ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3186/2013

Asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată sub nr. 18842/3/2009 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC R.M.T. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC I.R.L. IFN SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate încetarea la data de 23 februarie 2009 a contractului de leasing financiar echipament nr. 12974 STRF/26109/2007, după predarea de către reclamantă către pârâtă, prin reprezentant, a bunului obiect al contractului și să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 11.866,7 RON și 22.421,61 euro reprezentând sume executate prin poprire cu rea-credință și fără bază contractuală de către pârâtă, precum și să oblige pârâta la plata sumei de daune-interese de 10.000 euro.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin Sentința comercială nr. 12849 din 11 noiembrie 2009, s-a respins cererea formulată de reclamanta SC R.M.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC I.R.L. IFN SA, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că încetarea contractului de leasing putea avea loc, fie prin împlinirea termenului stabilit de părți, fie prin denunțarea unilaterală (în situația în care părțile ar fi prevăzut în contractul de leasing posibilitatea denunțării unilaterale), fie prin rezilierea contractului pentru neexecutare, fie prin acordul de voință al părților și nu prin predarea bunului ce a format obiectul contractului de leasing la data de 23 februarie 2009. În ceea ce privește cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumelor de 11.866,74 RON și 22.421,61 euro, Tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, întrucât împotriva executării silite pe care pârâta a declanșat-o în vederea obligării reclamantei la plata debitelor, reclamanta avea posibilitatea exercitării contestației la executare, conform art. 399 C. proc.

civ., mijloc procedural prin care putea să conteste caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor pretinse de pârâtă. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 494 din 21 octombrie 2010, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă SC R.M.T. SRL, cu motivarea că, în contractul de leasing încheiat între părți, nu există nicio prevedere din care ar rezulta o cauză de încetare a acestuia, în situația predării bunului de către utilizator și mai ales, de exonerare a utilizatorului de la plata debitelor restante. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin Decizia nr. 912 din 23 februarie 2012 a admis recursul formulat, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, reținând că nu s-a ținut seama de diversitatea capetelor de cerere din acțiunea reclamantei și nici de toate motivele de apel prin care au fost aduse critici sentinței primei instanțe.

în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 360 din 27 septembrie 2012, a respins apelul formulat de reclamanta SC R.M.T. SRL, apreciind că partea avea obligația de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., împrejurarea predării bunului către finanțatorul din contract nu este de natură să justifice constatarea încetării contractului de leasing încheiat între părți, nelegala reținere a sumelor de bani era motiv de contestație la executare, iar cu privire la daunele interese scontate, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor cumulative care atrag angajarea răspunderii civile delictuale. Împotriva acestei decizii, reclamanta SC R.M.T.

SRL a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, invocând drept temei dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. În argumentarea motivului de casare, reclamanta a învederat că a fost prezentă la strigarea cauzei din data de 10 iunie 2009, dar a lipsit la termenele din data de 16 septembrie 2009 și din 11 noiembrie 2009, or, instanța trebuia să dispună citarea părților sau suspendarea judecării cauzei, întrucât îi este imputabilă lipsa unei proceduri uniforme la nivel național în ceea ce privește amânarea cauzelor pe perioada protestului magistraților.

Cu privire la motivul de modificare, a arătat că instanța a înțeles și a aplicat greșit art. 15 din O.U.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, contestația la executare reprezintă remediul special în cazul executării silite greșite, iar neutilizarea acestui remediu nu înlătură posibilitatea debitorului de a intenta acțiunea pentru îmbogățire fără justă cauză și, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., întrucât intimata a acționat în afara limitelor contractului. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele motive: Cu privire la motivul de casare invocat, Înalta Curte apreciază că procedura de citare a fost legal îndeplinită la termenul din 11 noiembrie 2009, când s-a soluționat pricina în fond, întrucât, în cauză, sunt incidente prevederile art. 153 C. proc.

civ. potrivit cărora partea care a fost prezentă la o înfățișare, ea însăși sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște termenele ulterioare. Reclamanta fiind prezentă în instanță la un termen precedent soluționării cauzei, în conformitate cu articolul anterior menționat, a fost prezumată a cunoaște toate termenele următoare în fața instanței de fond, astfel încât nu se impunea a mai fi citată, fiind, așadar, nefondat motivul de recurs întemeiat pe necitarea părții la termenul când a avut loc judecata fondului. În ceea ce privește primul motiv de modificare, Înalta Curte reține că art. 15 din O.G.

nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing se referă la situația în care finanțatorul, în speță intimata, solicită rezilierea contractului, or, în prezenta cauză, reclamanta a înțeles să solicite constatarea încetării contractului ca urmare a predării bunului, situație ce nu este prevăzută drept cauză de stingere a obligațiilor reciproce dintre părți conform art. 8 din contractul de leasing încheiat între părți și care constituie o adăugare la contract. Așadar, instanța de apel a interpretat în mod corect voința părților și dispozițiile legale incidente în cauză, așa cum au fost acestea transpuse în contractul de leasing financiar încheiat între părți, neexistând nicio prevedere contractuală din care să rezulte drept cauză de încetare a contractului situația predării bunului de către utilizator și de exonerare a reclamantei de la plata debitelor către utilizator.

Nefondat este și al doilea motiv de modificare, deoarece contractul de leasing încheiat între părți constituie titlul executoriu, conform art. 11 din contract, iar, potrivit dispozițiilor art. 399 alin. (3) C. proc. civ., în cazul titlurilor care nu provin de la organele de jurisdicție, debitorul are dreptul să invoce, pe calea contestației la executare, toate apărările de fond referitoare la existența, întinderea și valabilitatea creanței. Deci, numai în acest caz, instanța este îndreptățită să examineze fondul raporturilor juridice dintre părți, inclusiv îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii contractuale și/sau delictuale, caracterul special al acestei instituții juridice fiind recunoscut și de recurentă însăși prin motivele de recurs.

Totodată, una dintre condițiile juridice ale acțiunii în restituire impuse de legiuitor este și absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de către cel care și-a micșorat patrimoniul, astfel încât "actio de in rem verso" are un caracter subsidiar, putând fi utilizată numai atunci când nu există o altă acțiune pentru valorificarea dreptului său la reparație. Față de caracterul subsidiar al "actio de in rem verso", susținerile recurentei privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 399 C. proc. civ. nu vor fi primite, întrucât reclamantul a avut deschisă calea contestației la executare întemeiate pe prevederile alin. (3) al articolului anterior menționat. Referitor la incidența în cauză a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., Înalta Curte apreciază că nu este posibil să se apeleze la angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei SC M.C.

SRL, deoarece între părți a existat un contract, iar calea de ales este cea a răspunderii contractuale, dacă din sau în legătură cu acesta au rezultat prejudicii. Este adevărat că acolo unde se termină răspunderea contractuală, începe răspunderea delictuală, însă intimata a acționat în considerarea caracterului executoriu al contractului de leasing încheiat între părți, iar recurenta nu a utilizat calea procedurală instituită de legiuitor pentru a-și apăra interesele prevăzută de art. 399 alin. (3) C. proc. civ. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.M.T. SRL București împotriva Deciziei comerciale nr. 360 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apei București, secția a V-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.M.T. SRL București împotriva Deciziei comerciale nr. 360 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apei București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2013. Procesat de GGC - GV