ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 221/2011

Asupra recursului de fata; Din examinarea lucrărilor din dosar constată că prin sentința comercială nr. 854 din 22 ianuarie 2007 – Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâta SC C.M.R. SRL, care a devenit cerere principală, în prezenta cauză devenind părți: reclamantă SC C.M.R. SRL și pârâtă SC G.M. SRL (fostă SC R.M. SRL), pricina având ca obiect pretenții: obligarea SC R.M. SRL la plata sumei totale de 86.666,28 lei reprezentând contravaloarea facturilor aferente perioadei august-octombrie 2006 emise de SC U.L. SA în baza contractelor de leasing încheiate cu aceasta, care au ca obiect autoturismele și aparatura pentru care SC R.M.

SRL a formulat cerere de chemare în judecată, facturi care au fost achitate de SC C.M.R. SRL. La data de 15 aprilie 2008, reclamanta a formulat „precizări” privind obiectul cererii de chemare în judecată (volumul al lll-lea al dosarului de fond), în care a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumelor de 80.355,95 lei pentru perioada august-octombrie 2006 și de 261.481,93 lei pentru perioada noiembrie 2006-noiembrie 2007, aferente plăților pe care le-a efectuat în baza acelorași contracte de leasing indicate în cererea inițială. La termenul din 20 octombrie 2008, reclamanta a precizat verbal în ședință publică faptul că își limitează pretențiile la suma de 273.247 lei. În drept au fost invocate dispozițiile art. 969 – art. 970, art. 771, art. 1444, art. 1618, art. 1730 C. civ, art. 251 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, art. 119 – art. 120 C. proc.

civ. Prin sentința comercială nr. 10854 din 20 octombrie 2008 – Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC C.M.R. SRL și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 273.247 lei reprezentând contravaloarea facturilor (rate leasing) aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007 și 6.925,24 lei cheltuieli de judecată. Prima instanță a reținut că societatea pârâtă a luat ființă prin divizarea SC C.M.R. SRL, că proiectul de divizare a fost publicat în M. Of. al României nr. 1716/31.05.2006 și că părțile au încheiat protocolul de predare - primire a activelor din anexele proiectului de divizare la 12 iulie 2006, printre aceste bunuri numărându-se și cele indicate de reclamantă în cererea cu care a învestit instanța.

Instanța de fond a reținut că efectul transmiterii cu titlu universal a unei părți din patrimoniul societății divizate parțial este, ope legis, subrogarea pârâtei în drepturile și obligațiile societății divizate aferente fracțiunii din patrimoniu transmise. Consecința, a reținut Tribunalul, constă în faptul că, odată acceptată preluarea unor bunuri aflate în leasing, trebuia îndeplinită de către pârâtă și obligația de plată a ratelor restante, în lipsa unei convenții contrare. Privitor la cuantumul ratelor, Tribunalul și-a însușit concluziile expertizei contabile efectuate, modificate urmare a obiecțiunilor părților (volumul al III-lea), reținând că ratele se ridică, pentru perioada august 2006-noiembrie 2007, la suma de 273.247 lei.

S-a apreciat ca fiind întrunite condițiile acțiunii de restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă caută, în sensul că patrimoniul pârâtei s-a mărit cu contravaloarea folosinței bunurilor (care reprezintă tocmai ratele suportate de reclamantă după data divizării) și că patrimoniul reclamantei s-a micșorat cu aceeași sumă plătită după preluarea activelor. Instanța de fond a mai apreciat că reclamanta nu avea la îndemână un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite. Prin decizia comercială nr. 53 din 28 ianuarie 2010 – Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta pârâtă SC G.M. SRL, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată și a înlăturat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel a constatat că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 969 – art. 970 C. civ., pe dispozițiile principiilor aplicabile în cazul dreptului de retenție și pe dispozițiile art. 251 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. S-a reținut că, strict formal, reclamanta a înțeles să uzeze de acțiunea în răspundere civilă contractuală, neindicând niciodată expres în fața instanței de fond că a ales să uzeze de o actio de in rem verso și nefăcând nici implicit trimiterea la acest tip de acțiune și nici la existența condițiilor cumulative pentru exercitarea acestei acțiuni. Așadar, instanța de apel a constatat că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, neexistând nici o modificare a tipului de acțiune pe parcursul judecății în fond.

Prima instanță a apreciat, însă, acțiunea ca întemeiată și a admis-o, schimbând izvorul obligațional, adică înlocuind contractul cu faptul juridic licit ca temei al pretențiilor și constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate a lui actio de in rem verso. Din acest punct de vedere, prin prisma considerentelor ce preced, Curtea de apel a apreciat că hotărârea este nelegală, fiind adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și a principiului disponibilității. S-a mai constatat că pârâta nu a formulat nicio critică la adresa hotărârii primei instanțe, cu atât mai puțin reclamanta. Pârâta a invocat, în susținerea apelului, nesocotirea de către instanța de fond a demersurilor sale întreprinse în scopul regularizării contractelor de leasing (și, implicit, a bazei legale de plată a ratelor de leasing), a relei-credințe și a culpei reclamantei în neregularizarea acestor contracte.

Apelanta a invocat și nesocotirea de către prima instanță a caracterului subsidiar al acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză. Sub acest din urmă aspect, pârâta a susținut că reclamanta avea la îndemână un alt mijloc juridic pentru acoperirea pagubei suferite. În atare situație, având în vedere lipsa oricărei critici a pârâtei sub aspectul încălcării de către prima instanță a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

și a principiului disponibilității, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, posibilitatea nelimitată acordată ambelor părți litigante de a-și propune probe și de a-și formula apărări pe fondul litigiului circumscris lui actio de in rem verso, având în vedere de asemenea principiul tantum devolutum quantum appellatum, Curtea de Apel a apreciat ca neîntemeiată acțiunea în răspundere civilă contractuală, câtă vreme între părțile litigante nu s-a încheiat nicio convenție privitoare la plata ratelor de leasing pentru bunurile preluate de apelantă în urma divizării, iar temeiul divizării l-a constituit voința asociaților, manifestată în hotărârea adunării generale, care nu are valoarea juridică a unui contract; o astfel de obligație îi incumbă apelantei în temeiul legii, respectiv al art. 238 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la momentul divizării, întrucât prin divizare operează transmisiunea de patrimoniu către societatea nou-înființată, iar patrimoniul, ca universalitate, se constituie din elemente de activ - în speță bunurile preluate, precum și din elemente de pasiv - respectiv datoriile atașate acestor bunuri.

S-a înlăturat apărarea reclamantei întemeiată pe incidența dispozițiilor art. 251 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, întrucât aceste dispoziții legale vizează ipoteza în care, urmare a divizării, societatea comercială s-a desființat, ceea ce nu este cazul în speță. Instanța de apel a apreciat că nu sunt întrunite condițiile de antrenare a răspunderii contractuale, în lipsa unei convenții în acest sens între părțile litigante, intimata plătind ratele de leasing în baza unor contracte denunțate, față de care apelanta este terț în lipsa unei hotărâri judecătorești care să stipuleze contrariul. Instanța de apel a mai apreciat că, față de probele administrate în cauză, nu sunt întrunite nici condițiile de promovare a acțiunii în restituire bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Referitor la temeiul juridic al acțiunii, astfel cum a fost reținut de prima instanță, s-a constată că acesta este îmbogățirea fără justă cauză, temei neconsacrat legislativ de lege lata, dar acceptat unanim de doctrină și de practica judecătorească drept fapt juridic licit care poate să fundamenteze o acțiune în răspundere patrimonială. Instanța de apel a apreciat că în speță plata făcută necuvenit de reclamantă, dar în folosul pârâtei, nu poate constitui temei de antrenare a răspunderii acestei din urmă părți, întrucât nu îmbracă forma faptului juridic voluntar, astfel cum impun prevederile art. 986 C. civ. Modul de efectuare a plăților nu mai depinde de reclamantă, ci este efectul voinței societății finanțatoare, care o realizează prin prezentarea la plată a biletelor la ordin.

Din acest punct de vedere, se poate afirma și că plata ratelor de leasing s-a făcut din fondurile reclamantei, dar nu prin faptul acesteia, lipsind astfel o condiție fundamentală pentru exercitarea lui actio de in rem verso. S-a apreciat că nu este îndeplinită nici condiția liceității faptului cauzator de prejudiciu, impusă tot de dispozițiile art. 986 C. civ.

Sub acest aspect, Curtea a apreciat întemeiată apărarea pe care pârâta a făcut-o în mod constant, în sensul că prin fapta culpabilă a reclamantei a fost pusă în imposibilitate de a-și respecta obligația legală de plată; Curtea de Apel a constatat că pârâta nu este parte în contractele de leasing încheiate pentru bunurile care i-au revenit prin divizare, că societatea finanțatoare a continuat să emită facturi în sarcina reclamantei și că aceasta nu a dat curs notificărilor primite atât de la pârâtă, cât și de la societatea de leasing în vederea încheierii actelor juridice necesare pentru transferul obligațiilor din contractele de leasing în sarcina apelantei.

În acest sens, Curtea a reținut că reclamanta nu a făcut dovada demersului convocării pârâtei în vederea discutării situației contractelor de leasing în litigiu; de asemenea, cu toate că pretinde că era direct interesată în lămurirea situației contractelor de leasing pentru bunurile preluate de pârâtă, reclamanta nu dovedește care au fost demersurile întreprinse în concret cel puțin pe lângă societatea finanțatoare, cu care se afla în raporturi contractuale, deși această societate îi solicită concursul prin adresa din 25 octombrie 2006 (volumul I al dosarului de fond), manifestându-și și disponibilitatea în adresa din 4 octombrie 2006, emisă către apelantă (acelasi dosar). Curtea a reținut că singurele demersuri dovedite în scopul sus-arătat îi aparțin pârâtei, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la același volum din dosarul de fond.

Instanța de apel a subliniat faptul că reclamanta nu a avut nici o inițiativă constructivă în acest scop, nici măcar nu a sprijinit demersul judiciar al pârâtei, dimpotrivă, a formulat împotriva acesteia prezenta acțiune în pretenții. Toate aceste aspecte au fundamentat convingerea Curții de Apel că izvorul prejudiciului înregistrat de reclamantă prin plata ratelor de leasing pentru bunuri a căror folosință nu o avea îl constituie exclusiv inacțiunea culpabilă a acesteia, care nu a întreprins și nici inițiat niciun demers pentru transmiterea legală către apelantă a obligației contractuale de plată, această inacțiune având caracterul faptului juridic ilicit.

S-a mai apreciat că hotărârea primei instanțe este criticabilă și sub aspectul întinderii obligației de restituire a apelantei pârâte; astfel, s-a constatat că în ce privește aparatura medicală nu s-a invocat și nici dovedit vreun impediment al exploatării, putându-se prezuma un spor al patrimoniului acestei părți cu valoarea obținută din folosința acesteia, în ceea ce privește autoturismele, este pe deplin întemeiată apărarea formulată constant de pârâtă referitor la imposibilitatea folosirii lor în lipsa certificatelor de înmatriculare și a celorlalte documente care să le facă apte de circulația pe drumurile publice, deci de exploatare.

În această privință, Curtea de Apel a reținut că nu s-a dovedit de către intimată, căreia societatea de leasing i-a pus la dispoziție actele aferente autoturismelor, că la rândul ei le-a predat apelantei, pentru ca aceasta să aibă documentația legală în baza căreia bunurile să fie puse în circulație pe drumurile publice, potrivit destinației lor; așadar nu se poate reține sporul patrimoniului societății apelante cu valoarea rezultată din folosința acestor bunuri. Din acest motiv, Curtea a apreciat că suma acordată de prima instanță nu este corectă, întrucât principiul care guvernează materia îmbogățirii fără justă cauză este acela că restituirea trebuie făcută în limitele creșterii patrimoniului.

Toate aceste considerente au fundamentat convingerea instanței de apel că prima instanță a stabilit în mod eronat situația de fapt și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale și a principiilor invocate. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC C.M.R. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea lui, modificarea ori casarea hotărârii recurate și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind temeinică și legală. Recurenta a învederat nerespectarea principiului disponibilității, interpretarea greșită a actului dedus judecății, încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale în vigoare de către instanța de apel.

Intimata a depus întâmpinare la 27 septembrie 2010 solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recursul este fondat din perspectiva cricilor subsumate motivelor prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., dar nu pot fi primite criticile în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. întrucât instanța nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, pentru următoarele considerente: Deși SC C.M.R. SRL a avut calitatea de intimată reclamantă și nu de apelantă reclamantă, acest aspect nu este de natură să conducă la casarea deciziei pentru că nu s-a cauzat o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură. În apelul declarat de SC G.M.

SRL nu este menționat ca motiv de apel încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și a principiului disponibilității sau învestirea instanței de fond cu o acțiune în răspundere civilă contractuală. În notele scrise depuse la dosar de SC G.M. SRL se menționează în mod expres că „temeiul de drept al acțiunii intimatei este îmbogățirea fără justă cauză” (dosarul de apel). În acest context, recurenta invocă în mod corect nerespectarea de către instanța de apel a principiului disponibilității și încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (6) coroborat cu art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

pentru că nu a menționat niciodată în cursul judecății de fond sau în apel că „a înțeles să uzeze de acțiunea în răspundere civilă contractuală” sau că „a investit instanța cu o acțiune în răspundere civilă contractuală”; Instanța de apel recunoaște în considerentele deciziei recurate că „îmbogățirea fără justă cauză” este „temei neconsacrat legislativ de lege lata, dar acceptat unanim de doctrină și de practica judecătorească drept fapt juridic licit care poate să fundamenteze o acțiune în răspundere patrimonială”, astfel încât nu putea fi menționat un articol de lege ca temei de drept al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

În aceste condiții, instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, temeiul de drept al acțiunii ce a făcut obiectul dosarului de fond nr. 6547/3/2007 nefiind „răspunderea civilă contractuală”, astfel cum menționează instanța de apel, ci îmbogățirea fără justă cauză, astfel cum se menționează în mod explicit în cuprinsul Precizărilor formulate de SC C.M.R. SRL (pct. 8 din precizări, din volumul III al dosarului de fond) și în concluziile pe fond (pct. 9-11 din Concluziile scrise din volumul III al dosarului de fond). Însăși apelanta-pârâtă SC G.M. SRL subliniind în mod expres în notele scrise depuse la dosar că „temeiul de drept al acțiunii intimatei este îmbogățirea fără justă cauză" (dosarul de apel).

Pentru aceleași motive, instanța de apel săvârșește o eroare atunci când reține că „apelanta-reclamantă a înțeles să uzeze de acțiunea în răspundere civilă contractuală, neindicând niciodată expres în fața instanței de fond că a ales să uzeze de o actio de in rem verso și nefăcând nici implicit trimiterea la acest tip de acțiune și nici la existența condițiilor cumulative pentru exercitarea acestei acțiuni” (pag. 6 din decizia comerciale nr. 53 din 28 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel). Înalta Curte va reține, cu privire la cesiunea contractelor de leasing financiar între SC R.M. SRL, actuală SC G.M. SRL și SC C.M.R.

SRL și la partea în culpă în acest domeniu, că există sentința comercială nr. 854 din 22 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Municipiului București în dosarul nr. 34167/3/2006, rămasă definitivă și irevocabilă, depusă la dosar (dosarul de apel), invocată de instanța de apel în mod explicit; prin această sentință a fost respinsă ca lipsită de interes cererea SC R.M. SRL, actuală SC G.M. SRL, prin care a solicitat recurentei și a SC U.L. SA încheierea actelor adiționale la contractele de leasing mai sus menționate. Modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți ține de posibilitatea ulterioară a instanțelor de judecată de a statua în mod diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătura cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Aceasta reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă ca nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecatorește anterior.

Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât deși se reține ca împrejurare de fapt necontestată că „după divizare și preluarea bunurilor, ratele de leasing au continuat să fie plătite de intimată, al cărei patrimoniu s-a micșorat astfel, în lipsa folosinței bunurilor, cu sumele determinate prin raportul de expertiză” (pag. 9 din decizia comercială nr. 53 din 28 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel), se respinge cererea formulată de SC C.M.R. SRL prin care s-a solicitat obligarea SC G.M. SRL la restituirea ratelor de leasing aferente aparaturii medicale și autoturismelor folosite de aceasta. Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de către părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

Hotărârea este contradictorie, ca în speța de față, atunci când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora. Înalta Curte va reține că, în pricină, aplicarea corectă a legii se raportează la îndeplinirea condițiilor stabilite de doctrina juridică privind exercitarea acțiunii de in rem verso. Condiția fundamentală pentru exercitarea lui actio de in rem verso, invocată de instanța de apel nu este menționată de doctrina juridică, iar în speță sunt îndeplinite toate condițiile pentru restituire, fiind în situația îmbogățirii fără justă cauză, astfel cum sunt menționate de doctrina juridică; a) îmbogățirea și sărăcirea corespunzătoare sunt lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice: - în speță nu există un contract de comodat încheiat între SC C.M.R.

SRL și SC R.M. SRL sau o altă convenție care să aibă ca obiect dreptul SC G.M. SRL, fostă SC R.M. SRL, de folosință gratuită a bunurilor respective (autoturisme și aparatură medicală); - de asemenea, în speță nu au fost modificate contractele de leasing încheiate cu SC U.L. SA și nu există vreo înțelegere între SC C.M.R. SRL și SC G.M. SRL care să asigure o cauză justă pentru îmbogățirea acesteia cu suma de 273.247 lei si sărăcirea corespunzătoare a SC C.M.R. SRL cu suma de 273.247 lei. b) SC C.M.R. SRL nu are la dispoziție o altă acțiune in justiție pentru realizarea dreptului sau de creanța împotriva paratei; Hotărârea instanței de fond a fost în mod greșit apreciată ca neîntemeiată de către instanța de apel, având în vedere și reaua credință evidentă a SC G.M.

SRL, care a profitat de încasarea BO predate la încheierea contractelor de leasing de către SC C.M.R. SRL, folosind, fără plata ratelor de leasing autoturismele timp de 19 luni până la finalizarea contractelor de leasing și având deplina posesie a acestora până în prezent, invocând în apel în apărarea sa că nu a încheiat un contract cu SC U.L. SA; reaua credință rezultă și din susținerile SC G.M. SRL din motivele de apel, că acum prezintă un interes pentru aceasta denunțarea contractelor de leasing; Instanța de apel în mod greșit a reținut că „intimata nu a dat curs notificărilor primite atât de la apelantă, cât și de la societatea de leasing în vederea încheierii actelor juridice necesare transferului obligațiilor din contractele de leasing în sarcina apelantei” (pag.

9 din decizia comercială nr. 53 din 28 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel). În fapt, la dosar există o singură notificare formulată împotriva SC C.M.R. SRL înregistrată doar la Registratura SC G.M. SRL, pentru care nu s-a făcut dovada comunicării către recurentă (adresa din 22 septembrie 2006 - dosarul de apel), prin care i se solicită „ca până la data de 25 septembrie 2006 să facă demersuri în vederea radierii autovehiculelor care îi revin prin proiectul de divizare”. SC G.M. SRL este în concurență directă cu SC C.M.R.

SRL (ambele societăți comerciale desfășurându-și activitatea în domeniul serviciilor medicale și de laborator), mărirea patrimoniului său cu valoarea de 273.247 lei reprezentând rate de leasing aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007 (19 luni) pentru autoturismele și aparatura medicală folosite în mod exclusiv și deplin de aceasta, reprezintă nu numai îmbogățire fără justă cauză, dar ar putea reprezenta chiar și o formă de concurență neloială, prin această practică intimata dezvoltându-și activitatea fără a contracta credite bancare și fără a-și plăti cheltuielile aferente exploatării mijloacelor fixe respective, în evidenta daună a recurentei. Pentru aceste considrente, conform art. 274, art. 275 și art. 312 C. proc.

civ. se va admite recursul declarat de reclamanta SC C.M.R. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 53 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Va fi modificată decizia recurată în sensul că se va respinge apelul pârâtei SC G.M. SRL București declarat împotriva sentinței comerciale nr. 10854 din 20 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o va menține. Intimata-pârâtă SC G.M. SRL București va fi obligată la plata sumei de 8.427 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă SC C.M.R. SRL București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC C.M.R. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 53 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul pârâtei SC G.M. SRL București declarat împotriva sentinței comerciale nr. 10854 din 20 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o menține. Obligă intimata-pârâtă SC G.M. SRL București la plata sumei de 8.427 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă SC C.M.R. SRL București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2011.