ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1814/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1814/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursurilor de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
pe rolul Tribunalului Bucureșd, secția a VI-a comercială, la data de 26
ianuarie 2009, sub nr. 2275/3/2009, reclamanta SC C.D. SRL București a chemat
în judecată pârâta SC R.L. SRL București, solicitând instanței ca, pe baza
probelor ce vor fi administrate, să dispună obligarea pârâtei: să repare
autoturismul la plata sumei de 212,40 euro + T.V.A., reprezentând costurile
ocazionate de transportul autoturismului de la locul producerii defecțiunii și
până la unitatea service a societății S.N.; la plata sumei de 10 euro/zi + T.V.A.,
reprezentând gararea autoturismului în unitatea service a societății S.N., de
la data de 12 septembrie 2008 și până la data ridicării autoturismului; la
plata sumei de 700 euro + T.V.A., reprezentând costurile privind diagnosticarea
defectului suferit de autoturism; la plata sumei de 359,38 euro (T.V.A.
inclus), lunar, reprezentând valoarea ratelor de leasing datorate de
societatea
sa în baza contractului de leasing din 28 martie 2007, încheiat cu SC R.L. I.F.N.
SA, începând cu data de 23 august 2008 și până la data reparării autoturismului
sau înlocuirea acestuia; la plata sumei de 236 euro (inclusiv T.V.A.),
trimestrial, reprezentând valoarea ratelor de asigurare (tip casco), stabilite
tot prin contractul de leasing din 28 martie 2007, de la data de 23 august 2008
și până la data reparării sau înlocuirii autoturismului; la plata lipsei de
folosință a autoturismului de la data de 23 august 2008 și până la data
reparării autoturismului sau înlocuirii acestuia, sumă ce se situează la
nivelul chiriei medii stabilite pe zi pentru folosința unui autoturism similar
de către societățile ce închiriază autoturisme, și la plata dobânzii legale
pentru toate sumele plătite de societatea sa de la data de 23 august 2008 și
până la data reparării autoturismului sau înlocuirii acestuia, ce au legătură
directă cu autoturismul (incluzând, dar nelimitându-se, la rata leasing,
asigurare casco, chirie, etc). De asemenea, a solicitat instanței să dispună
obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată pe care le va face cu
acest proces.
La data de 4
martie 2009, pârâta SC R.L. SRL București a depus la dosar întâmpinare, prin
care a invocat excepția insuficientei timbrări a acțiunii formulate de
reclamantă, excepția lipsei calității procesuale pasive a societății-pârâte,
excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei, excepția lipsei
procedurii concilierii prealabile, ca urmare a nulității acesteia, și excepția
lipsei calității procesuale active a reclamantei, în raport de temeiurile de
drept invocate de reclamantă.
La
termenul de judecată din data de 10 martie 2009, reclamanta SC C.D. SRL
București a depus la dosar cerere precizatoare referitoare la valoarea
petitului 7 și petitului 8 din cerere și la valoarea capetelor de cerere nr. 2-8.
Prin
încheierea de ședință din data de 8 mai 2009, Tribunalul București, secția a VI-a
comercială, a respins excepțiile invocate de pârâta SC R.L. SRL București, ca
neîntemeiate, reținând, în esență, următoarele:
Reclamanta
se prezintă ca succesor deplin al drepturilor locatarului dobândite în baza
contractului de vânzare- cumpărare, clauza 5.5 din condițiile generale ale
leasingului, conferindu-i dreptul la acțiune directă împotriva furnizorului, adică
al pârâtei, în cazul reclamanților, privind livrarea, calitatea și altele. In
consecință, pârâta SC R.L. SRL București, în calitatea sa de furnizor, în mod
corect a fost chemată în judecată și, deci, are legitimare procesuală pasivă.
În ce
privește lipsa calității de reprezentant a reclamantei, în speță nu operează
dispozițiile art. 67- 68 C. proc. civ., căci, după cum s-a arătat, aceasta,
potrivit contractului, are acțiune directă și nu exercită un mandat special.
Referitor
la excepția prematurității, instanța a apreciat că nu poate fi primită,
concilierea fiind realizată conform art. 720 C. proc. civ. cu pârâta, așa cum
rezultă din procesul-verbal încheiat la 19 decembrie 2008, nefiind necesară în
raport cu locatarul care nu e parte în proces.
Prin sentința comercială nr. 765,
pronunțată la data de 2 februarie 2010, Tribunalul Bucureș, secția a VI-a comercială,
a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC C.D. SRL București, în
contradictoriu cu pârâta SC R.L. I.F.N. SRL București; a obligat pârâta să
repare autoturismul la unul din service- urile autorizate ale acesteia; a
respins capetele de cerere având ca obiect costurile ocazionate de transportul
autoturismului, gararea acestuia, diagnosticarea defecțiunilor suferite și cele
referitoare la ratele de leasing și cele de asigurare, și a respins capetele de
cerere având ca obiect plata lipsei de folosință și a dobânzii legale.
In motivarea
acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte:
Dezacordul
pârâtei fața de solicitarea reclamantei ca mașina să fie reparată în Italia
este motivat pe absența garanției internaționale, pârâta precizând că, în
funcție de cauza defecțiunii, va suporta costul reparațiilor dacă acestea se
vor efectua în service-urile autorizate ale ei.
Susținerea
pârâtei că a înștiințat reprezentanții beneficiarului că autoturismul nu avea
garanție internațională la data livrării și că, astfel, costul reparației în
Italia nu poate să-i aparțină, nu a fost probată. Dimpotrivă, reclamanta a fost
înștiințată de garanția acordată de pârâtă la 27 noiembrie 2008, când a primit,
prin poștă, manualul de garanție și service, și nu la livrarea mașinii, care
părăsise teritoriul României la 30 iulie 2008, condusă de reprezentantul
reclamantei.
Relativ
la celelalte două capete de cerere, dependente unele de altele, privind plata
unor sume cu titlu de daune și a dobânzii legale aferente la sumele pretinse,
s-a reținut că, în lipsa unei constatări tehnice de specialitate, privind, pe
de o parte, starea tehnică a mașinii, cât și natura defecțiunii produse, iar,
pe de altă parte, în lipsa unei expertize tehnice de specialitate, care să
stabilească în mod cert cauza ori cauzele producerii defecțiunilor la acest
autoturism, aflat în exploatarea reclamantei din martie 2007, adică timp de
aproape 17 luni, până la data apariției defecțiunilor, instanța nu are elemente
suficiente pentru a analiza și încuviința cererile formulate, faptul că pârâta
nu a răspuns la întrebările puse de reclamantă neechivalând cu o recunoaștere a
pretențiilor, cât timp ele au fost contestate prin întâmpinare.
Pe de altă
parte, încă de la prima zi de înfățișare, din 09 iunie 2009, instanța a
încuviințat probele cu înscrisuri și a prorogat admiterea probei cu expertiză
auto, reclamanta renunțând la această cerere, datorită faptului că autoturismul
s-ar fi aflat demontat într-un service din Italia, iar, din înscrisurile
depuse, s-a apreciat că se poate pronunța o soluție pe fond.
Împotriva
acestei sentințe a formulat apel, în termen, reclamanta SC C.D. SRL București,
la data de 15 aprilie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în
termen, la aceeași dată.
Prin Decizia comercială
nr. 455, pronunțată la data de 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția
a VI-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta SC C.D. SRL București
împotriva sentinței comerciale nr. 765 din 02 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul
București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 2275/3/2009, în
contradictoriu cu intimata SC R.L. SRL București; a schimbat în parte sentința
atacată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă și a sumelor
de 212,40 euro la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând contravaloare
costuri transport autoturism, și 700 euro la cursul B.N.R. din ziua
plății, reprezentând contravaloarea diagnosticării defecțiunilor autoturismului,
și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a
se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență,
următoarele aspecte:
Transmiterea
efectivă, la data de 30 martie 2007, a „Documentului de garanție" către
reclamantă nu s-a probat în cauză, dar, cu toate acestea, Curtea a apreciat că
nu este în măsură să înlăture culpa proprie a reclamantei în utilizarea
autoturismului în lipsa „Documentului de garanție".
Referitor
la condițiile în raport cu care devine incidență efectiv obligația de garanție,
s-a reținut că, în ceea ce privește intervenirca unei defecțiuni, cauza și
natura acesteia, reclamanta nu a administrat nici o probă concludentă.
În cauză, nu
s-a contestat că înscrisurile depuse de reclamantă (un decont în vederea
efectuării unei reparații, emis de un service auto din Italia - Carrosseria
S.N.- și corespondența primită de la acesta) nu ar reflecta realitatea, dar,
sub aspectul conținutului, Curtea a constatat că pot fi avute în vedere cu
valoare probatorie doar în ceea ce privește efectuarea transportului
autoturismului de pe autostradă la locul situării service-ului menționat și a
manoperei de diagnosticare a defecțiunilor autoturismului, soldate doar cu
indicarea pieselor si lucrărilor pentru reparație, cu privire la acestea Curtea
apreciind că efectuarea operațiunilor respective era necesară în raport cu
situația de fapt și relativ la obligația de garanție, iar plata contravalorii
lor trebuie să revină în sarcina pârâtei.
Pe de altă
parte, lăsarea în depozit a autoturismului la service- ui din Italia, în
condițiile în care contractul de leasing prevedea intervenirea printr-un alt
service, exclude orice obligație a pârâtei în ceea ce privește plata
cheltuielilor de depozitare.
În condițiile
în care reclamanta nu a probat îndeplinirea condițiilor concrete pentru
incidența garanției, în sensul înlăturării culpei proprii în producerea
defecțiunii pretinse, s-a apreciat că nu pot fi considerate întemeiate nici
pretențiile acesteia referitoare la plata de către pârâtă a ratelor de leasing,
a ratelor de asigurare, a contravalorii lipsei de folosință și a dobânzii
legale aferente, cu privire la care, de altfel, nici nu au fost administrate
probele necesare.
Referitor
la expertiza tehnică auto solicitată inițial de reclamantă la judecata în primă
instanță, din cuprinsul încheierii de la 12 ianuarie 2010 rezultă ca reclamanta
nu a mai insistat în încuviințarea acestei probe. În plus, apelanta nu a probat
nici pretinsa utilizare a unor piese necorespunzătoare la reviziile anterioare.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanta SC C.D. SRL
București, la data de 1 februarie 2011, solicitând admiterea recursului,
modificarea deciziei recurate și obligarea pârâtei la repararea autoturismului,
sau înlocuirea cu un nou autoturism, de același model și aceleași specificații
tehnice, și la plata sumei de 327.765,52 lei, calculată la data de 28 ianuarie
2011, și pârâta SC R.L. SRL București, la data de 26 ianuarie 2011, solicitând
admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul
respingerii capetelor de cerere admise de instanța de apel, și anume: obligarea
sa la plata „sumelor de 212,5 euro la cursul B.N.R. din ziua plății,
reprezentând contravaloare costuri transport autoturism, și 700 euro la cursul
B.N.R. din ziua plății, reprezentând contravaloarea diagnosticării
motorului".
În recursul
său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,
recurenta- reclamantă SC C.D. SRL București a relevat situația de fapt în cauză
și a invocat, în esență, următoarele motive:
Instanța de
apel a reținut că „livrarea autoturismului si predarea manualului de garanție
nu au o legătură directă cu aprecierea temeiniciei cererii de chemare în
judecată"; or, consideră recurenta-reclamantă că acestea au legătură,
deoarece, la momentul achiziționării de către societate a autoturismului,
respectiv, data de 28 martie 2007, pârâta nu era autorizată a comercializa si a
efectua service asupra autoturismelor, aceasta devenind dealer în luna august
2008.
Instanța de
apel a mai făcut următoarea mențiune: .Curtea nu este în măsură să înlăture
culpa proprie a reclamantei în utilizarea autoturismului în lipsa „Documentului
de garanție"; or, susține recurenta- reclamantă, nu se poate înțelege unde
se află culpa acestei societăți, având în vedere că autoturismul este
achiziționat în sistem leasing, iar intimata nu l-a predat la momentul vânzării
autoturismului, ci l-a predat în data de 27 noiembrie 2008, așa după cum a
demonstrat, iar pârâta nu a negat acest lucru.
Atât
instanța de apel, cât si instanța de fond, nu au considerat necesar admiterea
probei de efectuare a unei expertize tehnice auto, deși în motivarea deciziei
atacate se face mențiunea că: „apelanta nu a at nici pretinsa utilizare a unor
piese necorespunzătoare la reviziile anterioare"; or, societatea-reclamantă
a insistat în efectuarea acestei expertize, dar instanța de apel a considerat că
nu este necesară
soluționării
cauzei, deoarece pârâta SC R.L. SRL nu a formulat apel împotriva hotărârii
instanței de fond, apreciind că își însușește obligația de efectuare a
reparației autoturismului pe garanție.
Totodată,
instanța de apel a considerat că societatea recurentă-reclamantă nu a probat
utilizarea de piese necorespunzătoare de către pârâtă la momentul efectuării
reviziilor periodice până la parcurgerea a 80.000 km, însă acest aspect a fost
dovedit însuși prin facturile emise de către recurenta- pârâtă după efectuarea
reviziilor, în care se menționează că a utilizat piese ce nu erau fabricate
pentru marca si tipul autoturismului societății- reclamante.
In recursul
său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,
recurenta pârâtă SC R.L. SRL București a invocat în esență, următoarele motive:
1.
Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct.
9 C. proc. civ.).
În
opinia recurentei- pârâte, instanța de apel a greșit în obligarea sa la plata
contravalorii operațiunilor în ceea ce privește efectuarea transportului
autovehiculului de pe autostradă la locul situării service-ului menționat și a
manoperei de diagnosticare a defecțiunii autoturismului, soldate doar cu
indicarea pieselor și lucrărilor de reparație, întrucât, așa cum reține chiar instanța,
reclamanta nu a făcut dovada incidenței garanției în speță, așa cum reține
chiar instanța de apel în cuprinsul hotărârii.
Problema
garanției se poate pune, oricum, numai după determinarea cauzei defecțiunii
autoturismului, fapt ce nu a putut fi stabilit nici de părți, pe cale
convențională, înainte de declanșarea litigiului, și nici de instanța de fond,
reclamanta neadministrând probe asupra acestui aspect esențial pentru
stabilirea răspunderii contractuale și a daunelor solicitate.
Instanța nu a
luat în considerare prevederile manualului de garanție, care, la art. 9,
stabilesc că alte cheltuieli decât cele de reparare efectivă (manopera + piese)
nu vor fi suportate de recurentă. Prin urmare, indiferent dacă se constată
incidența obligației de garanție, alte cheltuieli decât cele efectiv de
reparație (cum sunt cele de transport sau diagnosticare), trebuiau să fie
suportate de proprietar, adică de recurenta- reclamantă.
Prin
garanție, susține recurenta-pârâtă că s-a angajat să procedeze la repararea sau
înlocuirea produsului, fără, însă, a suporta și
alte
costuri. De altfel, nu există nici un temei contractual sau legal, în baza
căruia Curtea de Apel să își motiveze decizia de a o obliga la plata acestor
costuri, fără legătură cu garanția.
La data
de 5 mai 2011, recurenta- reclamantă SC C.D. SRL București a depus la dosar
întâmpinare la recursul formulat de recurenta-pârâtă SC R.L. SRL București,
prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte.
La termenul de
judecată din data de 11 mai 2011, recurenta-pârâtă SC R.L. SRL București a
depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă SC C.D.
SRL București, prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la
dispozițiile art. 302
1
alin. (1) lit. c) C. proc. civ., solicitând
anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca neîntemeiat.
Analizând
recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept
indicat, înalta Curte constată următoarele:
Referitor la
recursul declarat de recurenta- reclamantă SC C.D. SRL București, față de
dispozițiile art. 137 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității
cererii de recurs invocată, raportat la dispozițiile art. 302
1
alin.
(1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art. 302
1
alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de
recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nclegalitatc pe care
se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, textul impunând ca o condiție de
formă a recursului menționarea motivelor de nelegalitate.
Rezultă,
din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ.,
privitoare la sfera motivelor de recurs, că, pentru a fi validă juridic,
cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică acele
argumente de natură juridică pentru care recurenta înțelege a critica hotărârea
atacată.
Pentru a
conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate
limita doar la indicarea textului de lege, condiția legală a dezvoltării
motivelor presupunând încadrarea lor într-unui din motivele limitativ prevăzute
de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ.
Din
observarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă SC C.D. SRL București,
se constată că, deși aceasta a indicat drept motiv de recurs art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., care se referă la hotărârea pronunțată fără temei legal sau cu
încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta își exprimă nemulțumirea
față de modul de interpretare a probelor administrate („Documentul de
garanție", facturi emise de către intimată după efectuarea reviziilor,
expertize efectuate în cauză), ori față de faptul că instanța nu a considerat
necesară admiterea probei cu o nouă expertiză tehnică auto, critici care nu se
încadrează în acest motiv de nelegalitate, calea de atac a recursului neavând
caracter devolutiv, care să permită reaprecierea probelor.
Dezvoltarea
criticilor nu face, deci, posibilă încadrarea lor în acest motiv de recurs, dar
nici în restul motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conform art. 306 alin.
(3) C. proc. civ., în realitate recurenta- reclamantă reluând apărările de fond
formulate în fazele procesuale anterioare, referitoare la predarea către
aceasta a manualului de garanție ori culpa proprie a reclamantei în utilizarea
autoturismului în lipsa „Documentului de garanție", respectiv, respingerii
cererii de probatoriu cu efectuarea unei noi expertize tehnice auto, ceea ce
constituie o chestiune de fapt, ce nu mai poate face obiectul cenzurii în
recurs, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate, iar simpla
indicare a unui text de lege, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea, prin
raportare la hotărârea pronunțată, nu este suficientă din această perspectivă.
Așadar,
recurenta a indicat drept motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., dar criticile nu pot fi subsumate acestui motiv, care se referă la
interpretarea sau aplicarea greșită a legii, acestea vizând, așa cum s-a arătat
mai sus, doar nemulțumirea recurentei cu privire la interpretarea și
administrarea probelor.
Or, simpla
indicare a textului de lege, prin care se reglementează motivele de recurs în
baza cărora poate fi modificată sau casată o hotărâre, și nemulțumirea părții
față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta în concret în ce
constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea,
astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304
pct. 1 - 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului,
lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea
cererii.
Prin
urmare, recursul nefiind o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea
situației de fapt și reinterpretarca probelor, ne fiind posibilă nici reîncadrarea
criticilor în alte motive de ne legalitate limitativ prevăzute de art. 304 C.
proc. civ.;
Constatându-se,
totodată, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din
oficiu, de către instanța de recurs, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.,
Înalta Curte,
dând eficiență textului de lege invocat, urmează a admite excepția și a
constata nulitatea cererii de recurs formulate de către recurenta- reclamantă SC
C.D. SRL București, conform dispozițiilor art. 302
1
alin. (1) lit.
c) C. proc. civ.
Referitor la
recursul formulat de pârâta SC R.L. SRL București, Înalta Curte reține
următoarele:
Prin recursul
formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,
recurenta- pârâtă SC R.L. SRL București critică hotărârea instanței de apel ca
fiind dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, art. 969 C. civ. și
dispozițiile Legii nr. 449/2003.
Acest motiv de
recurs este fondat.
Astfel,
potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „Modificarea unor
hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de
nelegalitate: când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost
dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Pentru a
deveni incident motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc.
civ., instanța de recurs trebuie să constate că hotărârea a fost dată cu
aplicarea greșită a legii, ceea ce înseamnă că instanța a recurs la textele de
lege aplicabile speței, dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie
le-a aplicat greșit ori a aplicat o normă generală, nesocotind existența normei
speciale, sau o normă care nu este incidența în speță.
Examinând
hotărârea recurată sub acest aspect, se constată că instanța de apel a
nesocotit prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 449/2003 privind
vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora, republicată, și nici nu a
aplicat corect prevederile art. 9 din Manualul de garanție și service, raportat
la art. 2 din același Manual.
În
realitate, conform stării de fapt reținute în cauză și conform Manualului de
Garanție și Service, anexă la Contractul de leasing financiar din 28 martie
2007, „Alte cheltuieli, care nu sunt acoperite de Garanția Standard, vor fi
acoperite de proprietar" (art. 9).
Ca
urmare, din moment ce părțile au convenit astfel, iar convenția părților era în
vigoare, în mod greșit instanța de apel a apreciat că efectuarea operațiunilor
de transport și diagnosticare a defecțiunilor autoturismului trebuie să revină
în sarcina pârâtei; fiind vorba de o convenție încheiată între păru, conform art.
969 C. civ., aceasta constituie legea părților.
Punându-se
contractele pe aceeași treaptă cu legea, textul alin. (1) al art. 969 C. civ.
dă justiției rolul de a veghea la respectarea obligațiilor contractuale în același
fel cum trebuie respectată însăși legea. Dacă o oarecare contestație le aduce
pe părțile contractante în fața instanței, aceasta va trebui să asigure
executarea riguroasă a obligațiilor rezultate din contract, sau, când
executarea contractului nu mai e posibilă, să oblige la plata daunelor-
interese de către partea ce este în culpă. Nici una dintre părțile contractante
nu se poate sustrage obligațiilor contractuale fără acordul celeilalte părți.
Instanțele
sunt obligate să aplice dispozițiile convenției părților ca și cum ar aplica
legea, neavând dreptul s-o modifice pe motive de echitate, deoarece
dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ. privesc nu numai pe părțile
contractante, ci și instanțele judecătorești.
Or, în
cauză, obligarea recurentei- pârâte SC R.L. SRL București la plata către
recurenta- reclamantă SC C.D. SRL București a contravalorii costurilor
transport autoturism și diagnosticare defecțiuni autoturism, este lipsită de
temei legal, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., și, de
asemenea, cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 449/2003, ceea ce face
incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Față de
cele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va
admite recursul declarat de pârâta SC R.L. SRL București împotriva Deciziei comerciale
nr. 455 din 11 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
VI-a comercială, pe care o va modifica, în sensul că va respinge apelul
formulat de reclamanta SC C.D. SRL București împotriva sentinței comerciale nr.
765 din 2 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a Il-a
comercială, ca nefondat
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUME LE LEGII
D E C I D E
Constată
nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC C.D. SRL București
împotriva Deciziei comerciale nr. 455 din 11 noiembrie 2010, pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, conform dispozițiilor art. 302
1
alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Admite
recursul declarat de pârâta SC R.L. SRL București împotriva aceleiași decizii,
pe care o modifică, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC C.D.
SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 765 din 2 februarie 2010, pronunțată
de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 11 mai 2011.