ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 82/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 82/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 5514/2006 la Tribunalul Prahova, reclamanta SC C.R. SRL București, a chemat în judecată pe pârâta C.M.E., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate dreptul de locațiune asupra imobilului situat în Bușteni, Drumul Național, cu obligarea la cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a subînchiriat acest imobil, la data de 14 iulie 2000 de la SC D.C.I. SRL București pentru o perioadă de 19 ani. Reclamanta a invocat în susținerea stării de fapt, aplicabilitatea dispozițiilor art. 1441 C. civ. Pârâta formulând întâmpinare și cerere reconvențională, a solicitat respingerea acțiunii pe considerentul inaplicabilității dispozițiilor art. 1441 C. civ.
și constatarea nulității absolute a contractului de închiriere din 10 decembrie 1994 încheiat între SC D. SRL București și SC D.C.I. SRL București, a contractului de subînchiriere din 14 iulie 2000, încheiat între SC D.C.I. SRL București și SC C.R. SRL București și a actului adițional nr. 1 la contractul de închiriere. Pârâta a mai solicitat obligarea reclamantei, a pârâtei SC D. SRL Bușteni și SC D.C.I. SRL București la plata sumei de 1050 Ron, pentru fiecare lună, începând cu data introducerii acțiunii, reprezentând lipsa de folosință pentru imobilul în litigiu. A solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 57 C. proc. civ., introducerea în cauză a coproprietarei L.A.M.
În motivarea cererii reconvenționale, pârâta a arătat că, prin sentința civilă nr. 149/2002 a Tribunalului Brașov, s-a anulat în parte contractul de vânzare-cumpărare prin care SC D. SRL, a achiziționat imobilul, pentru fraudă la lege și constându-se dreptul său de proprietate și al intervenientei L.A.M., asupra acestuia, s-a dispus și evacuarea SC D. SRL din spațiul locativ. În susținerea cererilor, părțile au depus înscrisuri. Analizând probatoriul administrat, Tribunalul, prin sentința nr. 266 din 26 ianuarie 2006, a respins acțiunea reclamantei și admițând cererea reconvențională a constatat nulitatea contractului de închiriere din data de 10 decembrie 1994, încheiat între SC D. SRL și SC D.C.I.
SRL, a contractului de subînchiriere din 14 iulie 2000 încheiat între SC D.C.I. SRL și reclamantă și a actului adițional nr. 1, la contractul de închiriere din 10 decembrie 1994. Prin aceiași hotărâre, pârâta reclamantă a fost obligată la plata sumei de 1050 Ron lunar, începând cu data de 20 decembrie 2005, până la data pronunțării hotărârii, reprezentând despăgubiri, pentru lipsa de folosință și la 773,80 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând cererea reconvențională, față de pârâtele SC D. SRL și SC D.C.I. SRL, în ceea ce privește solicitarea de despăgubiri, pentru lipsa de folosință. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut: Prin contractul încheiat la 14 iulie 2000, reclamanta a subînchiriat imobilul în litigiu, de la SC D.C.I.
SRL București. Tribunalul Brașov, prin sentința nr. 149/2002 rămasă irevocabilă, a constatat nulitatea absolută, parțială, a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 11 februarie 1993, între pârâtele SC C. SA Sinaia și SC D. SRL București în ceea ce privește vânzarea imobilelor V.M. și V.M. din localitatea Bușteni. Potrivit principiului anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial, datorită legăturii sale cu primul, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere din 10 decembrie 1994, încheiat între pârâtele SC D. SRL București și SC D.C.I. SRL București, a contractului de subînchiriere din data de 14 iulie 2000, încheiat între pârâta SC D.C.I.
SRL și reclamantă precum și a actului adițional la contractul de închiriere. S-a reținut astfel că, pârâta SC D. SRL București, ca urmare a anulării titlului său de proprietate, nu putea transmite vre-un drept către subdobânditoarele pârâte, în favoarea cărora, nu s-a reținut buna credință, deoarece cunoșteau existența unor litigii privind bunul. Instanța a apreciat că în cauză nu se pot reține dispozițiile art. 1441 C. civ., deoarece pârâta reclamantă și-a redobândit dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească.
Prin încheierea din 25 aprilie 2007, Tribunalul admițând cererea de îndreptare eroare materială și lămurirea înțelesului dispozitivului sentinței, formulată de pârâta C.M.E., a îndreptat eroarea materială, în sensul că data pronunțării sentinței este 26 ianuarie 2007 și nu 26 ianuarie 2006 și că amânarea pronunțării a fost pentru data de 26 ianuarie 2007 și nu pentru 26 februarie 2007. Instanța a lămurit și dispozitivul sentinței, în sensul obligării pârâtei reclamante SC C.R. SRL la plata sumei de 1050 Ron lunar către reclamanta pârâtă, cu titlu de lipsă de folosință începând cu data de 20 decembrie 2006, până la data pronunțării sentinței și a sumei de 773,80 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței în termen legal, a declarat apel, pârâta reclamantă C.M.E., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, numai în ceea ce privește soluționarea cererii reconvenționale susținând următoarele: - instanța în mod greșit a admis cererea de despăgubiri, pentru lipsa de folosință doar pentru suma de 1050 Ron în loc de 3000 Euro. - în mod greșit au fost exonerate de la plata acestor despăgubiri și pârâtele intimate SC D. SRL și SC D.C.I. SRL deoarece s-a dovedit manoperele frauduloase la care au recurs la încheierea actelor juridice. Examinând sentința, în raport de criticile formulate de apelantă, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 150 din 12 iulie 2007 pronunțată în dosarul nr. 5521/105/2006, a respins apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente.
S-a apreciat că, prin precizarea cererii reconvenționale s-a solicitat obligarea pârâtelor la câte 1050 Ron, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință de la data introducerii acțiunii și până la rămânerii definitive a hotărârii pronunțate, pentru care a achitat și taxa de timbru. Față de această precizare s-a apreciat că prima instanță s-a pronunțat exact pe cele solicitate de către apelantă. În ceea ce privește cea de a doua critică, s-a reținut ca, fiind justificată, doar obligarea la despăgubiri civile a societății care a deținut imobilul respectiv a reclamantei pârâte SC C.R. SRL București. Pârâta reclamantă C.M.E., a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., solicitând modificarea ei, admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul obligării reclamantei intimate SC C.R. SRL București și a pârâtelor intimate, în solidar la plata unei despăgubiri, reprezentând echivalentul în lei la data plății a 3000 Euro, pentru fiecare lunară de la data introducerii acțiunii. Susținând că decizia atacată este lipsită de temei legal, fiind dată prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 – art. 999 C. civ. și art. 247 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat în fapt două critici și anume: - cererea introductivă nu a fost modificată, prin nota de calcul a taxei de timbru, așa cum greșit au reținut instanțele, deoarece această notă nu atrage incidența art. 247 alin. (3) C. proc.
civ., și nu putea fi apreciată ca o renunțare la drept. - instanțele au reținut greșit că împrejurarea legată de deținerea imobilului este cea care atrage răspunderea pentru despăgubirile solicitate pentru nefolosința imobilului. Or, cererea de obligare la despăgubiri își are izvorul în convenția celor trei părți așa cum rezultă din dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. Criticile sunt nefondate. Așa cum au reținut ambele instanțe, în temeiul art. 119 C. proc. civ., recurenta, în calitatea sa de pârâtă față de cererea introductivă, a introdus cerere reconvențională, urmărind valorificarea unor drepturi proprii, unul dintre acestea referindu-se la obligarea pârâtelor la 3000 Euro lunar pentru lipsa folosinței spațiului în litigiu.
Cererea reconvențională a fost precizată ulterior, în raport de care recurenta a întocmit o notă de calcul a taxei de timbru, taxă pe care a achitat-o. Așa fiind, în mod judicios, instanțele s-au pronunțat în raport de această precizare, acordând suma solicitată aceea de 1050 lei, respectând dispozițiile legale prevăzute de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Chiar și în ipoteza în care, nu s-ar fi făcut acea precizare, instanța de fond, era ținută să se pronunțe în raport de cuantumul pentru care s-a plătit taxa de timbru cu respectarea art. 18 din Legea nr. 146/1997. Așadar critica este nefondată. Obligarea doar a intimatei reclamante SC C.R. SRL București la despăgubiri civile, cu motivarea că numai aceasta a deținut imobilul în litigiu și astfel a împiedicat folosința lui de către recurentă, este justă și se întemeiază pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.
Refuzul intimatei reclamante de a elibera imobilul, după pronunțare hotărârii de evacuare, îmbracă forma unui act ilicit, ce atrage răspunderea civilă delictuală. Relevant în stabilirea izvorului pretențiilor de despăgubiri formulate de recurentă este tocmai acest fapt și nu raportul juridic anterior, în baza căruia intimata reclamantă a intrat în posesia bunului în litigiu așa cum se susține în recurs. Urmează a se reține că nici această critică nu este fondată și implicit că în cauză, decizia atacată nu este afectată de motivul de nelegalitate invocat. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta C.M.E. împotriva deciziei nr. 150 din 12 iulie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 18 ianuarie 2007.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.