ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1814/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureșd, secția a VI-a comercială, la data de 26 ianuarie 2009, sub nr. 2275/3/2009, reclamanta SC C.D. SRL București a chemat în judecată pârâta SC R.L. SRL București, solicitând instanței ca, pe baza probelor ce vor fi administrate, să dispună obligarea pârâtei: să repare autoturismul la plata sumei de 212,40 euro + T.V.A., reprezentând costurile ocazionate de transportul autoturismului de la locul producerii defecțiunii și până la unitatea service a societății S.N.; la plata sumei de 10 euro/zi + T.V.A., reprezentând gararea autoturismului în unitatea service a societății S.N., de la data de 12 septembrie 2008 și până la data ridicării autoturismului; la plata sumei de 700 euro + T.V.A., reprezentând costurile privind diagnosticarea defectului suferit de autoturism; la plata sumei de 359,38 euro (T.V.A.

inclus), lunar, reprezentând valoarea ratelor de leasing datorate de societatea sa în baza contractului de leasing din 28 martie 2007, încheiat cu SC R.L. I.F.N.

SA, începând cu data de 23 august 2008 și până la data reparării autoturismului sau înlocuirea acestuia; la plata sumei de 236 euro (inclusiv T.V.A.), trimestrial, reprezentând valoarea ratelor de asigurare (tip casco), stabilite tot prin contractul de leasing din 28 martie 2007, de la data de 23 august 2008 și până la data reparării sau înlocuirii autoturismului; la plata lipsei de folosință a autoturismului de la data de 23 august 2008 și până la data reparării autoturismului sau înlocuirii acestuia, sumă ce se situează la nivelul chiriei medii stabilite pe zi pentru folosința unui autoturism similar de către societățile ce închiriază autoturisme, și la plata dobânzii legale pentru toate sumele plătite de societatea sa de la data de 23 august 2008 și până la data reparării autoturismului sau înlocuirii acestuia, ce au legătură directă cu autoturismul (incluzând, dar nelimitându-se, la rata leasing, asigurare casco, chirie, etc). De asemenea, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată pe care le va face cu acest proces.

La data de 4 martie 2009, pârâta SC R.L. SRL București a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția insuficientei timbrări a acțiunii formulate de reclamantă, excepția lipsei calității procesuale pasive a societății-pârâte, excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei, excepția lipsei procedurii concilierii prealabile, ca urmare a nulității acesteia, și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, în raport de temeiurile de drept invocate de reclamantă. La termenul de judecată din data de 10 martie 2009, reclamanta SC C.D. SRL București a depus la dosar cerere precizatoare referitoare la valoarea petitului 7 și petitului 8 din cerere și la valoarea capetelor de cerere nr. 2-8.

Prin încheierea de ședință din data de 8 mai 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepțiile invocate de pârâta SC R.L. SRL București, ca neîntemeiate, reținând, în esență, următoarele: Reclamanta se prezintă ca succesor deplin al drepturilor locatarului dobândite în baza contractului de vânzare- cumpărare, clauza 5.5 din condițiile generale ale leasingului, conferindu-i dreptul la acțiune directă împotriva furnizorului, adică al pârâtei, în cazul reclamanților, privind livrarea, calitatea și altele. In consecință, pârâta SC R.L. SRL București, în calitatea sa de furnizor, în mod corect a fost chemată în judecată și, deci, are legitimare procesuală pasivă. În ce privește lipsa calității de reprezentant a reclamantei, în speță nu operează dispozițiile art. 67- 68 C. proc.

civ., căci, după cum s-a arătat, aceasta, potrivit contractului, are acțiune directă și nu exercită un mandat special. Referitor la excepția prematurității, instanța a apreciat că nu poate fi primită, concilierea fiind realizată conform art. 720 C. proc. civ. cu pârâta, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 19 decembrie 2008, nefiind necesară în raport cu locatarul care nu e parte în proces. Prin sentința comercială nr. 765, pronunțată la data de 2 februarie 2010, Tribunalul Bucureș, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC C.D. SRL București, în contradictoriu cu pârâta SC R.L. I.F.N.

SRL București; a obligat pârâta să repare autoturismul la unul din service- urile autorizate ale acesteia; a respins capetele de cerere având ca obiect costurile ocazionate de transportul autoturismului, gararea acestuia, diagnosticarea defecțiunilor suferite și cele referitoare la ratele de leasing și cele de asigurare, și a respins capetele de cerere având ca obiect plata lipsei de folosință și a dobânzii legale. In motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte: Dezacordul pârâtei fața de solicitarea reclamantei ca mașina să fie reparată în Italia este motivat pe absența garanției internaționale, pârâta precizând că, în funcție de cauza defecțiunii, va suporta costul reparațiilor dacă acestea se vor efectua în service-urile autorizate ale ei.

Susținerea pârâtei că a înștiințat reprezentanții beneficiarului că autoturismul nu avea garanție internațională la data livrării și că, astfel, costul reparației în Italia nu poate să-i aparțină, nu a fost probată. Dimpotrivă, reclamanta a fost înștiințată de garanția acordată de pârâtă la 27 noiembrie 2008, când a primit, prin poștă, manualul de garanție și service, și nu la livrarea mașinii, care părăsise teritoriul României la 30 iulie 2008, condusă de reprezentantul reclamantei.

Relativ la celelalte două capete de cerere, dependente unele de altele, privind plata unor sume cu titlu de daune și a dobânzii legale aferente la sumele pretinse, s-a reținut că, în lipsa unei constatări tehnice de specialitate, privind, pe de o parte, starea tehnică a mașinii, cât și natura defecțiunii produse, iar, pe de altă parte, în lipsa unei expertize tehnice de specialitate, care să stabilească în mod cert cauza ori cauzele producerii defecțiunilor la acest autoturism, aflat în exploatarea reclamantei din martie 2007, adică timp de aproape 17 luni, până la data apariției defecțiunilor, instanța nu are elemente suficiente pentru a analiza și încuviința cererile formulate, faptul că pârâta nu a răspuns la întrebările puse de reclamantă neechivalând cu o recunoaștere a pretențiilor, cât timp ele au fost contestate prin întâmpinare.

Pe de altă parte, încă de la prima zi de înfățișare, din 09 iunie 2009, instanța a încuviințat probele cu înscrisuri și a prorogat admiterea probei cu expertiză auto, reclamanta renunțând la această cerere, datorită faptului că autoturismul s-ar fi aflat demontat într-un service din Italia, iar, din înscrisurile depuse, s-a apreciat că se poate pronunța o soluție pe fond. Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen, reclamanta SC C.D. SRL București, la data de 15 aprilie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată. Prin Decizia comercială nr. 455, pronunțată la data de 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta SC C.D.

SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 765 din 02 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 2275/3/2009, în contradictoriu cu intimata SC R.L. SRL București; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă și a sumelor de 212,40 euro la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând contravaloare costuri transport autoturism, și 700 euro la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând contravaloarea diagnosticării defecțiunilor autoturismului, și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Transmiterea efectivă, la data de 30 martie 2007, a „Documentului de garanție" către reclamantă nu s-a probat în cauză, dar, cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu este în măsură să înlăture culpa proprie a reclamantei în utilizarea autoturismului în lipsa „Documentului de garanție". Referitor la condițiile în raport cu care devine incidență efectiv obligația de garanție, s-a reținut că, în ceea ce privește intervenirca unei defecțiuni, cauza și natura acesteia, reclamanta nu a administrat nici o probă concludentă.

În cauză, nu s-a contestat că înscrisurile depuse de reclamantă (un decont în vederea efectuării unei reparații, emis de un service auto din Italia - Carrosseria S.N.- și corespondența primită de la acesta) nu ar reflecta realitatea, dar, sub aspectul conținutului, Curtea a constatat că pot fi avute în vedere cu valoare probatorie doar în ceea ce privește efectuarea transportului autoturismului de pe autostradă la locul situării service-ului menționat și a manoperei de diagnosticare a defecțiunilor autoturismului, soldate doar cu indicarea pieselor si lucrărilor pentru reparație, cu privire la acestea Curtea apreciind că efectuarea operațiunilor respective era necesară în raport cu situația de fapt și relativ la obligația de garanție, iar plata contravalorii lor trebuie să revină în sarcina pârâtei.

Pe de altă parte, lăsarea în depozit a autoturismului la service- ui din Italia, în condițiile în care contractul de leasing prevedea intervenirea printr-un alt service, exclude orice obligație a pârâtei în ceea ce privește plata cheltuielilor de depozitare. În condițiile în care reclamanta nu a probat îndeplinirea condițiilor concrete pentru incidența garanției, în sensul înlăturării culpei proprii în producerea defecțiunii pretinse, s-a apreciat că nu pot fi considerate întemeiate nici pretențiile acesteia referitoare la plata de către pârâtă a ratelor de leasing, a ratelor de asigurare, a contravalorii lipsei de folosință și a dobânzii legale aferente, cu privire la care, de altfel, nici nu au fost administrate probele necesare.

Referitor la expertiza tehnică auto solicitată inițial de reclamantă la judecata în primă instanță, din cuprinsul încheierii de la 12 ianuarie 2010 rezultă ca reclamanta nu a mai insistat în încuviințarea acestei probe. În plus, apelanta nu a probat nici pretinsa utilizare a unor piese necorespunzătoare la reviziile anterioare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanta SC C.D. SRL București, la data de 1 februarie 2011, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și obligarea pârâtei la repararea autoturismului, sau înlocuirea cu un nou autoturism, de același model și aceleași specificații tehnice, și la plata sumei de 327.765,52 lei, calculată la data de 28 ianuarie 2011, și pârâta SC R.L.

SRL București, la data de 26 ianuarie 2011, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii capetelor de cerere admise de instanța de apel, și anume: obligarea sa la plata „sumelor de 212,5 euro la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând contravaloare costuri transport autoturism, și 700 euro la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând contravaloarea diagnosticării motorului". În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta- reclamantă SC C.D.

SRL București a relevat situația de fapt în cauză și a invocat, în esență, următoarele motive: Instanța de apel a reținut că „livrarea autoturismului si predarea manualului de garanție nu au o legătură directă cu aprecierea temeiniciei cererii de chemare în judecată"; or, consideră recurenta-reclamantă că acestea au legătură, deoarece, la momentul achiziționării de către societate a autoturismului, respectiv, data de 28 martie 2007, pârâta nu era autorizată a comercializa si a efectua service asupra autoturismelor, aceasta devenind dealer în luna august 2008. Instanța de apel a mai făcut următoarea mențiune: .Curtea nu este în măsură să înlăture culpa proprie a reclamantei în utilizarea autoturismului în lipsa „Documentului de garanție"; or, susține recurenta- reclamantă, nu se poate înțelege unde se află culpa acestei societăți, având în vedere că autoturismul este achiziționat în sistem leasing, iar intimata nu l-a predat la momentul vânzării autoturismului, ci l-a predat în data de 27 noiembrie 2008, așa după cum a demonstrat, iar pârâta nu a negat acest lucru.

Atât instanța de apel, cât si instanța de fond, nu au considerat necesar admiterea probei de efectuare a unei expertize tehnice auto, deși în motivarea deciziei atacate se face mențiunea că: „apelanta nu a at nici pretinsa utilizare a unor piese necorespunzătoare la reviziile anterioare"; or, societatea-reclamantă a insistat în efectuarea acestei expertize, dar instanța de apel a considerat că nu este necesară soluționării cauzei, deoarece pârâta SC R.L. SRL nu a formulat apel împotriva hotărârii instanței de fond, apreciind că își însușește obligația de efectuare a reparației autoturismului pe garanție.

Totodată, instanța de apel a considerat că societatea recurentă-reclamantă nu a probat utilizarea de piese necorespunzătoare de către pârâtă la momentul efectuării reviziilor periodice până la parcurgerea a 80.000 km, însă acest aspect a fost dovedit însuși prin facturile emise de către recurenta- pârâtă după efectuarea reviziilor, în care se menționează că a utilizat piese ce nu erau fabricate pentru marca si tipul autoturismului societății- reclamante. In recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta pârâtă SC R.L. SRL București a invocat în esență, următoarele motive: 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). În opinia recurentei- pârâte, instanța de apel a greșit în obligarea sa la plata contravalorii operațiunilor în ceea ce privește efectuarea transportului autovehiculului de pe autostradă la locul situării service-ului menționat și a manoperei de diagnosticare a defecțiunii autoturismului, soldate doar cu indicarea pieselor și lucrărilor de reparație, întrucât, așa cum reține chiar instanța, reclamanta nu a făcut dovada incidenței garanției în speță, așa cum reține chiar instanța de apel în cuprinsul hotărârii. Problema garanției se poate pune, oricum, numai după determinarea cauzei defecțiunii autoturismului, fapt ce nu a putut fi stabilit nici de părți, pe cale convențională, înainte de declanșarea litigiului, și nici de instanța de fond, reclamanta neadministrând probe asupra acestui aspect esențial pentru stabilirea răspunderii contractuale și a daunelor solicitate.

Instanța nu a luat în considerare prevederile manualului de garanție, care, la art. 9, stabilesc că alte cheltuieli decât cele de reparare efectivă (manopera + piese) nu vor fi suportate de recurentă. Prin urmare, indiferent dacă se constată incidența obligației de garanție, alte cheltuieli decât cele efectiv de reparație (cum sunt cele de transport sau diagnosticare), trebuiau să fie suportate de proprietar, adică de recurenta- reclamantă. Prin garanție, susține recurenta-pârâtă că s-a angajat să procedeze la repararea sau înlocuirea produsului, fără, însă, a suporta și alte costuri. De altfel, nu există nici un temei contractual sau legal, în baza căruia Curtea de Apel să își motiveze decizia de a o obliga la plata acestor costuri, fără legătură cu garanția.

La data de 5 mai 2011, recurenta- reclamantă SC C.D. SRL București a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de recurenta-pârâtă SC R.L. SRL București, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte. La termenul de judecată din data de 11 mai 2011, recurenta-pârâtă SC R.L. SRL București a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă SC C.D. SRL București, prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., solicitând anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca neîntemeiat. Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, înalta Curte constată următoarele: Referitor la recursul declarat de recurenta- reclamantă SC C.D.

SRL București, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității cererii de recurs invocată, raportat la dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nclegalitatc pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, textul impunând ca o condiție de formă a recursului menționarea motivelor de nelegalitate. Rezultă, din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., privitoare la sfera motivelor de recurs, că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică acele argumente de natură juridică pentru care recurenta înțelege a critica hotărârea atacată.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unui din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ. Din observarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă SC C.D. SRL București, se constată că, deși aceasta a indicat drept motiv de recurs art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., care se referă la hotărârea pronunțată fără temei legal sau cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta își exprimă nemulțumirea față de modul de interpretare a probelor administrate („Documentul de garanție", facturi emise de către intimată după efectuarea reviziilor, expertize efectuate în cauză), ori față de faptul că instanța nu a considerat necesară admiterea probei cu o nouă expertiză tehnică auto, critici care nu se încadrează în acest motiv de nelegalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reaprecierea probelor. Dezvoltarea criticilor nu face, deci, posibilă încadrarea lor în acest motiv de recurs, dar nici în restul motivelor prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în realitate recurenta- reclamantă reluând apărările de fond formulate în fazele procesuale anterioare, referitoare la predarea către aceasta a manualului de garanție ori culpa proprie a reclamantei în utilizarea autoturismului în lipsa „Documentului de garanție", respectiv, respingerii cererii de probatoriu cu efectuarea unei noi expertize tehnice auto, ceea ce constituie o chestiune de fapt, ce nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate, iar simpla indicare a unui text de lege, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea, prin raportare la hotărârea pronunțată, nu este suficientă din această perspectivă.

Așadar, recurenta a indicat drept motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar criticile nu pot fi subsumate acestui motiv, care se referă la interpretarea sau aplicarea greșită a legii, acestea vizând, așa cum s-a arătat mai sus, doar nemulțumirea recurentei cu privire la interpretarea și administrarea probelor. Or, simpla indicare a textului de lege, prin care se reglementează motivele de recurs în baza cărora poate fi modificată sau casată o hotărâre, și nemulțumirea părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta în concret în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii. Prin urmare, recursul nefiind o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea situației de fapt și reinterpretarca probelor, ne fiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de ne legalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; Constatându-se, totodată, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanța de recurs, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficiență textului de lege invocat, urmează a admite excepția și a constata nulitatea cererii de recurs formulate de către recurenta- reclamantă SC C.D.

SRL București, conform dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Referitor la recursul formulat de pârâta SC R.L. SRL București, Înalta Curte reține următoarele: Prin recursul formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă SC R.L. SRL București critică hotărârea instanței de apel ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, art. 969 C. civ. și dispozițiile Legii nr. 449/2003. Acest motiv de recurs este fondat. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „Modificarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii". Pentru a deveni incident motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., instanța de recurs trebuie să constate că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce înseamnă că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit ori a aplicat o normă generală, nesocotind existența normei speciale, sau o normă care nu este incidența în speță. Examinând hotărârea recurată sub acest aspect, se constată că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora, republicată, și nici nu a aplicat corect prevederile art. 9 din Manualul de garanție și service, raportat la art. 2 din același Manual.

În realitate, conform stării de fapt reținute în cauză și conform Manualului de Garanție și Service, anexă la Contractul de leasing financiar din 28 martie 2007, „Alte cheltuieli, care nu sunt acoperite de Garanția Standard, vor fi acoperite de proprietar" (art. 9). Ca urmare, din moment ce părțile au convenit astfel, iar convenția părților era în vigoare, în mod greșit instanța de apel a apreciat că efectuarea operațiunilor de transport și diagnosticare a defecțiunilor autoturismului trebuie să revină în sarcina pârâtei; fiind vorba de o convenție încheiată între păru, conform art. 969 C. civ., aceasta constituie legea părților. Punându-se contractele pe aceeași treaptă cu legea, textul alin. (1) al art. 969 C. civ.

dă justiției rolul de a veghea la respectarea obligațiilor contractuale în același fel cum trebuie respectată însăși legea. Dacă o oarecare contestație le aduce pe părțile contractante în fața instanței, aceasta va trebui să asigure executarea riguroasă a obligațiilor rezultate din contract, sau, când executarea contractului nu mai e posibilă, să oblige la plata daunelor- interese de către partea ce este în culpă. Nici una dintre părțile contractante nu se poate sustrage obligațiilor contractuale fără acordul celeilalte părți. Instanțele sunt obligate să aplice dispozițiile convenției părților ca și cum ar aplica legea, neavând dreptul s-o modifice pe motive de echitate, deoarece dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ.

privesc nu numai pe părțile contractante, ci și instanțele judecătorești. Or, în cauză, obligarea recurentei- pârâte SC R.L. SRL București la plata către recurenta- reclamantă SC C.D. SRL București a contravalorii costurilor transport autoturism și diagnosticare defecțiuni autoturism, este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., și, de asemenea, cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 449/2003, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de cele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta SC R.L. SRL București împotriva Deciziei comerciale nr. 455 din 11 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o va modifica, în sensul că va respinge apelul formulat de reclamanta SC C.D.

SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 765 din 2 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a Il-a comercială, ca nefondat

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUME LE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC C.D. SRL București împotriva Deciziei comerciale nr. 455 din 11 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, conform dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Admite recursul declarat de pârâta SC R.L. SRL București împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC C.D. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 765 din 2 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2011.