Decizia nr. 321/2016 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2952/2014 a Tribunalului București

Prin cererea înregistrată la data de 30 septembrie 2013, sub nr. x/3/2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu B. IFN (România) SA și C. SRL, constatarea caracterului abuziv și respectiv a nulității absolute a unora din clauzele prevăzute în Contractele de leasing financiar cu clauză irevocabilă de cumpărare din 8 decembrie 2006, 2 mai 2007 și din 2 mai 2007, încheiate între pârâtele D. și E. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 2952 din 6 iunie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 30 iulie 2014, prin care s-a solicitat anularea sentinței și, reținând cauza spre rejudecare, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată ca fiind întemeiată.

În motivarea cererii de apel a fost expusă situația de fapt care a determinat apariția litigiului dintre părți, evidențiindu-se că la momentul semnării celor patru contracte de leasing financiar reclamanta deținea calitatea de asociat și administrator al SC C. SRL, fiind de acord cu semnarea în calitate de fidejusor.

Cu referire la sentința pronunțată de către prima instanță s-a arătat că excepția admisă nu vizează aceleași clauze din contracte pe care le-a enumerat ca fiind abuzive.

În cadrul apelului s-a solicitat, față de caracterul devolutiv al căii de atac, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare prin care să se determine dacă „calitatea de consumator astfel cum este definită de prevederile art. 2 lit. b) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 și ale art. 15 alin. (1) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie analizată de către instanțele naționale prin raportare la data încheierii contractului sau prin raportare la data sesizării instanțelor naționale cu privire la existența în contract a clauzelor abuzive".

În drept au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. C. proc. civ. La data de 3 septembrie 2014 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. IFN (România) SA prin care s-a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

La data de 22 septembrie 2014 a fost depusă la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare prin care apelanta A. a reluat susțineri făcute pe calea apelului, arătând în plus că este fără putință de tăgadă că, la momentul constituirii garanției personale, nu avea cum să prevadă, neavând studii juridice, și nu putea înțelege implicațiile dispozițiilor art. 4.1 din Contract.

La data de 28 ianuarie 2015 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinare formulată de curatorul special numit pentru intimata-pârâtă SC C. SRL, prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat. În esență, s-a evidențiat că apelanta nu are calitatea de consumator, cerută de lege pentru promovarea acțiunii în constatarea caracterului abuziv și respectiv a nulității absolute parțiale a unor acte juridice, pe motiv că ar conține clauze abuzive. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin Decizia civilă nr. 114/A din 29 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul formulat apelanta A. împotriva Sentinței civile nr. 2952 din 6 iunie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu intimata SC C. SRL, prin lichidator judiciar CLI F., citată și prin curator special G., ca fiind introdus împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință. A fost respins apelul formulat în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. IFN (România) SA, înregistrată la registrul comerțului, ca nefondat. A fost obligată apelanta la plata către curatorul special G. a sumei de 100 RON reprezentând onorariu. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., aducându-i următoarele critici:

Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor nr. 1.1 din Condițiile specifice, 1.4 și 8.2 din Condițiile generale și 4.1.2 din Condițiile financiare stipulate în contractele de leasing financiar, pe când, excepția formulată de pârâtă și admisă de către prima instanță nu vizează aceleași clauze pe care reclamanta le-a enumerat ca fiind abuzive.

La data semnării contractelor arătate în cererea de chemare în judecată reclamanta deținea calitatea de asociat și administrator al SC C. SRL, motiv pentru care a fost de acord cu semnarea celor 4 contracte în calitate de fidejusor. Ulterior, a adus la cunoștința băncii, faptul că a cesionat către H. părțile sociale deținute la societate, conform hotărârii AGA nr. 1 din 4 iulie 2008. În opinia recurentei cesionarul s-a obligat să preia atât activul cât și pasivul societății, în pasiv fiind incluse și cele 4 contracte. La trei ani de la încetarea oricărei legături cu pârâtele a fost înființată o poprire pe conturile și pe veniturile salariale ale reclamantei, motiv pentru care aceasta a formulat contestație la titlu, dar în care nu a solicitat și constatarea clauzelor indicate în prezenta acțiune ca fiind abuzive, făcând acest demers pe calea unei cereri separate.

Dat fiind faptul că reclamanta a semnat un contract de fidejusiune, apreciază că poate invoca excepțiile ce decurg din însăși contractul de fidejusiune, respectiv cele privind validitatea contractului, întinderea garanției, termene, condiții precum și excepțiile inerente obligației debitorului principal cum ar fi: valabilitatea obligației principale, întinderea ei, clauzele contractuale privind condițiile executării, recurenta-reclamantă apreciind că are dreptul de a se prevala de dispozițiile Legii nr. 193/2000, în sensul discutării și denunțării clauzelor considerate de către ea ca fiind abuzive. S-a mai apreciat că, pentru egalitate de tratament, în situația în care debitorul (societatea) este considerat consumator, în sensul Legii nr. 193/2000, cât timp garantul răspund în solidar cu debitorul, este necesar să i se recunoască și fidejusorului calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000 pentru a avea posibilitatea de a-și apăra interesele.

Instanța de apel nu a interpretat corect conținutul hotărârii CJUE, pronunțată în cauza C-419/11. Concluziile acestei hotărâri au fost în sensul că o persoană fizică ce are legături profesionale de tipul administrării unei societăți sau deținerii unei participații majoritare în aceasta, nu poate fi considerată consumator, însă, reclamanta, la data formulării cererii de chemare în judecată nu mai avea legături profesionale strânse cu societatea, astfel încât dispozițiile din hotărârea CJUE arătată nu îi sunt aplicabile.

Prin aceeași cerere de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat, în baza art. 267 parag. 1 lit. b) din TFUE, sesizarea CJUE în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare prin care să se determine în ce măsură calitatea/noțiunea de consumator, astfel cum este definită de prevederile art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE și ale art. 15 alin. (1) din Regulamentul nr. 44/2001, trebuie analizată de către instanțele naționale prin raportare la data încheierii contractului sau prin raportare la data sesizării instanțelor naționale cu privire la existența în contract a clauzelor abuzive. S-a solicitat suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea hotărârii preliminare. Recurenta-reclamantă a solicitat soluționarea cauzei în lipsă. F. Apărările formulate de către intimații-pârâți.

La data de 11 iunie 2015 curatorul special desemnat pentru SC C. SRL, a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat să se ia act de faptul că recursul a fost declarat doar împotriva pârâtei SC B. IFN (România) SA.

La data de 17 iulie 2015 intimata-pârâtă SC B. IFN (România) SA a depus la dosarul cauzei concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs. G. Considerentele instanței de recurs.

Trebuie menționat, în primul rând, că prin încheierea din 26 noiembrie 2015, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a CJUE pentru considerentele arătate în încheierea mai sus menționată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Pe fond, recursul formulat de către recurenta-reclamantă a fost găsit nefondat pentru următoarele considerente:

Nu are nici un fel de relevanță faptul că recurenta-reclamantă ar fi solicitat constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze din contractele indicate în cererea introductivă, iar prima instanță s-ar fi referit, atunci când a invocat excepția lipsei calității procesuale active, la alte clauze, deoarece, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active, indiferent de clauzele al căror caracter abuziv ar fi fost invocat, pe ideea lipsei calității de consumator a reclamantei precum și a lipsei calității de parte a acesteia în contractul de leasing financiar încheiat între D. și E. S-a mai constatat că reclamanta nu are calitatea de consumator nici prin raportare la dispozițiile art. 4.1.2 din Contractul de fidejusiune, invocându-se jurisprudența CJUE, respectiv hotărârea pronunțată în cauza C-419/11. În altă ordine de idei, atât prima instanță, cât și instanța de apel, s-au raportat la clauzele indicate de reclamantă ca fiind abuzive, dar acest aspect nu are relevanță față de soluția pronunțată.

Recurenta-reclamantă a invocat faptul că, pentru egalitate de tratament cu debitorul principal, care este societatea pentru care a garantat, ar trebui să i se recunoască calitatea de consumator și să i se permită să-și apere interesele, invocând prevederile Legii nr. 193/2000. Această susținere nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Prin urmare, din acest punct de vedere, cum niciuna dintre cele două societăți comerciale nu este persoană fizică, este cât se poate de clar faptul că acestea nu pot fi încadrate în categoria „consumator", în sensul Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13/CEE.

Nu poate fi reținută nici critica cu privire la greșita interpretare a conținutului hotărârii CJUE pronunțate în cauza C-419/11. După cum însăși reclamanta recunoaște, ea a avut calitatea de asociat și administrator al SC C. SRL la data semnării contractului de fidejusiune, astfel încât situația în care se află este identică cu cea descrisă în speța CJUE, aceasta având legături profesionale strânse cu o societate (fiind atât asociată cât și administrator), astfel încât nu poate fi considerată consumator, în sensul dispozițiilor din Legea nr. 193/2000 și al Directivei 93/13/CEE.

În această ordine de idei este corectă interpretarea instanței de apel în sensul că data la care trebuie să ne raportăm în aprecierea calității de consumator este aceea a semnării contractului, iar nu a introducerii acțiunii, legislația privind protecția consumatorilor având în vedere, în mod evident, calitatea părților de la momentul încheierii contractelor, iar nu o situație anterioară acestui moment.

Având în vedere cele de mai sus în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.