ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3186/2013

Asupra recursului de

față:

Prin cererea înregistrată sub nr.

18842/3/2009 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

reclamanta SC R.M.T. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC I.R.L. IFN SA,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate încetarea

la data de 23 februarie 2009 a contractului de leasing financiar echipament nr.

12974 STRF/26109/2007, după predarea de către reclamantă către pârâtă, prin

reprezentant, a bunului obiect al contractului și să dispună obligarea pârâtei

la plata sumelor de 11.866,7 RON și 22.421,61 euro reprezentând sume executate

prin poprire cu rea-credință și fără bază contractuală de către pârâtă, precum

și să oblige pârâta la plata sumei de daune-interese de 10.000 euro.

Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, prin Sentința comercială nr. 12849 din 11 noiembrie

2009, s-a respins cererea formulată de reclamanta SC R.M.T. SRL, în

contradictoriu cu pârâta SC I.R.L. IFN SA, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere că încetarea contractului de leasing putea

avea loc, fie prin împlinirea termenului stabilit de părți, fie prin denunțarea

unilaterală (în situația în care părțile ar fi prevăzut în contractul de

leasing posibilitatea denunțării unilaterale), fie prin rezilierea contractului

pentru neexecutare, fie prin acordul de voință al părților și nu prin predarea

bunului ce a format obiectul contractului de leasing la data de 23 februarie

sumelor de 11.866,74 RON și 22.421,61 euro, Tribunalul a apreciat că este

neîntemeiată, întrucât împotriva executării silite pe care pârâta a declanșat-o

în vederea obligării reclamantei la plata debitelor, reclamanta avea

posibilitatea exercitării contestației la executare, conform art. 399 C. proc.

civ., mijloc procedural prin care putea să conteste caracterul cert, lichid și

exigibil al creanțelor pretinse de pârâtă.

Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 494 din 21

octombrie 2010, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă SC R.M.T.

SRL, cu motivarea că, în contractul de leasing încheiat între părți, nu există

nicio prevedere din care ar rezulta o cauză de încetare a acestuia, în situația

predării bunului de către utilizator și mai ales, de exonerare a utilizatorului

de la plata debitelor restante.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială, prin Decizia nr. 912 din 23 februarie

2012 a admis recursul formulat, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecarea apelului aceleiași instanțe, reținând că nu s-a ținut seama de

diversitatea capetelor de cerere din acțiunea reclamantei și nici de toate

motivele de apel prin care au fost aduse critici sentinței primei instanțe.

în rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 360 din 27 septembrie

2012, a respins apelul formulat de reclamanta SC R.M.T. SRL, apreciind că

partea avea obligația de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului

potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., împrejurarea predării bunului către

finanțatorul din contract nu este de natură să justifice constatarea încetării

contractului de leasing încheiat între părți, nelegala reținere a sumelor de

bani era motiv de contestație la executare, iar cu privire la daunele interese

scontate, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor

cumulative care atrag angajarea răspunderii civile delictuale.

Împotriva acestei

decizii, reclamanta SC R.M.T. SRL a declarat recurs, solicitând admiterea

recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar,

modificarea în tot a deciziei recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată, invocând drept temei dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivului de casare, reclamanta a învederat că a fost prezentă la strigarea

cauzei din data de 10 iunie 2009, dar a lipsit la termenele din data de 16

septembrie 2009 și din 11 noiembrie 2009, or, instanța trebuia să dispună

citarea părților sau suspendarea judecării cauzei, întrucât îi este imputabilă

lipsa unei proceduri uniforme la nivel național în ceea ce privește amânarea

cauzelor pe perioada protestului magistraților. Cu privire la motivul de

modificare, a arătat că instanța a înțeles și a aplicat greșit art. 15 din

O.U.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing,

contestația la executare reprezintă remediul special în cazul executării silite

greșite, iar neutilizarea acestui remediu nu înlătură posibilitatea debitorului

de a intenta acțiunea pentru îmbogățire fără justă cauză și, în cauză, sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., întrucât intimata a

acționat în afara limitelor contractului.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru

următoarele motive:

Cu privire la motivul

de casare invocat, Înalta Curte apreciază că procedura de citare a fost legal

îndeplinită la termenul din 11 noiembrie 2009, când s-a soluționat pricina în

fond, întrucât, în cauză, sunt incidente prevederile art. 153 C. proc. civ.

potrivit cărora partea care a fost prezentă la o înfățișare, ea însăși sau prin

mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi

citată în tot cursul judecării la acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște

termenele ulterioare.

Reclamanta fiind

prezentă în instanță la un termen precedent soluționării cauzei, în

conformitate cu articolul anterior menționat, a fost prezumată a cunoaște toate

termenele următoare în fața instanței de fond, astfel încât nu se impunea a mai

fi citată, fiind, așadar, nefondat motivul de recurs întemeiat pe necitarea

părții la termenul când a avut loc judecata fondului.

În ceea ce privește

primul motiv de modificare, Înalta Curte reține că art. 15 din O.G. nr. 51/1997

privind operațiunile de leasing și societățile de leasing se referă la situația

în care finanțatorul, în speță intimata, solicită rezilierea contractului, or,

în prezenta cauză, reclamanta a înțeles să solicite constatarea încetării

contractului ca urmare a predării bunului, situație ce nu este prevăzută drept

cauză de stingere a obligațiilor reciproce dintre părți conform art. 8 din

contractul de leasing încheiat între părți și care constituie o adăugare la

contract.

Așadar, instanța de

apel a interpretat în mod corect voința părților și dispozițiile legale

incidente în cauză, așa cum au fost acestea transpuse în contractul de leasing

financiar încheiat între părți, neexistând nicio prevedere contractuală din

care să rezulte drept cauză de încetare a contractului situația predării

bunului de către utilizator și de exonerare a reclamantei de la plata debitelor

către utilizator.

Nefondat este și al

doilea motiv de modificare, deoarece contractul de leasing încheiat între părți

constituie titlul executoriu, conform art. 11 din contract, iar, potrivit

dispozițiilor art. 399 alin. (3) C. proc. civ., în cazul titlurilor care nu

provin de la organele de jurisdicție, debitorul are dreptul să invoce, pe calea

contestației la executare, toate apărările de fond referitoare la existența,

întinderea și valabilitatea creanței.

Deci, numai în acest

caz, instanța este îndreptățită să examineze fondul raporturilor juridice

dintre părți, inclusiv îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii

contractuale și/sau delictuale, caracterul special al acestei instituții

juridice fiind recunoscut și de recurentă însăși prin motivele de recurs.

Totodată, una dintre

condițiile juridice ale acțiunii în restituire impuse de legiuitor este și

absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de

către cel care și-a micșorat patrimoniul, astfel încât "actio de in rem

verso" are un caracter subsidiar, putând fi utilizată numai atunci când nu

există o altă acțiune pentru valorificarea dreptului său la reparație.

Față de caracterul

subsidiar al "actio de in rem verso", susținerile recurentei privind

interpretarea greșită a dispozițiilor art. 399 C. proc. civ. nu vor fi primite,

întrucât reclamantul a avut deschisă calea contestației la executare întemeiate

pe prevederile alin. (3) al articolului anterior menționat.

Referitor la

incidența în cauză a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., Înalta Curte

apreciază că nu este posibil să se apeleze la angajarea răspunderii civile

delictuale a intimatei SC M.C. SRL, deoarece între părți a existat un contract,

iar calea de ales este cea a răspunderii contractuale, dacă din sau în legătură

cu acesta au rezultat prejudicii. Este adevărat că acolo unde se termină

răspunderea contractuală, începe răspunderea delictuală, însă intimata a

acționat în considerarea caracterului executoriu al contractului de leasing

încheiat între părți, iar recurenta nu a utilizat calea procedurală instituită

de legiuitor pentru a-și apăra interesele prevăzută de art. 399 alin. (3) C.

proc. civ.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta SC R.M.T. SRL București împotriva Deciziei comerciale nr. 360 din 27

septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apei București, secția a V-a

comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC R.M.T. SRL București împotriva Deciziei

comerciale nr. 360 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apei

București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2013.

Procesat de GGC - GV