ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2522/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2522/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor

de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 1 septembrie 2005 pe rolul Judecătoriei Pitești, reclamanta SC

P. SRL Bradu a chemat în judecată pe pârâta SC V.L.R. SRL, solicitând instanței

să pronunțe o hotărâre prin care pârâta să fie obligată să încheie cu

reclamanta contractul de vânzare – cumpărare pentru autoturismul marca M.B.,

întrucât s-a achitat integral prețul acestuia, să fie obligată la restituirea

sumelor de bani încasate suplimentar, fără drept, în raport de contractul de

leasing și să plătească reclamantei contravaloarea lipsei de folosință a

autoturismului pentru perioada 18 septembrie 2003 și până la sesizarea

instanței.

Prin întâmpinarea

formulată, SC V.L.R. SRL a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată,

arătând că utilizatorul nu și-a respectat termenele scadente pentru plata

ratelor de leasing, refuzând returnarea autoturismului către finanțator, astfel

încât la 4 decembrie 2002 Judecătoria Pitești a constatat intervenită

rezilierea contractului de leasing nr. 05877 încheiat între

părțile litigiului. Astfel, preluarea

autoturismului s-a realizat într-o procedură de

executare silită ce a

făcut obiectul dosarului nr. 10/2003.

La 19 mai 2006

reclamanta și-a precizat acțiunea, sens în care suma plătită excedentar în

raport cu contractul de leasing a fost evaluată la 60.000 lei incluzând debit

și dobândă, iar contravaloarea lipsei de folosință, incluzând uzura normală a

autoturismului, a fost evaluată la 109.250 lei.

La 15 noiembrie 2006

reclamanta a formulat o nouă precizare a acțiunii, sens în care contravaloarea

plăților necuvenite solicitate la rambursare a fost specificată la 100.104,82

lei, iar suma reprezentând lipsă de folosință a fost specificată la 133.194,95

lei, solicitând, totodată, printr-un capăt de cerere suplimentar obligarea

pârâtei la eliberarea documentelor autoturismului care a făcut obiectul

contractului de leasing.

Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, în urma declinării competenței materiale prin

sentința comercială nr. 5398 din 21 decembrie 2005 a Judecătoriei Pitești, a

pronunțat sentința comercială nr. 5719 din 25 aprilie 2007, prin care a respins

acțiunea, ca nefondată.

A reținut în urma

probelor administrate cu acte și expertiză contabilă că reclamantul nu a

respectat obligațiile asumate prin contract (dispozițiile art. 4.1., 4.2. și

4.3) devenind incidente dispozițiile privind rezilierea contractului fără

preaviz și cele ale art. 45 care prevăd o cotă de penalitate pentru întârzierea

la plată.

S-a făcut trimitere

și la dispozițiile art. 9.1 din contract privind dreptul de opțiune al

utilizatorului pentru transferul dreptului de proprietate dar numai după

efectuarea plății reziduale ceea ce nu se poate reține, după cum nici faptul că

s-au făcut plăți nedatorate, iar în privința plății contravalorii lipsei de

folosință, s-a apreciat că reclamanta a rămas în pasivitate și nu a dovedit

pretențiile.

Împotriva acestei

hotărâri, reclamanta a formulat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii

și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 571 din 22

noiembrie 2007, a admis apelul și a schimbat în tot hotărârea în sensul că a

admis în parte acțiunea așa cum a fost precizată și completată.

A obligat pârâta să

încheie cu reclamanta contractul de vânzare – cumpărare a autoturismului marca

M.B. care a făcut obiectul contractului de leasing nr. 05877 din 23 mai 2002.

A obligat pârâta să

predea reclamantei documentele necesare în vederea înmatriculării

autoturismului.

A obligat pârâta să

plătească reclamantei suma de 797,61 lei cu titlu de plată nedatorată.

Totodată, a respins

capătul de acțiune având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor

constând în lipsa de folosință a autoturismului corespunzător perioadei 18

septembrie 2003 și până la data sesizării instanței și plata cheltuielilor de

judecată, în apel.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că afirmația potrivit căreia

prin hotărârea Judecătoriei Pitești din 4

decembrie 2002 s-a

dispus rezilierea contractului de leasing, nu este

fondată.

În fapt, partea face referire la hotărârea din 4

decembrie 2002 a Judecătoriei Pitești prin care contractul de leasing a fost

investit cu formulă executorie, act jurisdicțional care nu impune concluzia

sancționării contractului cu încetarea sa. În puterea acestei investiri, SC V.L.I.F.N.R.

SA a procedat la ridicarea autoturismului marca M.B din mâinile utilizatorului

in procedura executării silite efectuate în dosarul de executare silită nr. 10/2003,

lipsind apelanta de folosința și stăpânirea bunului, începând cu data de 18

iulie 2003.

În consecință, contractul pârâților a continuat sa fie în

ființă și să-și producă efectele.

Debitele născute în sarcina reclamantei - apelante în

puterea contractului de leasing nr. 05877 din 23 mai 2002, ce a avut ca obiect

autoturismul M.B. față de pârâtă sunt: avans, rate leasing valoare reziduală și

penalități în sumă totală de 64.823,57 Euro; taxe vamale de import - calculate

în condițiile art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 51/1997, în suma de 6.700,32 Euro;

prime de asigurare Casco pentru perioada 5 august 2000 și până la

18 iulie 2003

în sumă de 2.942 Euro;

facturilor emise în sarcina reclamantei -

apelantă

după 10 februarie 2004 în sumă de 13.171,77 Euro.

Totalul debitului fiind de 87.673,66 Euro, curtea de apel

a constatat că la

27 ianuarie 2004

(data

ultimei plăți) SC P. SRL Bradu plătise 88.435,27 Euro, deci, cu un excedent

nedatorat de 797,61 Euro.

Concluzia acestor considerente a fost că

apelanta - reclamantă a achitat toate obligațiile sale de plată derivând din

contract, și a plătit chiar în excedent suma de 797,61 Euro, astfel încât are

dreptul de a pretinde, în condițiile art. 9.1 din contract și în temeiul art. 9

lit. d) din O.G. nr. 51/1997 încheierea contractului de vânzare - cumpărare.

În ce privește capătul secundar de cerere în restituirea

sumelor plătite excedentar, față de constatările anterioare, derivat din

principul îmbogățirii fără justă cauză, s-a reținut că intimata – pârâtă,

datorează apelantei, reclamante suma încasată excedentar față de datoriile

contractuale, de 797,61 Euro.

În ce privește

contravaloarea lipsei de folosință, curtea de apel a apreciat că această

pretenție este o dezdăunare în legătură cu care reclamanta avea sarcina

dovedirii existentei și determinării întinderii sale. Or, simpla afirmație a

părții, care arată că datorită lipsei de folosință a fost nevoită să apeleze la

servicii de taximetrie plătite, nu este suficientă pentru a dovedi existența

unui prejudiciu efectiv.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat recurs, în termenul legal, ambele părți.

Reclamanta a criticat

hotărârea fără a o motiva în drept și a invocat neluarea în considerare de

către instanța de apel la calcularea sumelor achitate în plus și a

contravalorii celor trei bilete la ordin în valoare de 7000 Euro, respectiv a

contravalorii facturilor emise după 10 februarie 2004, nedatorate.

Totodată, față de probele cauzei consideră că

instanța trebuia să admită și capătul de cerere în plata despăgubirilor pentru

lipsa de folosință.

Înalta Curte, din

oficiu, a pus în discuție în privința acestui recurs excepția nulității prin

raportare la dispozițiile art. 302

1

[(alin. (1)] lit. c) C. proc.

civ., potrivit cărora cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea

nulității motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază recursul.

Potrivit art. 304 C.

proc. civ., modificarea sau casarea hotărârii recurate, poate avea loc doar

pentru cele nouă motive de recurs limitativ reglementate prin textul de lege

susevocat, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, față de caracterul său

nondevolutiv neputându-se invoca decât aspecte care vizează esențialmente

nelegalitatea hotărârii și, nicidecum, aspecte care țin de erori în stabilirea situației

de fapt sau legate de aprecierea probelor administrate.

În cauză, recurenta

invocă aspecte care țin de netemeinicia hotărârii făcând aprecieri asupra

probelor ceea ce excede evident limitelor recursului astfel că dând eficiență

textului de lege arătat, se va constata nulitatea cererii de recurs formulată

de reclamantă.

Pârâta a invocat

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 și 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestor motive de recurs, a arătat în ceea ce privește primul motiv, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a apreciat

greșit că hotărârea Judecătoriei Pitești prin care contractul de leasing a fost

investit cu formulă executorie nu impunea concluzia că a intervenit rezilierea

de drept, conform clauzelor contractului, sens în care dispune și O.G. nr. 51/1997,

potrivit art. 8 și 15 prevăzându-se că dacă utilizatorul nu execută obligația

de plată integrală a ratei timp de 2 luni consecutiv, finanțatorul are dreptul

să rezilieze contractul.

Totodată, în mod

eronat s-a reținut că prin faptul investirii contractului cu formulă

executorie, societatea a lipsit utilizatorul de folosința și stăpânirea

bunului, deoarece bunul a rămas în continuare la acesta, dovadă în acest sens

fiind sentința civilă nr. 771/2007 de obligare la predarea bunului.

Prin cel de al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a

arătat că instanța de apel și-a întemeiat greșit soluția exclusiv pe concluzia

expertului contabil fără a aprecia probele cu înscrisuri din care rezultă că

utilizatorul a rămas tot timpul în posesia autoturismului astfel că primele de

asigurare casco trebuiau achitate și suportate în final de utilizator, sens în

care dispun și dispozițiile art. 9 lit. f) și art. 10 din O.G. nr. 51/1997.

În ceea ce privește

ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., a arătat că hotărârea conține motive contradictorii în condițiile în

care, pe de o parte, se susține deposedarea utilizatorului de autoturism pentru

justificarea soluției dată unor capete de cerere dar, pe de altă parte, nu

există o obligație de restituire a acestuia, ci doar a actelor necesare

înmatriculării, iar în privința lipsei de folosință cererea a fost respinsă,

ceea ce dovedește că autoturismul nu a fost niciodată luat din posesia

utilizatorului.

Recursul pârâtei este

nefondat.

În ceea ce privește

primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

acesta se referă la interpretarea eronată a naturii contractului sau a

clauzelor acestuia.

Recurenta nu face referire expresă la o

astfel de situație, ci la aprecierea făcută de instanță asupra conținutului

unei hotărâri judecătorești ca probă administrată în cauză, ceea ce nu se

subsumează acestui motiv de recurs, cel mult critica legată de intervenirea sau

nu a rezilierii de drept a contractului în condițiile stipulației din contract

și ale legii implicând analizarea legalității hotărârii din perspectiva

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în planul

efectelor juridice pe care le-ar putea produce o astfel de situație în privința

obligațiilor părților dacă ar putea fi reținută.

Or, potrivit

contractului nu rezultă existența unui pact comisoriu de gradul IV, potrivit

căruia să se poată reține că rezilierea a operat de drept sau a unei hotărâri

judecătorești de reziliere, conform O.G. nr. 51/1997, hotărârea la care face

referire recurenta vizând doar investirea cu formulă executorie a contractului

ceea ce presupune dimpotrivă, intenția recurentei – pârâte, în calitate de

creditoare de a o obliga pe recurenta reclamantă să execute contractul, așa cum

a reținut și instanța de apel încât în mod legal a dat eficiență clauzei

contractuale privind obligația de a încheia contractul.

Cât privește pretinsele

erori referitoare la situația de fapt, instanța de recurs nu le poate cenzura.

Prin cel de al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind asigurarea

casco, în soluția dată instanța de apel a ajuns la această concluzie nu prin

ignorarea dispozițiilor legale incidente, invocate în recurs ci tot prin

raportare la probele administrate, legat de posesia bunului, care nu pot fi

reapreciate în această cale de atac, față de caracterul nondevolutiv al

acesteia.

Privind ultimul motiv,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că

motivarea hotărârii este clară fără a exista contradicție între considerentele

avute în vedere la soluționarea dată fiecărui capăt de cerere ca efect al

admiterii apelului și schimbării în totalitate a hotărârii în sensul admiterii

în parte a acțiunii.

Sub acest aspect,

faptul că instanța s-a pronunțat doar asupra cererii de restituire a actelor,

se înscrie în limitele învestirii cu respectarea principiului disponibilității,

iar respingerea ultimului capăt de cere privind lipsa de folosință a fost

determinată de neîndeplinirea de către reclamantă a cerințelor art. 1169 C.

civ., potrivit cărora cine face o afirmație în fața instanței trebuie să o și

dovedească.

Prin urmare, nici acest

motiv de recurs nu poate fi primit încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul pârâtei va fi respins, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

cererii de recurs formulată de reclamanta SC P. SRL BRADU - prin lichidator

judiciar S.C.P. A.E. SPRL împotriva deciziei nr. 571 din 22 noiembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, în temeiul art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ.

Respinge recursul

declarat de pârâta SC V.L.I.F.N.R. SA București împotriva deciziei nr. 571 din

22 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 septembrie 2008.