ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2232/2014

Reclamanta SC G.M. SRL a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtei SC C.M.R. SRL la plata sumei de 200.000 RON (evaluată provizoriu) cu titlu de daune pentru repararea prejudiciului creat prin nefolosirea mașinilor cumpărate în baza contractelor de leasing, prin înlocuirea acestora cu altele noi, precum și pentru beneficiul nerealizat. Inițial cererea a fost înregistrată în Dosarul nr. 6547/3/2007 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, ca cerere reconvențională la pretențiile formulate de SC C.M.R. SRL, iar prin încheierea din data de 22 septembrie 2008 Tribunalul București a dispus disjungerea ei de acțiunea principală și înregistrarea ei în dosarul nou format cu nr. 36144/3/2008. În motivare reclamanta a susținut ca pentru un număr de 6 autoturisme au fost încheiate contracte de leasing ale căror rate trebuiau să fie achitate de societate, că aceste autoturisme nu au putut fi utilizate deoarece societatea de leasing a eliberat taloanele către pârâta SC C.M.R. SRL ceea ce a condus la crearea unui prejudiciu în patrimoniul său constând în lipsa de folosință a autoturismelor și contravaloarea ratelor de leasing pentru noile mașini achiziționate.

Pârâta SC C.M.R. SRL a formulat în cauză cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei SC G.M. SRL la plata următoarelor sume: 67.274 RON reprezentând contravaloarea facturilor aferente perioadei mai - iulie 2006, facturi emise de societatea de leasing SC U.L. SA în baza contractelor de leasing având ca obiect autoturismele și aparatură medicală preluate la 4 mai 2006 de societatea reclamantă, facturi ce au fost achitate de SC C.M.R. SRL; 52.049,51 RON reprezentând dobânda legală calculată până la 3 noiembrie 2008 pentru debitele reclamantei rezultate din neachitarea facturilor aferente perioadei mai 2006 - noiembrie 2007; 15.371,31 RON reprezentând daune interese constând în diferențele rezultate din dobânzile efectiv plătite de pârâtă pentru creditele bancare contractate începând cu luna mai 2006 și dobânda legală, daune calculate până la 3 noiembrie 2008. În motivare pârâta a arătat că a încheiat cu SC U.L. SA mai multe contracte de leasing pentru autoturisme și aparatură medicală, emițând bilete la ordin lunare, pentru toată perioada contractelor, bilete ce au fost încasate direct de societatea de leasing din contul său. Susține pârâta că ulterior încheierii contractelor de leasing a avut loc divizarea parțială a SC C.M.R. SRL și potrivit proiectului de divizare publicat în M. Of. Partea a IV-a nr. 1716/31.05.2006, reclamanta SC G.M. SRL prelua o parte din aparatura medicală și autoturismele care făceau obiectul contractelor de leasing; că începând cu data de 4 mai 2006, înainte ca divizarea să-și producă efectele și înainte cu 18 luni de finalizarea contractelor de leasing, reclamanta a preluat aparatura și autoturismele beneficiind în mod exclusiv de folosința lor fără a plăti chirie sau contravaloarea ratelor de leasing. În acest context, pârâta arată că reclamanta și-a mărit patrimoniul cu suma de 67.284 RON contravaloarea ratelor de leasing datorate pe perioada mai - iulie 2006. În ceea ce privește dobânda legală pârâta susține că reclamanta o datorează pentru perioada mai 2006 - noiembrie 2007 pentru facturile achitate de societate, suma fiind în cuantum de 52.049,51 RON calculată până la 3 noiembrie 2008.

În cauză au fost încuviințate și administrate la cererea ambelor părți proba cu interogatoriu, înscrisuri și expertiză contabilă; în raport de concluziile expertizei contabile pârâta și-a majorat pretențiile la 72.262,86 RON dobândă legală calculată până la 31 mai 2009 și la 17.220,21 RON diferența dintre dobânda bancară și dobânda legală, iar reclamanta și-a precizat cererea principală solicitând obligarea pârâtei la 385.647 RON reprezentând daune.

Prin sentința comercială nr. 5225 din 23 aprilie 2010 Tribunalul București ca primă instanță, a admis în parte cererea principală și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 124.647 RON despăgubiri, precum și la predarea cărților de identitate și certificatelor de înmatriculare pentru autoturismele preluate în urma divizării, autoturisme menționate în proiectul de divizare. Cererea reconvențională formulată de pârâtă a fost respinsă ca neîntemeiată. Prima instanță a reținut în argumentarea soluției că, bunurile transmise reclamantei în urma divizării au intrat în posesia acesteia la data de 12 iulie 2006 conform protocolului de predare primire încheiat la acea dată și recunoașterii reclamantei la interogatoriu. Susținerea reclamantei în sensul că nu a putut utiliza autoturismele preluate în perioada 31 august 2006 și până de finalizarea duratei leasingului (noiembrie 2007) deoarece nu a preluat și contractele de leasing și nu i-au fost predate taloanele, a fost înlăturată cu motivarea că preluarea contractelor de leasing a fost tranșată irevocabil prin sentința comercială nr. 854 din 22 ianuarie 2007 care a statuat cu putere de lucru judecat că nu era necesară transferarea contractelor de leasing pe numele reclamantei, dreptul de folosință asupra autoturismelor fiind transferat în virtutea legii, ca efect al divizării. În consecință tribunalul a constatat că nu este probată existența prejudiciului constând în contravaloarea lipsei de folosință a celor șase autoturisme aferente perioadei 31 august 2006 - și până la finalizarea leasingului. Pentru perioada ulterioară finalizării contractelor de leasing tribunalul a apreciat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina societății pârâte căreia îi revenea, în calitate de utilizator în acest contracte obligația de a solicita autorităților competente înscrierea în certificatul de înmatriculare a dreptului de proprietate asupra autoturismelor în favoarea reclamantei, în temeiul proiectului de divizare. Prima instanță și-a însușit concluziile expertizei în ce privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru perioada analizată respectiv 124.647 RON. Referitor la soluția adoptată pe cererea reconvențională formulată de pârâtă, Tribunalul constată că reclamanta nu datorează ratele de leasing înainte de înregistrarea în registrul comerțului a hotărârilor de aprobare a divizării față de prevederile art. 249 din Legea nr. 31/1990 republicată, înregistrare dispusă prin încheierea judecătorului delegat de la registrul comerțului din data de 30 august 2006. Prin urmare, conchide instanța, cererea de obligare a reclamantei la plata sumei de 67.284 RON reprezentând contravaloarea plăților efectuate în intervalul mai - iulie 2006 se vădește neîntemeiată și în egală măsură și cererea de obligare a dobânzii legale aferentă acestei sume față de caracterul accesoriu al cererii. Pentru perioada august 2006 - martie 2009, prima instanță a constatat că cererea de daune interese formulată de pârâtă în prezenta cauză depinde de soluția adoptată în Dosarul nr. 6547/2007 având ca obiect obligarea SC G.M. SRL la plata către SC C.M.R. SRL a ratelor de leasing aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007. În acest sens, tribunalul reține că sentința civilă nr. 10854 din 20 octombrie 2008 pronunțată în acea cauză a fost desființată în calea de atac și ca atare și cererea de despăgubiri aferente pretențiilor pârâtei respinse printr-o hotărâre definitivă se impune a fi respinsă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC C.M.R. SRL, apel care a fost admis prin decizia nr. 348 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în sensul că s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtă, reclamanta fiind obligată la plata dobânzii legale aferentă ratelor lunare de leasing din perioada august 2006 - noiembrie 2007, dobândă calculată cu începere de la scadența fiecărei rate, dar nu mai devreme de 10 noiembrie 2006 și până la 31 mai 2009, precum și pentru perioada 23 aprilie 2010 - 22 martie 2011, celelalte dispoziții ale sentinței atacate au fost păstrate. Prin aceiași decizie a fost anulată ca netimbrată cererea de aderare la apel formulată de reclamanta SC G.M. SRL. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că este întemeiat numai capătul din cererea reconvențională referitor la dobânda legală solicitată, urmare a rămânerii irevocabile a sentinței comerciale nr. 10854 din 20 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 6547/2007 prin care s-a admis acțiunea în restituirea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, reclamanta SC G.M. SRL fiind obligată la plata către SC C.M.R. SRL a sumei de 273.247 RON reprezentând contravaloarea ratelor de leasing aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC G.M. SRL, recurs ce a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 48 din 16 ianuarie 2013 cu opinie majoritară, în sensul casării în parte a deciziei nr. 348/2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și trimiterii cauzei spre rejudecarea cererii reconvenționale formulată de pârâta SC C.M.R. SRL, fiind menținute restul dispozițiilor deciziei. Înalta Curte a constatat că decizia din apel este nemotivată sub aspectul acordării dobânzii legale, întrucât instanța nu a examinat dacă în cazul îmbogățirii fără justă cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor interese moratorii, respectiv dobânda legală, trecând direct la stabilirea cuantumului acesteia. Totodată, Înalta Curte constată că soluția din apel este o consecință a rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 10854/2008 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 6547/2007 prin care s-a admis acțiunea formulată de SC C.M.R. SRL în sensul obligării SC G.M. SRL la plata sumei de 273.247 RON în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. Această soluție a fost confirmată intrând în puterea de lucru judecat prin decizia nr. 221 din 19 ianuarie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a constatat aplicarea corectă a legii în raport de îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea acțiunii de in rem verso. Așa fiind, înalta Cure a dispus ca instanța de apel în rejudecarea apelului urmează a răspunde criticilor cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, să ceară părților să administreze probele pe care le consideră necesare și să aibă în vedere, dacă în situația îmbogățirii fără justă cauză, care are la bază săvârșirea unei fapte licite, sunt sau nu aplicabile prevederile art. 1088 C. civ. De asemenea, instanța în rejudecarea apelului urmează să stabilească dacă reclamanta datorează sau nu dobânda solicitată, pentru ce sumă, pe ce perioadă și ce fel de dobândă.

În rejudecare, după casare, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 367 din 17 octombrie 2013 a admis în parte apelul declarat de pârâta SC C.M.R. SRL împotriva sentinței comerciale nr. 5225/2010 a Tribunalului București, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul admiterii în parte a cererii reconvenționale formulată de pârât, reclamanta fiind obligată să plătească pârâtei suma de 72.262,86 RON reprezentând dobândă legală până la data de 31 mai 2009, din care se scade dobânda aferentă debitului pentru perioada mai - iulie 2006. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că dobânda legală solicitată de pârâtă are la bază debitul în cuantum de 273.247 RON reprezentând contravaloarea ratelor de leasing pentru perioada august 2006 - noiembrie 2007, obținut prin hotărâre judecătorească, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză conform sentinței comerciale nr. 10854/2008 a Tribunalului București rămasă definitivă la 19 ianuarie 2011 prin decizia nr. 221 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, pe de o parte, iar pe de altă parte debitul în sumă de 67.284 RON ce reprezintă contravaloarea facturilor emise în baza contractelor de leasing în perioada mai - iulie 2006, solicitată prin acțiunea de față. În cauză, reține în continuare instanța de apel, sunt incidente dispozițiile art. 43 C. com. coroborate cu prevederile O.G. nr. 9/2000 potrivit cărora datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua în care devin exigibile. Astfel, debitul în sumă de 273.274 RON confirmat prin decizia nr. 221/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă pentru reclamanta pârâtă reconvențional o obligație comercială, scadențele ratelor fiind confirmate prin această decizie, situație în care, din ziua în care au devenit exigibile produc dobândă de drept fără nicio distincție cu privire la izvorul obligației neexecutate, contract, fapt juridic licit sau fapt ilicit. Instanța de apel, constată că potrivit dispozițiilor art. 1088 C. civ., daunele interese pentru neexecutarea obligațiilor în bani nu pot cuprinde decât dobânda legală, iar pentru acordarea acestora creditorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu, răspunderea și condițiile angajării ei fiind absorbite de textul de lege care le consacră. Concluzionând, instanța de prim control judiciar apreciază că cererea reconvențională este întemeiată în parte, respectiv pentru dobânda legală aferentă ratelor de leasing pentru perioada august 2006 - noiembrie 2007, rate în valoare de 273.274 RON acordat pârâtei prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, sens în care se impune, în temeiul art. 296 C. proc. civ. admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii atacate și admiterea în parte a cererii reconvenționale cu obligarea reclamantei la plata sumei de 72.262,86 RON dobândă legală datorată până la 31 mai 2009, din care se scade dobânda aferentă debitului de 67.284 RON pentru perioada mai - iulie 2006, debit solicitat prin prezenta acțiune și care a fost respins.

Recursul. Motivele de recurs Împotriva acestei decizii date în rejudecarea apelului, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC G.M. SRL solicitând modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii apelului formulat de societatea pârâtă și pe cale de consecință respingerea în totalitate a cererii reconvenționale formulate de pârâtă. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând încălcarea și aplicarea greșită a legii sub următoarele aspecte: Susține recurenta că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 43 C. com. cu încălcarea principiului disponibilității, a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității și a dreptului la un proces echitabil în condițiile în care pârâta nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 43 C. com., iar instanța nu a pus în discuția contradictorie a părților această modificare a temeiului juridic al acțiunii. Potrivit recurentei dispozițiile art. 43 C. com. nu sunt incidente în cauză deoarece debitul la care s-a calculat dobânda nu reprezintă o datorie comercială, între părți neexistând raporturi comerciale, iar debitul are la bază o cauză licită fiind consecința îmbogățirii fără justă cauză. Potrivit recurentei daunele interese moratorii sunt acordate numai în situația existenței unui prejudiciu rezultat dintr-o faptă ilicită a debitorului, iar în cauză, buna sau reaua - credință a debitorului este lipsită de relevanță, și ca atare nu sunt întrunite două din condițiile necesare pentru acordarea daunelor interese - respectiv fapta ilicită și vinovăția debitorului. Totodată recurenta arată că instanța de apel nu a respectat îndrumările cuprinse în decizia de casare în sensul rejudecării apelului prin raportare la motivele de fapt și de drept invocate de fiecare parte.

Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Înalta Curte notează sub un prim aspect că rejudecarea apelului s-a dispus prin decizia de casare nr. 48 din 16 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a stabilit limitele casării dând indicații obligatorii instanței de trimitere care urma să stabilească în raport de susținerile și apărările părților dacă în situația îmbogățirii fără justă cauză, care are la bază săvârșirea unei fapte licite, sunt sau nu aplicabile prevederile art. 1088 C. civ. și în raport de aceasta, dacă reclamantul datorează dobânda solicitată, pentru ce sumă și pe ce perioadă. Cu respectarea întocmai a acestor indicații instanța de apel în rejudecare a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1088 C. civ. după care daunele interese pentru neexecutarea obligațiilor în bani nu pot cuprinde decât dobânda legală, iar pentru acordarea acestora creditorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu, răspunderea și condițiile angajării ei fiind absorbite de textul legal care le consacră. Totodată instanța în rejudecare a stabilit natura comercială a obligației guvernată de norme speciale și derogatorii privind existența de drept în întârziere a debitorului obligației conform art. 43 C. com. Prin urmare Înalta Curte constată că în rejudecare au fost respectate întrutotul prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la chestiunile ce se impuneau a fi tranșate în rejudecare, niciuna din părți nu a solicitat încuviințarea altor probe în această fază procesuală conform celor consemnate în practicaua deciziei, astfel că această critică a reclamantului apare ca nefondată. Sub un al doilea aspect Înalta Curte constată că recurentul reclamant prin motivele de recurs nu critică-explicit aplicarea dispozițiilor art. 1088 C. civ. ci se referă la neîndeplinirea condițiilor acordării de daune interese moratorii în situația în care prejudiciul provine dintr-o faptă licită, respectiv din îmbogățirea fără just temei. Or, simpla enumerare a existenței unei fapte ilicite, a unor prejudicii și a vinovăției debitorului, nu reprezintă argumente peremptorii în înlăturarea dispozițiilor art. 1088 C. civ. după care la obligațiile care au ca obiect plata unei sume de bani, întârzierea la executare nu poate atrage o altă despăgubire decât plata dobânzii legale, fără nicio altă examinare cu privire la existența sau inexistența unei pagube. Totodată Înalta Curte amintește, în acest punct al examinării dispozițiilor legale incidente în cauză, că obligațiile cunosc un regim juridic independent de izvoarele lor, fie că se nasc din contract, cvasi-contract (ca în speță) sau delict, plata lor este supusă acelorași reguli statuate în Cartea a lll-a din C. civ. „Despre efectele obligațiilor" (art. 1073-1090). Aceste reguli generale care privesc efectele obligațiilor, fără distincție între izvorul lor, stabilesc dreptul creditorului de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar dreptul la desdăunare (art. 1073 C. civ.) pentru neexecutare sau executare cu întârziere, cu toate că nu este de rea-credință, cu mențiunea cuprinsă în art. 1088 referitoare la obligațiile care au ca obiect o sumă de bani. În cauză pârâta-reclamantă reconvențional și-a indicat în cererea reconvențională temeiurile de drept, printre care și dispozițiile art. 1088 C. civ. și O.G. nr. 9/2000 - așa încât nu se poate considera că instanța a modificat temeiul cererii cu încălcarea principiului disponibilității, contradictorialității și dreptului la apărare prin referire la art. 43 C. com. deoarece dispozițiile art. 1088 fac trimitere la regulile speciale în materie de comerț și la curgerea de drept a dobânzii prevăzute de lege. Natura comercială a obligației instituite în sarcina reclamantei de plată a debitului constând în contravaloarea ratelor de leasing și pe cale de consecință și a dobânzii aferente plății cu întârziere a acestei sume, își are fundamentul în prezumția de comercialitate instituite de art. 4 C. com. care asimilează faptelor de comerț toate contractele și obligațiile unui comerciant. În cauză faptul juridic care a fundamentat îmbogățirea fără justă cauză, ca izvor autonom de obligații, nu este civil sau esențialmente civil pentru a fi înlăturată prezumția de comercialitate, ci dimpotrivă cei doi participanți implicați, sărăcitul și îmbogățitul au calitatea de comercianți, iar dreptul de creanță stabilit judecatorește se înglobează regulilor aplicabile fondului de comerț prevăzut ca o universalitate mobiliară. În sfârșit, Înalta Curte amintește că soluționarea prezentei cauze în ambele cicluri procesuale s-a derulat în fața instanțelor comerciale fără să se pună în discuție competența de atributiune a acestora, așa încât aplicarea regulilor speciale în materie comercială era obligatorie după art. 1 C. com. care stabilește domeniul său de aplicare. Pentru rațiunile mai sus înfățișate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat și va obliga recurenta reclamantă ca parte căzută în pretenții, potrivit art. 274 C. proc. civ. la plata către intimata pârâtă a sumei de 9.920 RON reprezentând cheltuieli de judecată în această fază procesuală respectiv onorariu de avocat.