ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 534/2014

Asupra

recursului de față;

Analizând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin

Sentința comercială nr. 16.250 din 16 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, a fost anulat capătul de cerere având ca

obiect exonerarea reclamantei de la orice răspundere născută din contractul de

leasing financiar nr. 9018552/31434-31435, începând cu data de 12 martie 2009,

formulat de reclamanta SC B.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtele P.L. România

IFN SA și P.B. Asigurare SRL, s-au respins ca inadmisibile cererea formulată de

reclamanta SC B.I. SRL în contradictoriu cu pârâta P.B.A. SRL SRL, precum și

cererea completatoare, formulată de reclamantă, așa cum a fost precizată la

data de 25 martie 2011, având ca obiect obligarea pârâtelor la stornarea

facturilor emise în cadrul contractului de leasing, facturi emise în perioada

23 decembrie 2008 - 23 martie 2009 și a fost admisă în parte cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantă împotriva pârâtei P.L. România IFN SA,

fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.267,16 RON

contravaloarea facturilor reprezentând rate de leasing și asigurare emise în

perioada august - noiembrie 2008.

În

motivare, s-a reținut că se impune anularea capătului de cerere privind

exonerarea societății reclamante de la orice răspundere născută din contractul

de leasing financiar, întrucât este vorba de o formulă generică, iar, pe fond,

s-a apreciat că pârâta P.L. România IFN SA nu și-a îndeplinit obligația de a

asigura reclamantei utilizator folosința bunului prin obținerea certificatului

de înmatriculare valabil pe toată perioada leasingului, nereprezentând o clauză

exoneratoare de răspundere neplata de către reclamantă a unor sume de bani

posibil datorate în baza contractului de leasing.

Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 403 de la 18

octombrie 2012 pronunțată în complet de divergență, cu majoritate, a admis

apelul formulat de reclamantă SC B.O. SRL în contradictoriu cu intimata pârâtă

P.L. România IFN SA, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a

obligat pârâta P.L. România IFN SA și la plata sumei de 150.520 RON,

reprezentând beneficiu neîncasat în perioada 10 august 2008 - 12 martie 2009 și

a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, cu motivarea că, din

expertiza administrată în cauză, reclamanta a făcut dovada condițiilor

prevăzute de art. 1084 C. civ. potrivit cărora daunele - interese cuprind atât

pierderea suferită, cât și beneficiul de care a fost lipsit.

Împotriva

acestei decizii, SC P.L. România IFN SA a formulat recurs, solicitând admiterea

acestuia, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de apel, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul

respingerii acțiunii, invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art.

304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ.

În

argumentarea motivelor de recurs, s-a învederat că expertiza contabilă nu a

stabilit profitul, respectiv beneficiul nerealizat și solicitarea pârâtei de

efectuare a unei contraexpertize a fost respinsă, impunându-se casarea deciziei

recurate, iar, cu privire la cazurile de modificare, s-a arătat că raportul de

expertiză nu a dovedit și nu a constatat existența vreunui prejudiciu în

patrimoniul intimatei cu titlu de beneficiu neîncasat în perioada 10 august

2008 - 12 martie 2009 de către SC B.I. SRL ca urmare a neutilizării

autovehiculului și nu sunt îndeplinite condițiile care atrag răspunderea

contractuale a recurentei.

Înalta

Curte, examinând recursul declarat prin prisma motivelor de nelegalitate

invocate, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Plecând

de la temeiul juridic al acțiunii introductive, respectiv dispozițiile art.

1084 C. civ. potrivit cărora autorul unui prejudiciu este obligat să acopere

atât prejudiciul efectiv suferit, cât și câștigul nerealizat ca urmare a faptei

ilicite cauzatoare de prejudicii, Înalta Curte apreciază că interpretarea dată

probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului

de recurs bazat pe încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a cazului de casare

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Împrejurarea

că instanța de apel a respins cererea de efectuare a unei contraexpertize nu

justifică casarea hotărârii în condițiile articolului anterior menționat,

întrucât art. 212 din același act normativ se referă la posibilitatea și nu la

obligativitatea încuviințării unei noi expertize, instanța fiind suverană în a

aprecia necesitatea acesteia.

Critica

privind exclusiv modul în care instanța a stabilit situația de fapt în funcție

de probele administrate nu mai poate face obiectul analizei instanței de

recurs, în condițiile în care motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C.

proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Instanța

de apel a respectat limitele învestirii sale, așa cum însăși recurenta arată

prin motivele de recurs, reclamanta, prin acțiunea introductivă, solicitând

obligarea SC P.L. IFN SA la plata sumei de 184.800 RON reprezentând profit

neîncasat, iar, prin decizia recurată, s-a dispus obligarea acesteia la plata

sumei de 150.520 RON cu titlu de beneficiu nerealizat, astfel încât nu se poate

reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Referitor

la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale a recurentei,

Înalta Curte reține că, acolo unde se termină răspunderea contractuale, începe

răspunderea delictuală, iar prejudiciul, ca element esențial al răspunderii

delictuale, constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare

a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.

Cum

fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate au fost reținute de

instanțele de fond și de apel pe baza probatoriilor administrate și nu au fost

contestate de niciuna dintre părți, intrând, astfel, în puterea lucrului

judecat, singurul element al angajării răspunderii delictuale în discuție îl

reprezintă prejudiciul, care trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat încă.

Având

în vedere că expertul a stabilit cuantumul încasărilor aferente perioadei 10

august 2008 - 12 martie 2009, la valoarea de 150.520 RON și nu a fost reparat

încă, Înalta Curte va respinge susținerile recurentei cu privire la acest

aspect, motivele hotărârii permițând să se constate dacă elementele de fapt

necesare pentru justificarea aplicării textelor de lege se găsesc în cauză.

Față de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.L. România IFN SA

Voluntari împotriva Deciziei civile nr. 403 din 18 octombrie 2012, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta P.L. România IFN SA Voluntari împotriva

Deciziei civile nr. 403 din 18 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AM