ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2522/2008

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 1 septembrie 2005 pe rolul Judecătoriei Pitești, reclamanta SC P. SRL Bradu a chemat în judecată pe pârâta SC V.L.R. SRL, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care pârâta să fie obligată să încheie cu reclamanta contractul de vânzare – cumpărare pentru autoturismul marca M.B., întrucât s-a achitat integral prețul acestuia, să fie obligată la restituirea sumelor de bani încasate suplimentar, fără drept, în raport de contractul de leasing și să plătească reclamantei contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului pentru perioada 18 septembrie 2003 și până la sesizarea instanței.

Prin întâmpinarea formulată, SC V.L.R. SRL a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că utilizatorul nu și-a respectat termenele scadente pentru plata ratelor de leasing, refuzând returnarea autoturismului către finanțator, astfel încât la 4 decembrie 2002 Judecătoria Pitești a constatat intervenită rezilierea contractului de leasing nr. 05877 încheiat între părțile litigiului. Astfel, preluarea autoturismului s-a realizat într-o procedură de executare silită ce a făcut obiectul dosarului nr. 10/2003. La 19 mai 2006 reclamanta și-a precizat acțiunea, sens în care suma plătită excedentar în raport cu contractul de leasing a fost evaluată la 60.000 lei incluzând debit și dobândă, iar contravaloarea lipsei de folosință, incluzând uzura normală a autoturismului, a fost evaluată la 109.250 lei.

La 15 noiembrie 2006 reclamanta a formulat o nouă precizare a acțiunii, sens în care contravaloarea plăților necuvenite solicitate la rambursare a fost specificată la 100.104,82 lei, iar suma reprezentând lipsă de folosință a fost specificată la 133.194,95 lei, solicitând, totodată, printr-un capăt de cerere suplimentar obligarea pârâtei la eliberarea documentelor autoturismului care a făcut obiectul contractului de leasing. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în urma declinării competenței materiale prin sentința comercială nr. 5398 din 21 decembrie 2005 a Judecătoriei Pitești, a pronunțat sentința comercială nr. 5719 din 25 aprilie 2007, prin care a respins acțiunea, ca nefondată.

A reținut în urma probelor administrate cu acte și expertiză contabilă că reclamantul nu a respectat obligațiile asumate prin contract (dispozițiile art. 4.1., 4.2. și 4.3) devenind incidente dispozițiile privind rezilierea contractului fără preaviz și cele ale art. 45 care prevăd o cotă de penalitate pentru întârzierea la plată. S-a făcut trimitere și la dispozițiile art. 9.1 din contract privind dreptul de opțiune al utilizatorului pentru transferul dreptului de proprietate dar numai după efectuarea plății reziduale ceea ce nu se poate reține, după cum nici faptul că s-au făcut plăți nedatorate, iar în privința plății contravalorii lipsei de folosință, s-a apreciat că reclamanta a rămas în pasivitate și nu a dovedit pretențiile.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 571 din 22 noiembrie 2007, a admis apelul și a schimbat în tot hotărârea în sensul că a admis în parte acțiunea așa cum a fost precizată și completată. A obligat pârâta să încheie cu reclamanta contractul de vânzare – cumpărare a autoturismului marca M.B. care a făcut obiectul contractului de leasing nr. 05877 din 23 mai 2002. A obligat pârâta să predea reclamantei documentele necesare în vederea înmatriculării autoturismului. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 797,61 lei cu titlu de plată nedatorată.

Totodată, a respins capătul de acțiune având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor constând în lipsa de folosință a autoturismului corespunzător perioadei 18 septembrie 2003 și până la data sesizării instanței și plata cheltuielilor de judecată, în apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că afirmația potrivit căreia prin hotărârea Judecătoriei Pitești din 4 decembrie 2002 s-a dispus rezilierea contractului de leasing, nu este fondată. În fapt, partea face referire la hotărârea din 4 decembrie 2002 a Judecătoriei Pitești prin care contractul de leasing a fost investit cu formulă executorie, act jurisdicțional care nu impune concluzia sancționării contractului cu încetarea sa.

În puterea acestei investiri, SC V.L.I.F.N.R. SA a procedat la ridicarea autoturismului marca M.B din mâinile utilizatorului in procedura executării silite efectuate în dosarul de executare silită nr. 10/2003, lipsind apelanta de folosința și stăpânirea bunului, începând cu data de 18 iulie 2003. În consecință, contractul pârâților a continuat sa fie în ființă și să-și producă efectele. Debitele născute în sarcina reclamantei - apelante în puterea contractului de leasing nr. 05877 din 23 mai 2002, ce a avut ca obiect autoturismul M.B. față de pârâtă sunt: avans, rate leasing valoare reziduală și penalități în sumă totală de 64.823,57 Euro; taxe vamale de import - calculate în condițiile art. 27 alin. (3) din O.G.

nr. 51/1997, în suma de 6.700,32 Euro; prime de asigurare Casco pentru perioada 5 august 2000 și până la 18 iulie 2003 în sumă de 2.942 Euro; facturilor emise în sarcina reclamantei - apelantă după 10 februarie 2004 în sumă de 13.171,77 Euro. Totalul debitului fiind de 87.673,66 Euro, curtea de apel a constatat că la 27 ianuarie 2004 (data ultimei plăți) SC P. SRL Bradu plătise 88.435,27 Euro, deci, cu un excedent nedatorat de 797,61 Euro. Concluzia acestor considerente a fost că apelanta - reclamantă a achitat toate obligațiile sale de plată derivând din contract, și a plătit chiar în excedent suma de 797,61 Euro, astfel încât are dreptul de a pretinde, în condițiile art. 9.1 din contract și în temeiul art. 9 lit. d) din O.G.

nr. 51/1997 încheierea contractului de vânzare - cumpărare. În ce privește capătul secundar de cerere în restituirea sumelor plătite excedentar, față de constatările anterioare, derivat din principul îmbogățirii fără justă cauză, s-a reținut că intimata – pârâtă, datorează apelantei, reclamante suma încasată excedentar față de datoriile contractuale, de 797,61 Euro. În ce privește contravaloarea lipsei de folosință, curtea de apel a apreciat că această pretenție este o dezdăunare în legătură cu care reclamanta avea sarcina dovedirii existentei și determinării întinderii sale. Or, simpla afirmație a părții, care arată că datorită lipsei de folosință a fost nevoită să apeleze la servicii de taximetrie plătite, nu este suficientă pentru a dovedi existența unui prejudiciu efectiv.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, în termenul legal, ambele părți. Reclamanta a criticat hotărârea fără a o motiva în drept și a invocat neluarea în considerare de către instanța de apel la calcularea sumelor achitate în plus și a contravalorii celor trei bilete la ordin în valoare de 7000 Euro, respectiv a contravalorii facturilor emise după 10 februarie 2004, nedatorate. Totodată, față de probele cauzei consideră că instanța trebuia să admită și capătul de cerere în plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință. Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuție în privința acestui recurs excepția nulității prin raportare la dispozițiile art. 302 1 [(alin. (1)] lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază recursul.

Potrivit art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea hotărârii recurate, poate avea loc doar pentru cele nouă motive de recurs limitativ reglementate prin textul de lege susevocat, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, față de caracterul său nondevolutiv neputându-se invoca decât aspecte care vizează esențialmente nelegalitatea hotărârii și, nicidecum, aspecte care țin de erori în stabilirea situației de fapt sau legate de aprecierea probelor administrate. În cauză, recurenta invocă aspecte care țin de netemeinicia hotărârii făcând aprecieri asupra probelor ceea ce excede evident limitelor recursului astfel că dând eficiență textului de lege arătat, se va constata nulitatea cererii de recurs formulată de reclamantă.

Pârâta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 și 7 C. proc. civ. În dezvoltarea acestor motive de recurs, a arătat în ceea ce privește primul motiv, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a apreciat greșit că hotărârea Judecătoriei Pitești prin care contractul de leasing a fost investit cu formulă executorie nu impunea concluzia că a intervenit rezilierea de drept, conform clauzelor contractului, sens în care dispune și O.G. nr. 51/1997, potrivit art. 8 și 15 prevăzându-se că dacă utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei timp de 2 luni consecutiv, finanțatorul are dreptul să rezilieze contractul.

Totodată, în mod eronat s-a reținut că prin faptul investirii contractului cu formulă executorie, societatea a lipsit utilizatorul de folosința și stăpânirea bunului, deoarece bunul a rămas în continuare la acesta, dovadă în acest sens fiind sentința civilă nr. 771/2007 de obligare la predarea bunului. Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel și-a întemeiat greșit soluția exclusiv pe concluzia expertului contabil fără a aprecia probele cu înscrisuri din care rezultă că utilizatorul a rămas tot timpul în posesia autoturismului astfel că primele de asigurare casco trebuiau achitate și suportate în final de utilizator, sens în care dispun și dispozițiile art. 9 lit. f) și art. 10 din O.G.

nr. 51/1997. În ceea ce privește ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că hotărârea conține motive contradictorii în condițiile în care, pe de o parte, se susține deposedarea utilizatorului de autoturism pentru justificarea soluției dată unor capete de cerere dar, pe de altă parte, nu există o obligație de restituire a acestuia, ci doar a actelor necesare înmatriculării, iar în privința lipsei de folosință cererea a fost respinsă, ceea ce dovedește că autoturismul nu a fost niciodată luat din posesia utilizatorului. Recursul pârâtei este nefondat. În ceea ce privește primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., acesta se referă la interpretarea eronată a naturii contractului sau a clauzelor acestuia. Recurenta nu face referire expresă la o astfel de situație, ci la aprecierea făcută de instanță asupra conținutului unei hotărâri judecătorești ca probă administrată în cauză, ceea ce nu se subsumează acestui motiv de recurs, cel mult critica legată de intervenirea sau nu a rezilierii de drept a contractului în condițiile stipulației din contract și ale legii implicând analizarea legalității hotărârii din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în planul efectelor juridice pe care le-ar putea produce o astfel de situație în privința obligațiilor părților dacă ar putea fi reținută.

Or, potrivit contractului nu rezultă existența unui pact comisoriu de gradul IV, potrivit căruia să se poată reține că rezilierea a operat de drept sau a unei hotărâri judecătorești de reziliere, conform O.G. nr. 51/1997, hotărârea la care face referire recurenta vizând doar investirea cu formulă executorie a contractului ceea ce presupune dimpotrivă, intenția recurentei – pârâte, în calitate de creditoare de a o obliga pe recurenta reclamantă să execute contractul, așa cum a reținut și instanța de apel încât în mod legal a dat eficiență clauzei contractuale privind obligația de a încheia contractul. Cât privește pretinsele erori referitoare la situația de fapt, instanța de recurs nu le poate cenzura.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind asigurarea casco, în soluția dată instanța de apel a ajuns la această concluzie nu prin ignorarea dispozițiilor legale incidente, invocate în recurs ci tot prin raportare la probele administrate, legat de posesia bunului, care nu pot fi reapreciate în această cale de atac, față de caracterul nondevolutiv al acesteia. Privind ultimul motiv, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că motivarea hotărârii este clară fără a exista contradicție între considerentele avute în vedere la soluționarea dată fiecărui capăt de cerere ca efect al admiterii apelului și schimbării în totalitate a hotărârii în sensul admiterii în parte a acțiunii.

Sub acest aspect, faptul că instanța s-a pronunțat doar asupra cererii de restituire a actelor, se înscrie în limitele învestirii cu respectarea principiului disponibilității, iar respingerea ultimului capăt de cere privind lipsa de folosință a fost determinată de neîndeplinirea de către reclamantă a cerințelor art. 1169 C. civ., potrivit cărora cine face o afirmație în fața instanței trebuie să o și dovedească. Prin urmare, nici acest motiv de recurs nu poate fi primit încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC P. SRL BRADU - prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. SPRL împotriva deciziei nr. 571 din 22 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Respinge recursul declarat de pârâta SC V.L.I.F.N.R. SA București împotriva deciziei nr. 571 din 22 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2008.