ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 534/2014

Asupra recursului de față; Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 16.250 din 16 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost anulat capătul de cerere având ca obiect exonerarea reclamantei de la orice răspundere născută din contractul de leasing financiar nr. 9018552/31434-31435, începând cu data de 12 martie 2009, formulat de reclamanta SC B.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtele P.L. România IFN SA și P.B. Asigurare SRL, s-au respins ca inadmisibile cererea formulată de reclamanta SC B.I. SRL în contradictoriu cu pârâta P.B.A.

SRL SRL, precum și cererea completatoare, formulată de reclamantă, așa cum a fost precizată la data de 25 martie 2011, având ca obiect obligarea pârâtelor la stornarea facturilor emise în cadrul contractului de leasing, facturi emise în perioada 23 decembrie 2008 - 23 martie 2009 și a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva pârâtei P.L. România IFN SA, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.267,16 RON contravaloarea facturilor reprezentând rate de leasing și asigurare emise în perioada august - noiembrie 2008. În motivare, s-a reținut că se impune anularea capătului de cerere privind exonerarea societății reclamante de la orice răspundere născută din contractul de leasing financiar, întrucât este vorba de o formulă generică, iar, pe fond, s-a apreciat că pârâta P.L.

România IFN SA nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamantei utilizator folosința bunului prin obținerea certificatului de înmatriculare valabil pe toată perioada leasingului, nereprezentând o clauză exoneratoare de răspundere neplata de către reclamantă a unor sume de bani posibil datorate în baza contractului de leasing. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 403 de la 18 octombrie 2012 pronunțată în complet de divergență, cu majoritate, a admis apelul formulat de reclamantă SC B.O. SRL în contradictoriu cu intimata pârâtă P.L. România IFN SA, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta P.L. România IFN SA și la plata sumei de 150.520 RON, reprezentând beneficiu neîncasat în perioada 10 august 2008 - 12 martie 2009 și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, cu motivarea că, din expertiza administrată în cauză, reclamanta a făcut dovada condițiilor prevăzute de art. 1084 C. civ.

potrivit cărora daunele - interese cuprind atât pierderea suferită, cât și beneficiul de care a fost lipsit. Împotriva acestei decizii, SC P.L. România IFN SA a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii, invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ. În argumentarea motivelor de recurs, s-a învederat că expertiza contabilă nu a stabilit profitul, respectiv beneficiul nerealizat și solicitarea pârâtei de efectuare a unei contraexpertize a fost respinsă, impunându-se casarea deciziei recurate, iar, cu privire la cazurile de modificare, s-a arătat că raportul de expertiză nu a dovedit și nu a constatat existența vreunui prejudiciu în patrimoniul intimatei cu titlu de beneficiu neîncasat în perioada 10 august 2008 - 12 martie 2009 de către SC B.I.

SRL ca urmare a neutilizării autovehiculului și nu sunt îndeplinite condițiile care atrag răspunderea contractuale a recurentei. Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Plecând de la temeiul juridic al acțiunii introductive, respectiv dispozițiile art. 1084 C. civ. potrivit cărora autorul unui prejudiciu este obligat să acopere atât prejudiciul efectiv suferit, cât și câștigul nerealizat ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, Înalta Curte apreciază că interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., respectiv a cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Împrejurarea că instanța de apel a respins cererea de efectuare a unei contraexpertize nu justifică casarea hotărârii în condițiile articolului anterior menționat, întrucât art. 212 din același act normativ se referă la posibilitatea și nu la obligativitatea încuviințării unei noi expertize, instanța fiind suverană în a aprecia necesitatea acesteia. Critica privind exclusiv modul în care instanța a stabilit situația de fapt în funcție de probele administrate nu mai poate face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G.

nr. 138/2000. Instanța de apel a respectat limitele învestirii sale, așa cum însăși recurenta arată prin motivele de recurs, reclamanta, prin acțiunea introductivă, solicitând obligarea SC P.L. IFN SA la plata sumei de 184.800 RON reprezentând profit neîncasat, iar, prin decizia recurată, s-a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 150.520 RON cu titlu de beneficiu nerealizat, astfel încât nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Referitor la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale a recurentei, Înalta Curte reține că, acolo unde se termină răspunderea contractuale, începe răspunderea delictuală, iar prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.

Cum fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate au fost reținute de instanțele de fond și de apel pe baza probatoriilor administrate și nu au fost contestate de niciuna dintre părți, intrând, astfel, în puterea lucrului judecat, singurul element al angajării răspunderii delictuale în discuție îl reprezintă prejudiciul, care trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Având în vedere că expertul a stabilit cuantumul încasărilor aferente perioadei 10 august 2008 - 12 martie 2009, la valoarea de 150.520 RON și nu a fost reparat încă, Înalta Curte va respinge susținerile recurentei cu privire la acest aspect, motivele hotărârii permițând să se constate dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării textelor de lege se găsesc în cauză.

Față de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.L. România IFN SA Voluntari împotriva Deciziei civile nr. 403 din 18 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.L. România IFN SA Voluntari împotriva Deciziei civile nr. 403 din 18 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2014. Procesat de GGC - AM