ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 48/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 22 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, în dosarul nr. 6547/3/2007, s-a dispus disjungerea de cererea principală a cererii reconvenționale formulată de SC G.M. SRL în contradictoriu cu SC C.M.R. SRL (fostă SC R.M. SRL). Cererea reconvențională a devenit cerere principală în cadrul dosarului nou format cu nr. 36144/3/2008. Reclamanta SC G.M. SRL prin cererea formulată a solicitat obligarea pârâtei SC R.M. SRL (actualmente SC C.M.R. SRL) la plata sumei de 200.000 lei, cu titlu de daune pentru repararea prejudiciului creat prin nefolosirea mașinilor cumpărate în baza contractelor de leasing, prin înlocuirea acestora cu altele noi, precum și pentru beneficiul nerealizat.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că pentru un număr de 6 autoturisme au fost încheiate contracte de leasing ale căror rate trebuiau să fie plătite de societatea G.M. și că aceste mașini nu au putut fi utilizate de societatea sa deoarece banca a eliberat taloanele către societatea pârâtă. Reclamanta a precizat că lipsa folosinței autovehiculelor, ale căror taloane au fost predate pârâtei, i-a cauzat un prejudiciu prin neutilizarea acestora (contravaloarea lipsei de folosință fiind estimată la 46.500 Euro prin raportare la chiria unei mașini percepută de societățile rent-a-car) și prin necesitatea încheierii unor noi contracte de leasing (contravaloarea ratelor de leasing pentru noile mașini, inclusiv luna mai 2007, fiind de 11.370,01 Euro).

S-a mai arătat că în suma solicitată intră și contravaloarea celor 6 autoturisme vechi (având în vedere că pârâta solicită obligarea reclamantei la plata ratelor de leasing, însă societatea reclamantă nu a fost lăsată să utilizeze acele mașini), precum și beneficiul nerealizat (estimat la 50.000 lei și datorat faptului că activitatea sa medicală a fost întreruptă pentru o perioadă, până la achiziționarea noilor autovehicule). Pârâta SC C.M.R. SRL a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei SC G.M. SRL la plata sumei de 67.274 lei, reprezentând contravaloarea facturilor aferente perioadei mai - iulie 2006, facturi emise de SC U.L.

SA în baza contractelor de leasing având ca obiect autoturismele și aparatura preluate la data de 4 mai 2006 de societatea reclamantă, facturi ce au fost achitate de societatea pârâtă; la plata sumei de 52.049,51 lei reprezentând dobânda legală calculată până la data de 3 noiembrie 2008 pentru debitele reclamantei rezultate din neachitarea contravalorii facturilor aferente perioadei mai 2006 - noiembrie 2007, facturi emise de SC U.L. SA în baza contractelor de leasing menționate anterior; la plata sumei de 15.371,39 lei reprezentând daune, interese constând în diferențele rezultate dintre dobânzile efectiv plătite de pârâtă pentru creditele bancare contractate începând cu luna mai 2006 și dobânda legală, daune calculate până la data de 3 noiembrie 2008, pentru debitele datorate de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reconvenționale pârâta SC C.M.R. SRL a arătat că a încheiat cu SC U.L. SA mai multe contracte de leasing pentru autoturisme și aparatură medicală, la semnarea acestor contracte emițând bilete la ordin lunare în favoarea societății de leasing, pentru toată perioada contractelor, bilete ce au fost încasate direct la împlinirea termenului de plată lunar, societatea de leasing reținând banii din contul societății sale. Ulterior încheierii contractelor de leasing, a avut loc divizarea parțială a C.M.R. SRL, fiind întocmit un proiect de divizare (M. Of., nr. 1716/31.05.2006). Prin anexa la acest proiect de divizare s-a convenit că societatea reclamantă să preia anumite autoturisme și aparatură medicală, transferul de bunuri operând cu toate drepturile și obligațiile, conform art. 240 și art. 251 din Legea nr. 31/1990.

Pârâta a precizat că la data de 4 mai 2006, înainte ca divizarea să își producă efectele, societatea reclamantă a preluat bunurile (autoturisme și aparatură medicală), beneficiind în mod exclusiv și total în interesul său de folosința acestora, fără a plăti vreo chirie și fără a plăti contravaloarea ratelor de leasing. Ca urmare, reclamanta și-a mărit patrimoniul cu suma de 67.284 lei (contravaloarea ratelor de leasing pentru perioada mai - iulie 2006), majorare ce s-a făcut în dauna patrimoniului pârâte. S-a precizat că pentru perioada august 2006 - noiembrie 2007 contravaloarea facturilor de leasing aferente bunurilor preluate de reclamanta - pârâtă a format obiectul dosarului nr. 6547/3/2007 al Tribunalului București, secția a Vl-a comercială.

În ceea ce privește dobânda legală, pârâta a arătat că aceasta este datorată pentru facturile de leasing din perioada mai 2006 - noiembrie 2007, facturi aferente bunurilor preluate de reclamanta, însă achitate de societatea pârâtă. Valoarea totală a acestor facturi este de 340.531 lei, iar dobânda legală aferentă acestora calculată până la 3 noiembrie 2008 este în cuantum de 52.049,51 lei. Referitor la al treilea capăt de cerere, pârâta a precizat că, datorită emiterii biletelor la ordin pentru întreaga perioadă a contractelor de leasing și încasării lor în mod automat de către societatea de leasing, a fost obligată să contracteze credite bancare, cuantumul dobânzii efective plătite de pârâta-reclamantă fiind mai mare decât cuantumul dobânzii legale.

Așadar, pentru debitele datorate de reclamanta, diferența rezultată dintre dobânda efectiv plătită de C.M.R. pentru creditele bancare contractate cu începere din mai 2006 și dobânda legală calculată la pct. 2 al cererii reconvenționale, până la 3 noiembrie 2008, este în cuantum de 15.371,39 lei. În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 240 și art. 251 din Legea nr. 31/1990, O.G. nr. 9/2000 cu modificările ulterioare, art. 969 – art. 970, art. 1082, art. 1084, art. 1088, art. 771, art. 1444, art. 1618, art. 1730 C. civ., precum și principiile ce stau la baza îmbogățirii fără justă cauză. Reclamanta, în ședința publică din 19 ianuarie 2009, și-a completat acțiunea principală, solicitând obligarea pârâtei-reclamante și la predarea taloanelor, I.T.P./RAR-urilor și a celorlalte acte aflate în detenția respectivei părți.

În susținerea cererilor, ambele părți au solicitat proba cu înscrisuri, interogatorii și expertiză contabilă, instanța încuviințând pentru acestea probele astfel cum au fost solicitate.

Față de concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, pârâta și-a majorat cuantumul pretențiilor solicitate prin capetele de cerere nr. 2 și nr. 3, respectiv dobânda legală a fost majorată la 72.262,86 lei (aferentă facturilor emise în perioada mai 2006 - noiembrie 2007, calculată până la 31 mai 2009 în loc de 3 noiembrie 2008), iar diferența dintre dobânda bancară și dobânda legală a fost majorată la 17.820,21 lei, calculată până la 31 martie 2009 în loc de 3 noiembrie 2008. La data de 26 martie 2010 reclamanta și-a precizat cererea principală, față de concluziile raportului de expertiză contabilă, arătând că solicită obligarea pârâtei la plata sumei totale de 385.647 lei reprezentând daune pentru repararea prejudiciului creat prin nefolosirea mașinilor cumpărate în leasing și prin înlocuirea acestora cu altele noi (261.000 lei daune materiale pentru repararea prejudiciului creat prin nefolosirea autoturismelor preluate în urma divizării și 124.647 lei echivalentul sumei achitată în baza noilor contracte de leasing).

De asemenea, actele a căror restituire a solicitat-o prin cererea completatoare sunt actele privind transferul de proprietate de la U. la C.M.R., respectiv: cărțile de identitate și taloanele autoturismelor, factura finală cu dovada achitării acesteia, actele vamale cu declarația vamală și dovada achitării taxelor vamale. Prin sentința comercială nr. 5225 din 23 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a admis în parte cererea principală și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 124.647 lei despăgubiri, precum și la predarea cărților de identitate și certificatelor de înmatriculare privind autoturismele preluate de reclamantă în urma divizării, autoturisme menționate în Proiectul de divizare (M. Of., nr. 1716/31.05.2006).

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 5.111,94 lei reprezentând cheltuieli de judecată. În ceea ce privește cererea reconvențională, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că bunurile transmise reclamantei în urma divizării au intrat în posesia acesteia la data de 12 iulie 2006, conform Protocolului de predare, privire încheiat de părți la 12 iulie 2006 și recunoașterii reclamantei la interogatoriul formulat de pârâtă. Printre aceste bunuri se aflau și cele 6 autoturisme pentru care reclamanta a susținut că nu Ie-a putut folosi din cauza pârâtei, care a împiedicat-o să preia contractele de leasing încheiate pentru bunurile în discuție și nu i-a predat actele acestor mașini.

Instanța a reținut că aspectul referitor la preluarea contractelor de leasing a fost supus analizei instanței de judecată în cauza nr. 34167/3/2006 care, prin sentința comercială nr. 854 din 22 ianuarie 2007, a apreciat irevocabil că nu era necesar transferarea contractelor de leasing pe numele reclamantei, dreptul de folosință asupra autoturismelor fiind transferat în virtutea legii, ca efect al divizării.

Având în vedere puterea de lucru judecat a sentinței menționate și lipsa unor probe din care să reiasă că numerele provizorii nu acopereau întreaga perioadă de leasing, că reclamanta nu a fost în posesia certificatelor de înmatriculare în care era menționată ca deținător mandatat societatea pârâtă sau că le-ar fi solicitat acesteia (din modul de formulare a interogatoriului rezultând că reclamanta cunoștea că taloanele și celelalte acte ale mașinilor se aflau în posesia societății de leasing până la finalizarea contractelor, fiind doar ulterior predate pârâtei), tribunalul a constatat că nu este probată existența prejudiciului constând în contravaloarea lipsei de folosință a celor 6 autoturisme menționate în cererea principală, aferent perioadei analizate.

În ceea ce privește perioada ulterioară finalizării contractelor de leasing, tribunalul a apreciat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, fiind dovedite condițiile răspunderii civile delictuale, motiv pentru care în baza art. 998 – art. 999 C. civ., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 124.647 lei reprezentând despăgubiri (echivalentul ratelor pentru cele 5 autoturisme ce au făcut obiectul contractelor de leasing încheiate de reclamanta, cuantum stabilit prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză).

De asemenea, a dispus și obligarea pârâtei să-i predea reclamantei cărțile de identitate și certificatele de înmatriculare privind autoturismele preluate de reclamanta în urma divizării, respingând cererea privind obligarea pârâtei la predarea facturii finale, a declarațiilor vamale și a dovezilor privind plata acestora (cu motivarea că drepturile reclamantei asupra autoturismelor în discuție s-au născut ca efect al divizării și nu s-a făcut dovada în cauză că aceste înscrisuri sunt necesare autorităților competente pentru a emite noile certificate de înmatriculare). În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanta a sumei de 5.111,94 lei reprezentând cheltuieli de judecată (taxe judiciare de timbru și onorariu expert).

În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța de fond a reținut că, potrivit Protocolului de predare-primire încheiat de părți la 12 iulie 2006, reclamanta a exercitat în fapt folosința/posesia bunurilor transmise prin divizare de la această dată și nicidecum de la data invocată de pârâta, respectiv 4 mai 2006. Față de dispozițiile art. 249 din Legea nr. 31/1990 rep., cu modificările ulterioare, tribunalul a constatat că reclamanta nu datora ratele de leasing înainte de înregistrarea în registrul comerțului a hotărârilor de aprobare a divizării. Cum aceste hotărâri au fost înregistrate abia la data de 30 august 2006, primul capăt din cererea reconvențională este nefondat, el având ca obiect plata ratelor de leasing anterioare datei înregistrării în registrul comerțului a hotărârilor de probare a divizării.

Referitor la sumele solicitate cu titlu de dobândă legală și daune-interese, tribunalul a constatat, pe de o parte, că ele au caracter accesoriu față de primul capăt de cerere pentru perioada mai - iulie 2006 și, față de soluția dată acestuia, sunt neîntemeiate, iar pe de altă parte pentru perioada august 2006 - martie 2009 ele depind de soluția pronunțată în dosarul nr. 6547/3/2007. Cum însă sentința comercială nr. 10854 din 20 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 6547/3/2007 prin care reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 273.247 lei reprezentând contravaloare facturi aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007 a fost desființată în calea de atac a apelului, rezultă că despăgubirile solicitate aferente perioadei august 2006 - martie 2009 sunt neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 348/2011 din 4 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC C.M.R. SRL București, împotriva sentinței comerciale nr. 5225 din 23 aprilie 2010, pronunțată de Secția a Vl-a Comercială a Tribunalului București în dosarul nr. 36144/3/2008, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta SC C.M.R. SRL și a obligat reclamanta SC G.M. SRL să plătească pârâtei dobânda legală aferentă ratelor lunare de leasing din perioada august 2006 - noiembrie 2007 (rate în valoare totală de 273.247 lei), dobândă legală calculată cu începere de la scadența fiecărei rate, dar nu mai devreme de 10 noiembrie 2006, și până la 31 mai 2009, precum și pentru perioada 23 aprilie 2010 -22 martie 2011, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A anulat cererea de aderare la apel formulată de intimata reclamantă SC G.M. SRL, ca netimbrată. A obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta pârâtă, a sumei de 4.594,36 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond și apel. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele; Prima critică referitoare la încălcarea de către instanța de fond a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, prin raportare la considerentele sentinței comerciale nr. 854 din 22 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, apare ca nefondată. Asta deoarece, din cuprinsul acestei sentințe irevocabile nu rezultă că instanța ar fi constatat preluarea de către intimata-reclamantă G.M.

SRL a bunurilor în urma divizării la data de 4 mai 2006. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se apreciază în raport de constatările făcute de instanța de judecată în urma analizării probelor administrate în cauză și nicidecum în raport de susținerile făcute de părți prin cererile introductive/reconvenționale (chiar dacă aceste susțineri sunt reluate de instanță în cuprinsul motivării hotărârii).

În ceea ce privește efectul transmiterii cu titlu universal a unei părți din patrimoniul societății divizate (respectiv din patrimoniul apelantei pârâte), instanța de judecată a statuat în sentința comercială nr. 854/2007 că această transmitere operează în virtutea legii, intimata reclamantă dobândind la data înscrierii în registrul comerțului a mențiunii privind majorarea capitalului social și drepturile specifice contractelor de leasing, respectiv dreptul de folosință asupra bunurilor ce i-au fost transferate, precum și dreptul de a beneficia de opțiunea de cumpărare.

Este adevărat că instanța de fond a nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat atunci când, în motivarea hotărârii sale, a reținut că la finalizarea perioadei de leasing revenea apelantei pârâte (care păstrase calitatea de utilizator în contractele de leasing) obligația de a solicita autorității competente înscrierea în certificatul de înmatriculare a dreptului de proprietate asupra autoturismelor în favoarea intimatei reclamante în temeiul divizării. Acest aspect nu a fost însă nici unicul argument și nici determinant în admiterea capătului de cerere din acțiunea principală privind plata daunelor pentru lipsa de folosință a autoturismelor, pentru perioada ulterioară încetării contractelor de leasing, astfel că nu poate fi apreciat ca un motiv întemeiat care să conducă la admiterea apelului din acest punct de vedere.

Ceea ce a dus la crearea prejudiciului în patrimoniul intimatei reclamante a fost neîndeplinirea de către apelantă a obligației de predare a cărților de identitate a autoturismelor aflate în patrimoniul intimatei, aceasta neavând documentele necesare pentru a putea solicita autorităților competente înscrierea mențiunilor referitoare la noul proprietar al autovehiculelor, urmare a divizării și finalizării contractelor de leasing. Referitor la criticile aduse modului de soluționare a cererii de obligare a apelantei pârâte la plata către intimata pârâtă a sumei de 124.647 lei reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a autoturismelor ulterior finalizării contractelor de leasing, curtea a constatat că și acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Cărțile de identitate a autoturismelor în discuție au fost predate de societatea U.L.

SA, la momentul finalizării contractelor de leasing, către societatea apelantă, deși aceasta nu mai avea calitatea de deținător mandatat al autoturismelor (calitate ce a fost transferată către intimată la data de 30 august 2006, ca efect al divizării). Cum apelanta recunoaște că nu avea nici un drept să primească aceste cărți de identitate de la societatea de leasing, însă nici nu Ie-a predat ulterior intimatei reclamante, împreună cu toate actele privind transferul de proprietate de la SC U.L. SA la SC C.M.R. SRL, împiedicând-o pe intimată, prin această faptă, omisiune, de a folosi autoturismele după finalizarea perioadei de leasing, curtea a constatat că instanța de fond în mod corect a dispus obligarea apelantei pârâte la repararea prejudiciului cauzat, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 998 – art. 999 C. civ.

(fapta ilicită constând în nepredarea către intimată a documentelor de identificare a autoturismelor, documente ce se aflau în posesia sa fără nici un drept; producerea prejudiciului în patrimoniul intimatei prin imposibilitatea folosirii autoturismelor ulterior expirării contractelor de leasing; legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția apelantei). Antrenarea răspunderii civile delictuale nu este condiționată de punerea în întârziere a persoanei vinovate de producerea prejudiciului conform principiului dies interpellat pro homine și art. 998 – art. 999 C. civ., astfel că susținerile apelantei sub acest aspect sunt nefondate. În ceea ce privește critica referitoare la tardivitatea completării cererii reconvenționale din 29 martie 2010, curtea a constatat că această excepție nu a fost invocată de societatea apelantă la termenul respectiv, neexistând nici o mențiune în acest sens în cuprinsul încheierii de ședință.

De altfel, respectiva cerere depusă de intimata reclamantă nu a fost o cerere completatoare ci una precizatoare, răspunzând solicitării instanței din 1 martie 2010 și indicând actele aflate în detenția apelantei pârâte a căror predare o solicitase prin cererea completatoare din 19 ianuarie 2009. Referitor la neacordarea dreptului de retenție în favoarea apelantei pârâte asupra actelor de proprietate a autoturismelor în discuție, până la achitarea de către intimata reclamantă a contravalorii ratelor de leasing, curtea a reținut că o astfel de cerere nu a fost formulată în fața instanței de fond, în termen legal. Cum dreptul de retenție nu operează în puterea legii, ci el trebuie acordat de către instanță în urma verificării îndeplinirii condițiilor legale, iar tribunalul nu a fost legal învestit cu o astfel de cerere, curtea a constatat că și criticile referitoare la dreptul de retenție sunt nefondate.

În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a respins în mod corect primul capăt de cerere formulat de apelanta pârâtă prin care a solicitat obligarea intimatei reclamante la plata contravalorii ratelor de leasing aferente perioadei mai - iulie 2006, rate achitate de pârâta pentru bunurile preluate de reclamanta în urma divizării. Curtea a constatat că pentru această creanță nu sunt îndeplinite cerințele admiterii cererii pe îmbogățirea fără justă cauză, respectiv nu este îndeplinită cerința măririi patrimoniului reclamantei cu contravaloarea acestor rate achitate de pârâta.

Asta deoarece, conform art. 249 din Legea nr. 31/1990 rep., cu modificările ulterioare precum și efectului pozitiv al lucrului judecat reținut prin sentința comercială nr. 854 din 22 ianuarie 2007 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, intimata reclamantă a dobândit drepturile și obligațiile specifice contractelor de leasing la data înscrierii în registrul comerțului a mențiunii privind majorarea capitalului social în urma divizării (30 august 2006). Până la această dată nu se poate reține în sarcina sa obligația de plată a ratelor de leasing pentru bunurile preluate în urma divizării. Prin urmare, nu există o majorare a patrimoniului său cu această sumă.

Este adevărat că intimata reclamantă a intrat în posesia bunurilor anterior datei de 30 august 2006, respectiv la 12 iulie 2006, însă pentru perioada 12 iulie 2006 - 30 august 2006, apelanta pârâtă avea posibilitatea de a solicita un preț pentru folosirea respectivelor bunuri, nicidecum contravaloarea ratelor de leasing pentru care nu există obligație de plată născută. Curtea a reținut că nu se poate pune semnul egalității între obligația de plată a contravalorii ratelor de leasing și eventuala obligație de plată a folosinței bunurilor, astfel că nu se poate considera îndeplinită cerința majorării patrimoniului reclamantei cu suma cu care s-a micșorat patrimoniul pârâtei, respectiv contravaloarea ratelor de leasing.

Referitor la dobânda legală solicitată prin cererea reconvențională, curtea a constatat că acest capăt de cerere apare ca întemeiat în prezent, urmare a rămânerii irevocabile a sentinței comerciale nr. 10854 din 20 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, în dosarul nr. 6547/3/2007, prin care s-a admis acțiunea de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, intimata reclamantă fiind obligată la plata către apelanta pârâtă a sumei de 273.247 lei reprezentând contravaloarea ratelor de leasing aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007. În ceea ce privește daunele-interese rezultate din diferența dintre dobânda bancară ce ar fi fost plătită de apelantă și dobânda legală solicitată prin capătul de cerere anterior analizat, curtea a reținut că apelanta nu a adus nici o critică sentinței atacate sub acest aspect, limitându-se la a reitera motivele din cererea reconvențională și împrejurarea că suma solicitată a fost confirmată prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.

Simpla împrejurare că expertul contabil a confirmat suma solicitată de apelanta pârâtă cu acest titlu nu reprezintă o probă suficientă, ea necoroborându-se cu alte probe din care să rezulte că apelanta a fost nevoită să contracteze împrumuturi de la bănci, împrumuturi necesare pentru achitarea ratelor de leasing aferente bunurilor preluate de intimată în urma divizării și pentru care ar fi achitat o dobândă mai mare decât dobânda legală. Față de toate aceste considerente curtea a constatat că apelul declarat pârâta SC C.M.R. SRL este întemeiat numai sub aspectul dobânzii legale, motiv pentru care în baza art. 296 C. proc.

civ., a fost admis în sensul admiterii în parte a cererii reconvenționale și obligării reclamantei la plata către pârâtă a dobânzii legale aferentă ratelor de leasing din perioada august 2006 - noiembrie 2007 (rate în valoare totală de 273.247 lei conform sentinței comerciale nr. 10854/20 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială), în baza art. 43 C. com. și dispozițiile O.G. nr. 9/2000.

Dobânda legală aferentă ratelor menționate mai sus se va calcula cu începere de la scadența fiecărei rate, dar nu mai devreme de data de 10 noiembrie 2006 (data introducerii de către apelanta pârâtă a cererii de obligare a intimatei reclamante la plata contravalorii acestor rate, cerere formulată în cadrul dosarului nr. 34167/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială), având în vedere că temeiul respectivei cereri a fost îmbogățirea fără justă cauză, situație în care debitorul este în întârziere de la momentul introducerii acțiunii, conform art. 1088 alin. (2) C. civ.

Curtea a dispus ca plata acestei dobânzi legale să fie calculată până la 31 mai 2009 (astfel cum s-a solicitat prin cererea precizatoare de la dosar fond), precum și pentru perioada 23 aprilie 2010 (data pronunțării hotărârii atacate), 22 martie 2011 (data indicată prin cererea precizatoare din apel fila x). Curtea nu a acordat dobânda legală astfel cum a solicitat apelanta prin cererea precizatoare formulată la 3 mai 2011, având în vedere că potrivit art. 294 alin. (2) C. proc. civ., majorarea câtimii pretențiilor în apel se poate face pentru perioada ulterioară pronunțării hotărârii instanței de fond atacată. Curtea va păstra celelalte dispoziții ale hotărârii apelate. În baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, curtea a anulat, ca netimbrată, cererea de aderare la apel formulată de reclamanta SC G.M.

SRL. În baza art. 274 C. proc. civ., curtea a obligat intimata reclamantă la plata către apelanta pârâtă a sumei de 4.594,36 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond și apel, corespunzătoare pretențiilor admise. Împotriva deciziei civile nr. 348/2011 din 4 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenta - reclamantă SC G.M. SRL București a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii în totalitate a apelului pârâtei ca nefondat și în consecință respingerea în tot a cererii reconvenționale a pârâtei.

Recurenta în susținerea motivului de nelegalitate indicat consideră că decizia recurată este criticabila deoarece în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – art. 999 C. civ., în sensul că nu se putea reține culpa sa în achitarea cu întârziere a sumelor la care a fost obligată prin sentința civila nr. 10854 din 20 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, când s-a apreciat cu putere de lucru judecat ca fiind întrunite condițiile acțiunii de restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Deși instanța a pronunțat hotărârea în temeiul dispozițiilor, art. 43 C. com., O.G.

nr. 9/2000 și respectiv art. 1088 alin. (2) C. civ., față de această situație, nu a examinat dacă în cauză sunt sau nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor interese solicitate, respectiv a dobânzilor, din această perspectivă pronunțând o decizie nelegală și în același timp nemotivată, examinând cauza doar sub aspectul cuantumului acestor daune interese. Dobânda legală solicitată de apelantă are la bază debitul în cuantum de 273.274 lei, reprezentând c/val facturilor emise în baza contractelor de leasing în perioada august 2006 - noiembrie 2007, obținut prin hotărâre judecătorească, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, decizia corn. nr. 221 din 19 ianuarie 2011, pe de o parte, iar pe de alta parte, debitul în sumă de 67.284 lei, reprezintă c/val facturilor emise în baza contractelor de leasing pentru perioada mai - iulie 2006, solicitat prin acțiunea de față, care a fost întemeiată tot pe îmbogățirea fără justă cauză.

Recurenta susține că daunele interese moratorii reprezintă obligația de reparare a unui prejudiciu suferit, cauzat creditoarei printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, constând în neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a unei obligații și că o atare situație presupune existența unei răspunderi civile delictuale sau a unei răspunderi civile contractuale, pentru că numai acestea atrag daune interese, dobânzi. Dobânda legală reprezintă evaluarea legală a daunelor interese în cazul executării unei obligații care are ca obiect o suma de bani, evaluare care nu exclude întrunirea condițiilor de acordare a daunelor interese. În speță, suntem în situația îmbogățirii fără justa cauza, care are la bază săvârșirea unei fapte licite, ce nu atrage obligația debitorului la plata daunelor interese moratorii.

În cazul îmbogățirii fără justă cauză, legiuitorul a instituit o dublă limitare a obligației de restituire, ce nu poate depăși mărirea sau micșorarea patrimoniului, buna sau reaua credință fiind irelevante. Ori, apelanta a solicitat dobânda legală pentru neîndeplinirea unei fapte licite, care nu a fost săvârșita de societatea sa cu vinovăție, în speță nefiind îndeplinite 2 din condițiile prevăzute în materie pentru acordarea daunelor interese moratorii, respectiv existența unui prejudiciu rezultat dintr-o faptă ilicită a debitorului și vinovăția debitorului. Debitul pentru care apelanta solicită obligarea sa la dobânda legală provine dintr-o fapta licită, săvârșita fără vinovăție, considerentul față de care înalta Curte de Casație și Justiție a obligat-o la plata acestui debit.

Efectul îmbogățirii fără justă cauză este obligația de restituire, cu dublă limită, în cazul în care cel ce și-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat să restituie decât numai în măsura creșterii patrimoniului, sau când cel ce și-a micșorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului, pe câtă vreme în cazul răspunderii civile delictuale, mărirea patrimoniului presupune vinovăția debitorului, iar prejudiciul trebuie reparat în întregime. - Cu privire la data de la care începe să curgă dobânda acordată, instanța de apel a reținut greșit că în speță sunt incidente dispozițiile art. 1088 C. civ., întrucât aceste dispoziții se aplică în cazul prejudiciului cauzat dintr-o faptă ilicită, ori în cauză debitul apelantei are la bază o faptă licită.

Or, îmbogățirea fără justă cauză presupune existența unei fapte licite și nu săvârșirea unei fapte ilicite. Art. 1088 s-ar fi aplicat dacă apelanta ar fi făcut dovada existenței unui fapt ilicit în privința debitorului, neavând aplicare în cazul prejudiciului creat printr-o faptă ilicită. În speță, însă nefiind îndeplinită condiția privind existența prejudiciului rezultat din îmbogățirea fără just temei, apelanta nu este îndreptățită la fructele lucrului restituit, la dobânda legală, întrucât obligația de restituire a debitului este dublu limitat numai în măsura creșterii sau micșorării patrimoniului. În cazul îmbogățirii fără justă cauză, cel mult debitorul ar putea fi obligat, pe lângă restituirea sumei de bani cu care i s-a mărit patrimoniul, la dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a câștigat debitul.

În cauză, însă, debitul a fost câștigat la fond, a fost pierdut în apel și recâștigat în recurs, astfel că recurenta ar putea fi obligată la plata dobânzii legale calculate de la data când a luat la cunoștință de decizia pronunțată în recurs, până la data plății efective. Or, societatea sa a restituit suma de bani cu care instanța de recurs, a hotărât că s-a mărit patrimoniul său, imediat ce a luat la cunoștință de hotărârea instanței de recurs. Apelanta după câștigarea debitului la fond a pus în executare silită sentința de fond, fără nici o notificare prealabilă.

Înalta Curte, analizând decizia civilă nr. 348/2011 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, a constatat că recursul este fondat, avându-se în vedere următoarele considerente: În raport de dispozițiile legale care au fundamentat soluția din decizia criticată, va lua în examinare motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea greșită a legii. Argumentele aduse în sprijinul acestui motiv vizează teza a doua a acestui articol și anume nesocotirea dispozițiilor legale.

În cauză, prima problemă de drept care a fost ridicată de recurenta reclamantă SC G.M. SRL București, prin criticile formulate vizează obligarea nelegală a societății sale la plata daunelor interese moratorii, respectiv la plata dobânzii legale aferentă ratelor lunare de leasing din perioada august 2006 - noiembrie 2007, prin decizia pronunțată în apel, întrucât în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., în sensul că nu se putea reține culpa sa în achitarea cu întârziere a sumelor la care a fost obligată prin sentința civila nr. 10854 din 20 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, când s-a apreciat cu putere de lucru judecat ca fiind întrunite condițiile acțiunii de restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

Astfel, se constată că, deși instanța de apel a pronunțat hotărârea în temeiul dispozițiilor, art. 43 C. com., O.G. nr. 9/2000 și respectiv art. 1088 alin. (2) C. civ., aceasta a încălcat obligația stabilită de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce s-a ajuns la hotărârea dată, obligație esențială, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Decizia din apel este nemotivată sub aspectul acordării dobânzii legale, întrucât instanța nu a examinat dacă în cazul îmbogățirii fără justă cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor interese moratorii, în speță dobânda legală, instanța trecând direct la stabilirea cuantumului acestora.

În aceste condiții, se reține că instanța de apel, a interpretat greșit, temeiul de drept al acțiunii pârâtei SC G.M. SRL, astfel cum aceasta a fost precizată în apel. Soluția din apel menționată, este o consecință a rămânerii irevocabile a sentinței comerciale nr. 10854 din 20 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, în dosarul nr. 6547/3/2007, prin care s-a admis acțiunea reclamantei SC C.M.R. SRL București, iar pârâta SC G.M. SRL București a fost obligată la plata sumei de 273.247 lei, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, rămasă definitivă la data de 19 ianuarie 2011, prin decizia nr. 221 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția comercială.

Prin decizia nr. 221 din 19 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția comerciala, s-a reținut că aplicarea corectă a legii în cauză s-a raportat la îndeplinirea condițiilor privind exercitarea acțiunii de in rem verso și s-a stabilit că temeiul de drept al acțiunii de restituire a sumei menționate, este îmbogățirea fără justă cauză, temei neconsacrat legislativ de lege, dar acceptat unanim de doctrina și de practica judecătorească drept fapt juridic licit care poate să fundamenteze o acțiune în răspundere patrimonială.

Dobânda legală solicitată de apelanta pârâtă are la bază debitul în cuantum de 273.274 lei, reprezentând contravaloarea ratelor de leasing neachitate în baza contractelor de leasing pentru perioada august 2006 - noiembrie 2007, obținut prin hotărâre judecătorească, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, decizia nr. 221 din 19 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe de o parte, iar pe de alta parte, debitul în sumă de 67.284 lei, ce reprezintă c/val facturilor emise în baza contractelor de leasing în perioada mai-iulie 2006, solicitată prin acțiunea de față, care a fost întemeiată tot pe îmbogățirea fără justă cauză.

Așa fiind, cum prezenta acțiune este consecința celor statuate cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 221 din 19 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția comercială, prin care s-a reținut că a fost o cerere întemeiată pe exercitarea lui actio de in rem verso, instanța de apel în rejudecarea apelului urmează a răspunde criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, și să ceară părților să administreze probele pe care le consideră necesare, conform art. 129 pct. 3 și 4 C. proc. civ.

Totodată, trebuie să se aibă în vedere, dacă în situația îmbogățirii fără justă cauză, care are la bază săvârșirea unei fapte licite, sunt sau nu aplicabile prevederile art. 1088 C. civ., știut fiind că, în cazul îmbogățirii fără justă cauză, legiuitorul a instituit o dublă limitare a obligației de restituire, ce nu poate depăși mărirea sau micșorarea patrimoniului, buna sau reaua credință fiind irelevante, pe câtă vreme în cazul răspunderii civile delictuale, mărirea patrimoniului presupune vinovăția debitorului, iar prejudiciul trebuie reparat în întregime. De asemenea, instanța în rejudecarea apelului, urmează să stabilească dacă reclamanta datorează sau nu dobânda solicitată de reclamanta SC G.M.

SRL București, pentru ce sumă, dacă da, ce fel de dobândă datorează și pe ce perioadă. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constată nelegalitatea deciziei recurate și în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va casa în parte decizia civilă nr. 348/2011 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea cererii reconventionale formulată de pârâta SC C.M.R. SRL București, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu opinie majoritară în sensul: Admite recursul declarat de reclamanta SC G.M. SRL București. Casează în parte decizia civilă nr. 348/2011 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea cererii reconventionale formulată de pârâta SC C.M.R. SRL București. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013.