ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 82/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 82/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată sub nr. 5514/2006 la Tribunalul Prahova, reclamanta SC C.R. SRL București, a chemat în judecată pe pârâta C.M.E.,
solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate dreptul de
locațiune asupra imobilului situat în Bușteni, Drumul Național, cu obligarea la
cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii,
reclamanta a arătat că a subînchiriat acest imobil, la data de 14 iulie 2000 de
la SC D.C.I. SRL București pentru o perioadă de 19 ani.
Reclamanta a invocat
în susținerea stării de fapt, aplicabilitatea dispozițiilor art. 1441 C. civ.
Pârâta formulând
întâmpinare și cerere reconvențională, a solicitat respingerea acțiunii pe
considerentul inaplicabilității dispozițiilor art. 1441 C. civ. și constatarea
nulității absolute a contractului de închiriere din 10 decembrie 1994 încheiat
între SC D. SRL București și SC D.C.I. SRL București, a contractului de
subînchiriere din 14 iulie 2000, încheiat între SC D.C.I. SRL București și SC C.R.
SRL București și a actului adițional nr. 1 la contractul de închiriere.
Pârâta a mai
solicitat obligarea reclamantei, a pârâtei SC D. SRL Bușteni și SC D.C.I. SRL
București la plata sumei de 1050 Ron, pentru fiecare lună, începând cu data
introducerii acțiunii, reprezentând lipsa de folosință pentru imobilul în
litigiu.
A solicitat, în
conformitate cu dispozițiile art. 57 C. proc. civ., introducerea în cauză a
coproprietarei L.A.M.
În motivarea cererii
reconvenționale, pârâta a arătat că, prin sentința civilă nr. 149/2002 a
Tribunalului Brașov, s-a anulat în parte contractul de vânzare-cumpărare prin
care SC D. SRL, a achiziționat imobilul, pentru fraudă la lege și constându-se
dreptul său de proprietate și al intervenientei L.A.M., asupra acestuia, s-a
dispus și evacuarea SC D. SRL din spațiul locativ.
În susținerea
cererilor, părțile au depus înscrisuri.
Analizând probatoriul
administrat, Tribunalul, prin sentința nr. 266 din 26 ianuarie 2006, a respins acțiunea reclamantei și admițând cererea reconvențională a constatat nulitatea
contractului de închiriere din data de 10 decembrie 1994, încheiat între SC D. SRL
și SC D.C.I. SRL, a contractului de subînchiriere din 14 iulie 2000 încheiat
între SC D.C.I. SRL și reclamantă și a actului adițional nr. 1, la contractul
de închiriere din 10 decembrie 1994.
Prin aceiași
hotărâre, pârâta reclamantă a fost obligată la plata sumei de 1050 Ron lunar,
începând cu data de 20 decembrie 2005, până la data pronunțării hotărârii,
reprezentând despăgubiri, pentru lipsa de folosință și la 773,80 Ron cu titlu
de cheltuieli de judecată, respingând cererea reconvențională, față de pârâtele
SC D. SRL și SC D.C.I. SRL, în ceea ce privește solicitarea de despăgubiri,
pentru lipsa de folosință.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut:
Prin contractul
încheiat la 14 iulie 2000, reclamanta a subînchiriat imobilul în litigiu, de la
SC D.C.I. SRL București.
Tribunalul Brașov,
prin sentința nr. 149/2002 rămasă irevocabilă, a constatat nulitatea absolută,
parțială, a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 11 februarie
1993, între pârâtele SC C. SA Sinaia și SC D. SRL București în ceea ce privește
vânzarea imobilelor V.M. și V.M. din localitatea Bușteni.
Potrivit principiului
anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial, datorită
legăturii sale cu primul, instanța a constatat nulitatea absolută a
contractului de închiriere din 10 decembrie 1994, încheiat între pârâtele SC D.
SRL București și SC D.C.I. SRL București, a contractului de subînchiriere din
data de 14 iulie 2000, încheiat între pârâta SC D.C.I. SRL și reclamantă precum
și a actului adițional la contractul de închiriere.
S-a reținut astfel
că, pârâta SC D. SRL București, ca urmare a anulării titlului său de
proprietate, nu putea transmite vre-un drept către subdobânditoarele pârâte, în
favoarea cărora, nu s-a reținut buna credință, deoarece cunoșteau existența
unor litigii privind bunul.
Instanța a apreciat
că în cauză nu se pot reține dispozițiile art. 1441 C. civ., deoarece pârâta
reclamantă și-a redobândit dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească.
Prin încheierea din
25 aprilie 2007, Tribunalul admițând cererea de îndreptare eroare materială și
lămurirea înțelesului dispozitivului sentinței, formulată de pârâta C.M.E., a
îndreptat eroarea materială, în sensul că data pronunțării sentinței este 26
ianuarie 2007 și nu 26 ianuarie 2006 și că amânarea pronunțării a fost pentru
data de 26 ianuarie 2007 și nu pentru 26 februarie 2007.
Instanța a lămurit și
dispozitivul sentinței, în sensul obligării pârâtei reclamante SC C.R. SRL la
plata sumei de 1050 Ron lunar către reclamanta pârâtă, cu titlu de lipsă de
folosință începând cu data de 20 decembrie 2006, până la data pronunțării
sentinței și a sumei de 773,80 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței
în termen legal, a declarat apel, pârâta reclamantă C.M.E., criticând-o pentru
netemeinicie și nelegalitate, numai în ceea ce privește soluționarea cererii
reconvenționale susținând următoarele:
- instanța în mod
greșit a admis cererea de despăgubiri, pentru lipsa de folosință doar pentru
suma de 1050 Ron în loc de 3000 Euro.
- în mod greșit au
fost exonerate de la plata acestor despăgubiri și pârâtele intimate SC D. SRL
și SC D.C.I. SRL deoarece s-a dovedit manoperele frauduloase la care au recurs
la încheierea actelor juridice.
Examinând sentința,
în raport de criticile formulate de apelantă, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială
de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 150 din 12 iulie 2007
pronunțată în dosarul nr. 5521/105/2006, a respins apelul ca nefondat, pentru
următoarele considerente.
S-a apreciat că, prin
precizarea cererii reconvenționale s-a solicitat obligarea pârâtelor la câte
1050 Ron, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință de la data introducerii
acțiunii și până la rămânerii definitive a hotărârii pronunțate, pentru care a
achitat și taxa de timbru.
Față de această
precizare s-a apreciat că prima instanță s-a pronunțat exact pe cele solicitate
de către apelantă.
În ceea ce privește
cea de a doua critică, s-a reținut ca, fiind justificată, doar obligarea la
despăgubiri civile a societății care a deținut imobilul respectiv a reclamantei
pârâte SC C.R. SRL București.
Pârâta reclamantă C.M.E.,
a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând motivul de nelegalitate
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea ei, admiterea
apelului și schimbarea sentinței în sensul obligării reclamantei intimate SC C.R.
SRL București și a pârâtelor intimate, în solidar la plata unei despăgubiri,
reprezentând echivalentul în lei la data plății a 3000 Euro, pentru fiecare
lunară de la data introducerii acțiunii.
Susținând că decizia
atacată este lipsită de temei legal, fiind dată prin aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 998 – art. 999 C. civ. și art. 247 C. proc. civ., recurenta
a dezvoltat în fapt două critici și anume:
- cererea
introductivă nu a fost modificată, prin nota de calcul a taxei de timbru, așa
cum greșit au reținut instanțele, deoarece această notă nu atrage incidența art.
247 alin. (3) C. proc. civ., și nu putea fi apreciată ca o renunțare la drept.
- instanțele au
reținut greșit că împrejurarea legată de deținerea imobilului este cea care
atrage răspunderea pentru despăgubirile solicitate pentru nefolosința
imobilului.
Or, cererea de
obligare la despăgubiri își are izvorul în convenția celor trei părți așa cum
rezultă din dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.
Criticile sunt
nefondate.
Așa cum au reținut
ambele instanțe, în temeiul art. 119 C. proc. civ., recurenta, în calitatea sa
de pârâtă față de cererea introductivă, a introdus cerere reconvențională, urmărind
valorificarea unor drepturi proprii, unul dintre acestea referindu-se la
obligarea pârâtelor la 3000 Euro lunar pentru lipsa folosinței spațiului în
litigiu.
Cererea
reconvențională a fost precizată ulterior, în raport de care recurenta a
întocmit o notă de calcul a taxei de timbru, taxă pe care a achitat-o.
Așa fiind, în mod
judicios, instanțele s-au pronunțat în raport de această precizare, acordând
suma solicitată aceea de 1050 lei, respectând dispozițiile legale prevăzute de art.
129 alin. (6) C. proc. civ.
Chiar și în ipoteza
în care, nu s-ar fi făcut acea precizare, instanța de fond, era ținută să se
pronunțe în raport de cuantumul pentru care s-a plătit taxa de timbru cu
respectarea art. 18 din Legea nr. 146/1997.
Așadar critica este
nefondată.
Obligarea doar a
intimatei reclamante SC C.R. SRL București la despăgubiri civile, cu motivarea
că numai aceasta a deținut imobilul în litigiu și astfel a împiedicat folosința
lui de către recurentă, este justă și se întemeiază pe dispozițiile art. 998 și
999 C. civ.
Refuzul intimatei
reclamante de a elibera imobilul, după pronunțare hotărârii de evacuare,
îmbracă forma unui act ilicit, ce atrage răspunderea civilă delictuală.
Relevant în
stabilirea izvorului pretențiilor de despăgubiri formulate de recurentă este
tocmai acest fapt și nu raportul juridic anterior, în baza căruia intimata
reclamantă a intrat în posesia bunului în litigiu așa cum se susține în recurs.
Urmează a se reține
că nici această critică nu este fondată și implicit că în cauză, decizia
atacată nu este afectată de motivul de nelegalitate invocat.
Așa fiind, față de
cele ce preced, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 C.
proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de pârâta C.M.E. împotriva deciziei nr. 150 din 12 iulie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința
publică, astăzi 18 ianuarie 2007.