ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 895/2019

Asupra cererii de recurs de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1692 din 3 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins cererea de chemare în judecată prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta RA Aeroportul International Avram Iancu Cluj, să se constate desființat contractul de leasing, pe motiv că utilizatorul nu mai dorește continuarea contractului întrucât, în aplicarea clauzei prevăzute de art. 5.1 Contract. În subsidiar, reclamanta-finanțator a arătat că înțelege să se prevaleze de dreptul de a denunța contractul ca urmare a neexecutării culpabile și să uzeze de pactul comisoriu de ultim grad inserat la art. 9 Contract. În fine, în cazul în care s-ar aprecia că acordul contractual nu prevede nici clauză de încetare de plin drept și nici vreun pact comisoriu, să se dispună rezilierea contractului. Ca urmare a desființării retroactive a contractului, s-a solicitat restituirea prestațiilor deja executate, respectiv obligarea utilizatorului la restituirea sumei achitate de societatea de leasing cu titlu de finanțare (avansul plătit furnizorului din fonduri proprii).

În motivare, Tribunalul a subliniat că rezilierea reprezintă o sancțiune civilă care intervine în cazul neexecutării culpabile a unei obligații izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, constând în desfacerea contractului respectiv; că, indiferent de modul de operare a rezilierii (rezilierea de plin drept, reziliere unilaterală sau reziliere judiciară), neexecutarea culpabilă a unei obligații contractuale reprezintă o cerință esențială pentru a opera rezilierea, având în vedere rolul sancționator al acesteia din urmă.

Condiția existenței unei neexecutări culpabile, cerință comună pentru toate tipurile de reziliere, nu este îndeplinită în cauză, pentru că din interpretarea art. 5.1 alin. (2) din condițiile generale ale contractului de leasing, obligația de plată de către utilizator a sumelor la care face referire articolul contractual analizat devine activă numai în ipoteza existenței unui refuz neechivoc din partea utilizatorului privind continuarea derulării contractului de leasing în contextul în care, în mod evident, intenția societății de leasing ar fi fost aceea de a se continua executarea convenției.

Analizând în contextul acestor interpretări ale legii și contractului probele propuse de reclamantă, Tribunalul a reținut că adresele invocate de reclamantă, emise de pârâtă sub nr. x din 9 ianuarie 2013, y din 20 ianuarie 2013 și z din 2 aprilie 2013 nu evidențiază o manifestare de voință din partea utilizatorului de a denunța unilateral contractul în lipsa acordului părții contractante, ci numai intenția de soluționare pe cale amiabilă a situației generate de nerespectarea de către vânzătorul S.C. B. S.R.L. a obligației de livrare a bunului ce formează obiectul contractului de leasing; însăși societatea reclamantă a prefigurat posibilitatea încetării pe cale amiabilă a contractului de vânzare-cumpărare și a contractului de leasing financiar prin adresa nr. x din 3 iunie 2013 transmisă pârâtei, solicitând părții cocontractante exprimarea unui punct de vedere în acest sens. Prin aceeași adresă, finanțatorul a comunicat utilizatorului că analizează posibilitatea rezilierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 19 decembrie 2011 ca urmare a nerespectării termenului de livrare a bunului de către S.C. B. S.R.L.. Răspunsul pârâtei a fost oferit prin adresa nr. x din 9 iulie 2013 în conținutul căreia utilizatorul și-a exprimat acordul privind desființarea pe cale amiabilă atât a contractului de vânzare-cumpărare, cât și a contractului de leasing, solicitând transmiterea draft-ului documentelor.

Nici formularea de către pârâtă a unei cereri în justiție având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare (dosar nr. x/2014 introdus la Tribunalul București, secția a VI-a civilă) nu poate fi calificată drept o atitudine culpabilă a pârâtei cât timp, prin adresa nr. x din 8 august 2013, societatea reclamantă a comunicat utilizatorului că încetarea contractului de leasing și a contractului de vânzare-cumpărare se poate realiza numai în condițiile în care Aeroportul Cluj va achita către A. suma de 242.450 Euro + TVA până la data de 19 aprilie 2013, urmând ca suma de 93.250 Euro + TVA să fie recuperată de Aeroportul Cluj direct de la S.C. B. S.R.L.

Prin Decizia nr. 600 din 19 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în rejudecare, a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta-reclamantă A. S.A.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel reține:

În ce privește o pretinsă intrare în autoritate de lucru judecat a considerentelor sentinței apelate, afirmată de intimata-pârâtă în recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 2135 din 14 decembrie 2015, Curtea constată că cererea de apel a vizat, integral, dezlegările primei instanțe, atât în ce privește situația de fapt, afirmându-se că probatoriul administrat cauzei a fost greșit interpretat, cât și în ce privește aplicarea normelor de drept material, apreciind apelanta că interpretarea dispozițiilor art. 1553 C. civ. este greșită pentru că lasă fără aplicare convenția părților. Prin urmare, nu există niciun motiv pentru a se considera că anumite dezlegări, în fapt sau în drept, ale primei instanțe s-ar opune, ca efect al neformulării criticilor, instanței de apel.

Sub aspectul situației de fapt, Curtea de Apel a reținut că utilizatorul nu dorește "continuarea contractului", în sensul că nu se consideră obligat să plătească ratele de leasing, invocând neexecutarea cocontractantului său (neprocurarea folosinței). Contra-argumentul finanțatorului este acela că nu este vorba de o neexecutare care să-i fie lui însuși imputabilă și, în consecință, nu există niciun motiv temeinic care să excludă culpa contractuală și că, în plus, s-a agreat o clauză contractuală care exclude verificarea motivelor, temeinice sau nu, care ar sta la baza deciziei utilizatorului de a nu continua contractul.

Spre deosebire de vechiul C. civ., actuala reglementare recunoaște și "rezoluțiunea de plin drept", înțeleasă ca desființare a contractului fără a i se permite creditorului obligației neexecutate să opteze între continuarea contractului și rezoluțiune și, corelativ, fără a i se permite debitorului obligației neexecutate să afirme și să probeze cauze exoneratoare de răspundere.

Potrivit art. 1550 C. civ., rezoluțiunea poate fi de trei feluri: judiciară, formă de drept comun, care intervine în baza unei hotărâri judecătorești; prin declarație unilaterală, formă de drept comun, care presupune manifestarea de voință a creditorului în sensul aneantizării contractului și, suplimentar, o formă distinctă și excepțională, rezoluțiunea de plin drept, care intervine automat, prin simplul fapt al neexecutării.

În speță, părțile nu au inserat în contract nicio clauză care ar permite părților să considere contractul rezoluționat "de plin drept" în cazul în care o anumită obligație nu a fost executată într-un anumit termen, apreciat ca esențial; de asemenea, nu se identifică vreo situație anume prevăzută de lege și care să permită o rezoluțiune de plin drept. Rezoluțiunea afirmată de reclamanta-finanțator impunea, în mod obligatoriu, precizarea culpei contractuale (sau, într-o formulare mai generală, probarea neexecutării fără justificare a obligațiilor).

Obligația afirmată ca neexecutată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5.1 Contract.

Dispozițiile art. 5.1 alin. (1) - (3) Contract sunt în sensul următor:

"Avansul, taxa de administrare și taxa logistică. La semnarea CLF (contractul de leasing financiar) Finanțatorul va emite factura pentru plata avansului, a taxei de administrare și a taxei logistice prevăzute în CLF pe care Utilizatorul este obligat să le achite în termen de 10 zile calendaristice de la data semnării prezentului contract. În cazul în care factura pentru plata avansului, a taxei de administrare și a taxei logistice nu este achitată în termenul de mai sus, Finanțatorul este îndreptățit să storneze această factură fără însă a anula CLF. Taxa de administrare este nerambursabilă și independentă de intrarea în vigoare a CLF.

În cazul în care, după plata avansului, a taxei de administrare și a taxei logistice și până la momentul efectuării livrării OL (obiectului leasingului), Utilizatorul refuză din orice motiv să continue derularea contractului de leasing, Finanțatorul are dreptul de a reține/solicita de la Utilizator orice sume achitate de către Finanțator pentru începerea derulării operațiunii de leasing (inclusiv, dar fără a se limita la avansul plătit furnizorului OL, orice alte sume achitate furnizorului OL sau altor persoane în legătură cu CLF și/sau OL etc.).

În cazul în care, după plata avansului, a taxei de administrare și a taxei logistice și până la momentul efectuării livrării OL, Utilizatorul refuză din orice motiv să continue derularea contractului de leasing, dar Utilizatorul recuperează pentru Finanțator toate sumele achitate de acesta din urmă pentru începerea derulării operațiunii de leasing (inclusiv, dar fără a se limita la avansul plătit către furnizorul OL, Finanțatorul va returna Utilizatorului avansul încasat de la acesta, din care va reține însă o penalitate de 10% din prețul de achiziție menționat în CLF.".

Acordul părților distinge între "contractul de leasing" (CLF) și "operațiunea de leasing".

Contractul de leasing este preluat din sistemul de drept anglo-saxon, iar în common-law nu se face deosebire între contractul de leasing și operațiunea de leasing, din considerentul că importanța practică a distincției este redusă. Abordarea legislativă din common-law a leasingului este una predominant pragmatică și privește operațiunea în special din punctul de vedere al efectelor sale. Aceeași abordare pragmatică a leasingului este semnalată și în Convenția UNIDROIT asupra leasingului financiar internațional, care în art. 1 se referă la "tranzacția de leasing".

Nu aceeași este situația în dreptul continental și de aceea, pentru a permite corecta înțelegere a raportului juridic, se acceptă că operațiunile de leasing dau naștere unui grup de contracte în dependență unilaterală și cu structură complexă, dintre care contractul principal este, de regulă, contractul de leasing, pentru că personajul central care declanșează întreaga operațiune este utilizatorul, în momentul în care se adresează finanțatorului cu propunerea de încheiere a contractului de leasing; drepturile și obligațiile generate în consecința inițiativei utilizatorului (prevăzute de contractul de vânzare și de contractul de asigurare) se află în strânsă interdependență și numai o abordare a lor ca întreg este de natură să conducă la soluții conforme cu scopul încheierii contractului.

În prezenta cauză, având în vedere clauza contractuală ce întemeiază cererea de chemare în judecată, contractul principal se impune a fi considerat contractul de vânzare, pentru că se pun în discuție comportamente contractuale ale Utilizatorului și Finanțatorului "până la momentul efectuării livrării OL", adică într-o etapă a operațiunii de leasing în care obligațiile vânzătorului-furnizor, asumate prin contractul de vânzare, sunt considerate executate. Cu alte cuvinte, clauza contractuală exclude neexecutarea obligației de livrare, nescadentă la momentul la care Utilizatorul ar refuza "din orice motiv să continue derularea contractului de leasing", rezumându-se la recunoașterea eventualității ca Utilizatorul să decidă, păstrând opțiunea de cumpărare în raport cu vânzătorul, ca sumele reprezentând prețul să fie achitate de el însuși ori prin implicarea unui alt finanțator - societate de leasing. Renunțarea Utilizatorului la finanțarea inițial agreată conduce, în mod firesc, la repunerea Furnizorului, exclus din operațiunea de vânzare, în situația anterioară (părțile acceptând și obligația Utilizatorului de a despăgubi Finanțatorul - penalitatea, limitată la 10% din prețul de achiziție dacă Utilizatorul obține restituirea sumelor achitate de Finanțator Vânzătorului).

Sintagma "din orice motiv" nu se referă la motive care ar privi orice alt raport contractual al operațiunii, altul decât raportul Utilizator-Finanțator: Finanțatorul obține acordul Utilizatorului ca, inclusiv în situația în care denunțarea contractului ar fi motivată prin propriul comportament neconform, să-i fie restituite toate sumele avansate în considerarea acordului inițial și, suplimentar, daune-interese precuantificate la 10% din prețul de achiziție.

Chiar dacă ar fi discutabilă valabilitatea unei clauze în care însăși partea în culpă contractuală ar fi despăgubită pentru necontinuarea contractului, o astfel de analiză este indiferentă în prezenta cauză, pentru că nu se pune în discuție neexecutarea vreunei obligații a Finanțatorului. Obligația de asigurare a folosinței bunului pe toată durata derulării contractului, opusă de către Utilizator în argumentarea excepției de neexecutare, nu există la momentul avut în vedere de clauza contractuală, pentru că prin ipoteză, la acel moment, folosința aparținea, conform contractului, unui terț - vânzătorul (sau, în formularea clauzei în discuție, operațiunea de leasing nu începuse să se deruleze). Prin urmare, nu este necesar a se stabili dacă ulterior livrării (conform contractului) obligația de asigurare a folosinței ar reveni vânzătorului (astfel cum a pretins reclamanta) sau finanțatorului (astfel cum a pretins pârâta).

Reglementarea unei clauze care permite denunțarea unilaterală a contractului în favoarea Utilizatorului (dar condiționat de despăgubirea Finanțatorului), nu are legătură cu rezoluțiunea/rezilierea, pentru că în acest ultim caz temeiul desființării contractului nu îl reprezintă voința uneia dintre părți, ci neexecutarea (care lipsește de cauză obligația corelativă); cât timp există o cauză care justifică neexecutarea (și nici nu există o clauză care să susțină rezoluțiunea de plin drept), rezoluțiunea și rezilierea nu mai sunt posibile.

Dovada caracterului nejustificat al neexecutării nu trebuie să fie făcută de creditor, indiferent că s-ar discuta rezoluțiunea/rezilierea judiciară ori cea unilaterală (pactele comisorii care permit creditorului să afirme rezoluțiunea înainte de pronunțarea instanței).

În speță, Curtea de Apel a apreciat discutabilă punerea în discuție a opțiunii creditorului obligației neexecutate în sensul rezoluționării unui contract în condițiile în care ar fi operat anterior desființarea contractului prin dezicerea de același contract a debitorului. Obligația de plată a despăgubirii este condiționată de încetarea contractului (prin denunțare unilaterală) și ca atare nu poate întemeia, ea însăși, o nouă încetare. În realitate, ceea ce ar fi trebuit să deducă judecății societatea de leasing era încetarea operațiunii de leasing, nicidecum rezumându-se la contractul de leasing și formulând astfel o acțiune susținută prin argumente care contrazic însăși "pretenția". desființarea contractului. Clauza contractuală care a întemeiat cererea de chemare în judecată nu numai că este prevăzută în favoarea Utilizatorului (și nu a Finanțatorului, pentru că daunele-interese, indiferent de cuantumul acestora, sunt precedate de exercitarea dreptului recunoscut Utilizatorului), ci și limitează existența acestui drept, stabilind că poate fi exercitat "până la livrare".

Refuzul de plată a despăgubirii, prestabilite contractual în cazul în care Utilizatorul ar fi uzat de dreptul de denunțare unilaterală prevăzut contractual (art. 5.1), este justificat, pentru simplul motiv că situația premisă nu există și nici nu mai poate exista, termenul de executare a obligației de livrare fiind împlinit. Litigiul nu a pus în discuție comportamente contractuale anterioare împlinirii termenului de livrare (150 de zile de la plata avansului - 27 decembrie 2011, adică până la data de 25 februarie 2012), ci conduite ale pârâtei ulterioare acestei date și determinate tocmai de neexecutarea în termen a obligației de livrare (acționarea în instanță a furnizorului, solicitarea restituirii sumei avansate Finanțatorului și pe care acesta, la rândul lui, a plătit-o vânzătorului).

Interpretarea în sensul celor de mai sus a clauzei de dezicere este susținută și de norma supletivă.

Potrivit art. 1277 C. civ., "Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestații în schimbul denunțării contractului se consideră nescrisă.". Per a contrario, contractele încheiate pe durată determinată nu pot fi denunțate unilateral, afară dacă părțile ar conveni astfel.

În cazul în care se agreează posibilitatea denunțării unilaterale (cu despăgubiri), fără a se preciza suplimentar clauza contractuală, se aplică dispozițiile art. 1276 C. civ.

Clauza contractuală permite Utilizatorului să se răzgândească după realizarea acordului de voințe cu Finanțatorul, însă numai până la începerea derulării operațiunii de leasing. "Executarea contractului", în sensul art. 1276 alin. (1) C. civ., nu înseamnă executarea unor prestații în temeiul contractului de leasing, ci executarea operațiunii de leasing care, în speță, trebuie considerat a fi generată de achiziția publică, deci de contractul de vânzare. Contractul de vânzare este considerat a nu fi fost "pus în executare" în sensul textului legii la momentul la care s-ar exercita dreptul de dezicere al Utilizatorului, la acel moment fiind scadentă exclusiv obligația de plată a avansului. Contractul de vânzare nu este un contract cu executare succesivă în sensul art. 1276 alin. (2) C. civ. și de aceea nu s-a indicat, în cuprinsul clauzei contractuale, respectarea unui termen de preaviz. Momentul la care trebuie considerat contractul ca fiind "început" este dat de termenul stabilit pentru executarea obligației principale de livrare. Odată depășit acest moment, neexecutarea va determina refuzul executării propriei obligații ca urmare a culpei cocontractantului, neexistând nicio logică pentru ca un creditor al obligației neexecutate să opteze pentru exercitarea dreptului de dezicere plătind despăgubiri cocontractantului său în culpă și nu pentru exercitarea dreptului de a rezoluționa contractul fiind despăgubit de către cocontractantul său.

Este evident că neexecutarea conformă a contractului de vânzare, componentă esențială a operațiunii de leasing, ridică probleme majore în executarea celorlalte contracte din grup și de aceea este absurd a i se reproșa unei părți că nu dorește să continue, în aceleași condiții, raporturile contractuale inițial agreate.

Modalitatea de suportare a prejudiciului din neexecutare, în raport de culpa ce ar reveni Utilizatorului, care a propus vânzătorul, dar și de culpa ce ar reveni Finanțatorului, ca parte principală în contractul de vânzare, nu poate fi însă precizată în acest litigiu, față de greșita înțelegere a raportului juridic de către reclamantă și formularea, pe cale de consecință, a unei acțiuni fără legătură cu dreptul de dezicere recunoscut contractual.

Valabilitatea pactului comisoriu care se referă la "orice alte obligații" nu se impune a fi verificată, pentru că nu poate fi vorba de o neexecutare, culpabilă sau nu, a unei obligații inexistente (obligația de despăgubire în consecința dreptului de dezicere de care nu s-a uzat) și, în consecință, nici de modalitatea în care părțile ar fi apreciat convențional asupra efectelor denunțării contractului de către creditorul obligației neexecutate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A. S.A. solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

În motivare, recurenta a susținut că decizia atacată este nemotivată, contradictorii și cuprinde argumente străine de natura pricinii, în sensul dispozițiilor art. 488 9ct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că instanța de apel a înțeles în mod greșit modul de derulare al unei operațiuni de leasing și nu a analizat apărările sale și dispozițiile contractuale și legale invocate care conduceau la concluzia lipsei oricărei răspunderi din partea societății de leasing, în calitate de finanțator, pentru nelivrarea bunului, lipsind-o de efectivitatea dreptului la un proces echitabil. În egală măsură se apreciază că nu au fost analizate condițiile rezilierii contractului de leasing, indiferent de modalitatea în care aceasta ar fi intervenit.

În continuare, recurenta a evidențiat pasaje din considerentele deciziei, considerate a fi contradictorii sau străine de natura pricinii, concluzionând că nu au fost respectate exigențele motivării potrivit art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

Totodată, recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând încălcarea de către instanța de apel a prevederilor clare din contract (art. 5.1 alin. (2) și a dispozițiilor de drept material cuprinse în art. 1266, 1270, 1276, 1277 și 1556 C. civ. și art. 1 alin. 1, art. 12 și 14 din O.G. nr. 51/1997, cu consecința schimbării întru totul a drepturilor și obligațiilor părților din contractul de leasing și greșita apreciere a conduitei și răspunderii părților.

Prin întâmpinarea depusă la data de 6 iulie 2018, intimata RA Aeroportul International Avram Iancu Cluj a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu prioritate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art, 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Așadar, instanța trebuie să arate obligatoriu fiecare capăt de cerere și apărările părților, probele care au fost administrate, cu menționarea motivelor pentru care unele au fost reținute, iar altele înlăturate, excepțiile invocate și soluționarea acestora, normele juridice aplicate la situația de fapt stabilită.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

În cauză, se reține că, deși decizia atacată cuprinde, pe mai multe pagini, argumentele ce ar fi stat la baza pronunțării soluției, silogismul instanței este dificil de urmărit chiar și după aprofundarea actelor dosarului și a legislației speciale în materie, transpunerea la datele speței a cadrului general teoretic referitor la contractul de leasing nefiind clară și de natură a asigura controlul specific căii extraordinare de atac a recursului.

O astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză. Cât timp aceste cerințe nu sunt satisfăcute, instanța de control judiciar apreciază justificate criticile recurentei - reclamante referitoare la calitatea motivării deciziei atacate.

Prin urmare, având în vedere că sunt fondate criticile recurentei-pârâte care atrag incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu consecința casării integrale a hotărârii, în cauză nu se mai impune analizarea celorlalte argumente și critici invocate de către recurentă.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei nr. 600/A din 19 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata RA Aeroportul International Avram Iancu Cluj.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2019.

Procesat de GGC - MM