ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1666/2021

Ședința publică din data de 7 iulie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/21.03.2017 reclamanta S.C. Electrificare CFR S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta să fie obligată să îi plătească suma de 18.707.620 RON reprezentând compensații pentru neexecutarea contractelor de vânzare-cumpărare a energiei electrice nr. x/25.07.2016, nr. x/01.06.2016, nr. x/03.03.2016, nr. x/03.03.2016, nr. x/03.03.2016 și nr. x/03.03.2016, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea pronunțată la data de 06.09.2017 Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a dispus declinarea cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă dosarul a fost înregistrat sub numărul x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 1798 din 7 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta S.C. ELECTRIFICARE CFR S.A. împotriva pârâtei S.C. A. S.A.. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 18.707.620 RON cu titlu de compensații pentru neexecutarea contractelor de vânzare cumpărare a energiei electrice nr. x/2016, nr. x/2016, nr. x/2016, nr. x/2016, nr. x/2016, y/2016. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 18.024,72 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins ca nefondată cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Apelul formulat de pârâta apelantă A. S.A. împotriva acestei soluții a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1776 din 30 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat recurs recurenta pârâtă A. S.A. solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel. De asemenea, a solicitat și suspendarea executării deciziei recurate până la soluționarea recursului.

În motivare, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale privitoare la interpretarea contractului în ansamblul lui și a clauzei de dezicere, respectiv art. 1266 alin. (2), art. 1267, art. 1268 alin. (2), art. 1269, art. 1270, art. 1276 și art. 1350 alin. (2) raportat la art. 1549 din C. civ. și a art. 4 alin. (2) lit. b) teza I coroborat cu art. 12 din Regulamentul privind modalitățile de încheiere a contractelor bilaterale de energie electrică prin licitație extinsă și negociere continuă și prin contracte de procesare, aprobat prin Ordinul 78/2014.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta susține, în esență, că instanța de apel a nesocotit voința părților și a adăugat în mod nepermis la contract, fără să fi fost învestită cu o cerere de chemare în judecată care să aibă ca obiect interpretarea judecătorească a clauzei de dezicere sau care să ceară instanței intervenția în contractul părților și adaptarea clauzelor lui.

Consideră recurenta că instanța adaptează clauza de dezicere și o transformă dintr-o denunțare unilaterală afectată de termen - ca modalitate a actului juridic - într-o denunțare unilaterală afectată atât de termen, cât și de condiție, anume de o prestație pecuniară, sub forma unei sume de bani calculate într-o modalitate stabilită tot de către instanța de judecată, nicidecum de către părțile contractante.

Recurenta susține că, în realitate, denunțarea unilaterală a contractelor - cadru a fost stipulată fără a fi condiționată de executarea unei prestații, ci doar afectată de un termen de 20 de zile calendaristice, fapt ce rezultă din interpretarea și aplicarea normelor juridice care privesc inclusiv regulile de interpretare a clauzelor contractuale, norme care au fost încălcate și aplicate greșit de instanța de apel.

Nesocotind art. 4 alin. (2) lit. b) teza I coroborat cu art. 12 din Regulamentul aprobat prin Ordinul 78/2014, consideră că instanța de apel a adăugat la conținutul clauzelor Contractelor - cadru care nu pot fi modificate și care nesocotește regimul juridic diferit al clauzelor predefinite față de clauzele specifice conform actului normativ evocat.

Consideră că interpretarea instanței de apel, în sensul că dispozițiile art. 19 ar stabili că Anexa 7 s-ar aplica în mod corespunzător și ipotezei denunțării unilaterale, este nelegală, întrucât niciunde în Contractele - cadru din prezenta cauză nu se prevede sintagma "în mod corespunzător", motiv pentru care nici nu se poate presupune că art. 19 sau art. 10 lit. d) din Contractul - cadru ar fi avut în vedere aplicabilitatea anexei 7 "în mod corespunzător" pentru exercitarea denunțării unilaterale.

În realitate, contrar interpretării adoptate de instanța de apel, precizează că diferența dintre, pe de o parte, art. 10 lit. d) și art. 19 din Contractele - cadru și, pe de altă parte, art. 2.1 din Anexa 7 a acestora, este perfect explicabilă prin aceea că, în timp ce cele dintâi clauze au caracter predefinit/standard, neputând fi modificate de inițiatorul ofertei, cele din urmă reprezintă clauze specifice care au fost configurate de intimată astfel cum a dorit, în conformitate cu art. 12 din Regulamentul aprobat prin Ordinul ANDRE 78/2014.

Prevederile standard ale art. 10 lit. d) și art. 19 din Contractele - cadru de vânzare se referă la o despăgubire pentru operarea denunțării unilaterale, trimițând la "despăgubirile prevăzute în Anexa 7", însă, Anexa 7 la care trimit articolele 10 lit. d) și 19 din Contractele - cadru, nu cuprinde nici o prevedere cu privire la prețul dezicerii, ci stipulează doar daunele pentru neexecutarea culpabilă/nejustificată a obligațiilor contractuale, iar în cazul dezicerii, obligația susceptibilă de neexecutare ori executare necorespunzătoare este cea privitoare la respectarea termenului de dezicere de 20 de zile calendaristice.

Prin urmare, recurenta arată că pentru denunțarea unilaterală a Contractelor de vânzare din prezenta cauză, de către oricare dintre părțile contractante, nu este necesară nici o prestație, dat fiind că în Anexa 7 la contractele - cadru, astfel cum această Anexă a fost configurată de intimată în calitate de inițiator conform art. 12 din Regulamentul aprobat prin Ordinul ANRE 78/2014, nu s-a prevăzut niciunde obligația de plată a vreunei sume pentru a putea fi denunțat unilateral contractul.

Faptul că, în prezenta cauză, denunțarea a fost convenită fără o prestație în schimb, este confirmat, în opinia recurentei, și de regimul juridic diferit al instituției denunțării unilaterale, conform art. 1276 din C. civ., față de reziliere, conform art. 1350 alin. (2) raportat la 1549 din C. civ., regimuri juridice de care instanța de apel trebuia să țină cont în procesul de interpretare, textele de lege evocate fiind încălcate prin interpretarea făcută de prima instanță.

În sprijinul acestei interpretări, recurenta invocă și argumentul că art. 2.1 din Anexa 7 stipulează exonerarea de răspundere pe temeiul forței majore sau cauzei imputabile Cumpărătorului (intimatei), acestea fiind cauze exoneratoare de răspundere specifice răspunderii civile contractuale, regim juridic cu totul străin de instituția denunțării unilaterale care presupune, prin natura sa, o manifestare de voință discreționară a dreptului potestativ pentru încetarea contractului, sens în care menționează decizia definitivă nr. 1933/21.05.2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova depusă la dosarul cauzei.

Contrar celor reținute de instanță, recurenta apreciază că art. 2.1. din Anexa 7 la contractele cadru prevalează asupra clauzelor art. 10 lit. d), art. 19 și art. 20 lit. c) din contractele cadru, care sunt clauze standard, tot astfel cum clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard, regula de interpretare prevăzută de art. 1202 alin. (3) din C. civ. fiind aplicabilă în mod corespunzător.

Totodată, arată că regimul prevalenței concrete a clauzelor Anexei 7 la Contractele - cadru, care sunt clauze specifice, asupra prevederilor standard impuse prin Contractele - cadru, rezultă și din dispozițiile art. 12 din Regulamentul aprobat prin Ordinul ANDRE 78/2014, text de lege de asemenea încălcat de prima instanță.

Se mai invocă și încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale prevăzute de art. 1266 alin. (2) teza finala și de art. 1268 alin. (2) teza finală din C. civ. potrivit cărora, la stabilirea voinței concordante, se va avea în vedere și comportamentul părților ulterior încheierii contractului, luând-se în considerare uzanțele dar și sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu, instanța refuzând aplicarea dispozițiilor art. 1269 alin. (2) din C. civ. și încălcând cele statuate definitiv cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 932 din 23 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, cu privire la art. 19 din Contractele - cadru.

Recurenta susține că la stabilirea sensului clauzelor contractuale deduse judecății, instanța de apel nu a avut în vedere și comportamentul intimatei Electrificare CFR ulterior încheierii contractelor din prezenta cauză, astfel cum acesta a fost demonstrat prin indicarea și depunerea la dosar a altor Anexe 7 corespunzătoare ofertelor inițiatoare ulterioare ale Electrificare CFR, instanța de apel reținând că ar fi irelevant comportamentul indicat de recurentă întrucât art. 1266 alin. (2) teza finală din C. civ. nu ar viza conduita uneia dintre părți față de alte persoane cu care stabilește raporturi juridice.

Consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit sensul normei art. 1266 alin. (2) teza finală din C. civ.

De asemenea, susține recurenta că, potrivit art. 1268 alin. (2) din C. civ., instanța era obligată a ține seama în procesul de interpretare a clauzelor contractuale și de uzanțele, dar și de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și că, în mod greșit nu a avut în vedere ofertele de inițiere emanând de la intimată, precum si de la alți ofertanți pe PCCB-LE, depuse la dosarul cauzei, în condițiile în care, toate aceste oferte inițiatoare arată că, atunci când ofertanții au dorit ca denunțarea unilaterală să fie cu titlu oneros, au stipulat acest aspect în mod expres în Anexa 7.

Mai arată și faptul că instanța de apel a înlăturat nelegal de la aplicare art. 1269 alin. (2) din C. civ. în condițiile în care a reținut că, în speță, Contractele - cadru, și mai ales Anexa 7, au natura de contract de adeziune, ignorând sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu.

Consecutiv aplicării regulii de interpretare prevăzută de art. 1269 alin. (2) din C. civ., recurenta solicită instanței supreme să observe că denunțarea unilaterală a Contractelor cadru din prezenta cauză nu este condiționată de executarea unei prestații, chiar și în ipoteza în care se apreciază că este vorba despre o clauză negociată; dacă i se dă o atare natură juridică, atunci interpretarea trebuie să fie în favoarea celui care se obligă, deci tot în favoarea recurentei pârâte, conform art. 1369 alin. (1) C. civ.

Recurenta mai susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., nesocotind cele statuate în drept cu putere de lucru judecat prin decizia definitivă nr. 932 din 23 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, în susținerea interpretării art. 19 din Contractul cadru - PCCB-NC.

Arată că, în cauza în care a fost pronunțată decizia invocată, este vorba despre același contract care are aceeași Anexa 7 cu același conținut cu cele care sunt deduse judecății în prezenta cauză, fiind inadmisibil ca privitor la contracte standard, absolut identice, la un interval de denunțare de numai 1 zi să se producă consecințe juridice diametral opuse, cu ignorarea puterii de lucru judecat.

Printr-o altă critică, recurenta susține că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea art. 1276 alin. (3) C. civ. și a art. 1270 C. civ.

În acest sens, apreciază că instanța de apel a considerat în mod nelegal că prestația (prețul dezicerii) ar reprezenta un efect al denunțării unilaterale care ar da dreptul cocontractantului la obținerea concursului forței publice pentru pretinderea prestației, iar nu o condiție prealabilă pentru o denunțare unilaterală valabilă, care nu dă naștere la un raport juridic obligational, motiv pentru care nici nu poate fi solicitată în instanță; tot urmare a interpretării greșite a textului legal, instanța de apel a încălcat caracterul personal al exercitării dreptului de denunțare unilaterală prin soluția dispusă.

Recurenta menționează și faptul că art. 1276 alin. (4) C. civ. dă dreptul părților de a deroga de la regimul juridic supletiv al denunțării unilaterale, însă consideră că în prezenta cauză se aplică regimul supletiv al denunțării, deoarece chiar intimata Electrificare CFR a menționat expres, prin cererea introductivă, aplicabilitatea în speță a art. 1276 alin. (3) C. civ., iar în contractele - cadru, inclusiv anexele acestora, nu a fost stipulată nici o derogare de la regimul juridic de drept comun stabilit de C. civ.. Dimpotrivă, clauzele standard/predefinite ale Contractelor - cadru susțin în mod logic regimul juridic și raționamentul evocat de recurentă, conform art. 1276 alin. (3) C. civ., cu privire la caracterul prestației de a fi o condiție prealabilă obligatorie pentru denunțarea unilaterală și la lipsa unui raport obligational, cu consecința inexistentei dreptului cocontractantului de a solicita constrângerea părții la executarea prestației.

Arată că, doar în cazul rezilierii, de la data operării acesteia intervine o excepție de la regula înscrisă la art. 20 alin. (1) din Contractele - cadru privind încetarea producerii efectelor juridice ale contractului. Excepția este reglementată de art. 18 alin. (4) din Contractele - cadru și privește obligația de calculare a daunelor care se impun pentru reziliere.

Ca atare, chiar art. 20 alin. (1) din Contractele - cadru confirmă faptul că prestația, în sensul art. 1276 alin. (3) din C. civ., este o condiție suspensivă prealabilă pentru a putea opera denunțarea unilaterală, iar nu un efect al denunțării unilaterale, din moment ce ulterior denunțări unilaterale încetează efectele contractului, fără a fi fost prevăzută vreo excepție ca în cazul încetării prin reziliere. Prestația nu poate fi executată ulterior încetării contractului prin denunțare unilaterală pentru că, potrivit art. 20 alin. (1) din contract, acesta încetează să-și producă efectele în caz de denunțare unilaterală; aceasta clauză contractuală foarte clară confirmă îmbrățișarea la nivel contractual a regimului juridic prevăzut de art. 1276 alin. (3) din C. civ.

O altă critică vizează faptul că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale ale art. 277 din C. proc. civ. referitoare la valoarea probatorie a facturii fiscale neacceptate la plată, prin raportare la art. 1203, art. 1276 alin. (3) și art. 1270 din C. civ.

Înscrisul nesemnat (în speță factura) are o valoare probatorie prin prisma art. 277 alin. (2) din C. civ., dar această valoare se subsumează rolului facturii. Or, rolul facturii nu este de a stabili clauze penale, de a stabili prestații pentru denunțarea unilaterală a contractului (clauze considerate neuzuale conform art. 1203 C. civ.), cu excepția situației în care ar rezulta acceptarea lor expresă, de ex. prin semnare și ștampilare pe verso-ul facturii, ceea ce transformă însă aceste dispoziții într-o veritabilă dispoziție contractuală.

În speță, recurenta consideră că nu suntem în această ipoteză, deoarece în cauză este vorba de un număr de 6 facturi neacceptate la plată de către pârâtă, care au fost folosite de către instanța de fond ca temei al admiterii acțiunii cu încălcarea dispozițiilor art. 277 din C. proc. civ. și ale art. 1203 din C. civ.

Arată că, deși suntem în ipoteza unei clauze neuzuale de dezicere (în reglementarea art. 1203 din C. civ.), instanțele de fond și de apel, cu încălcarea forței probante a facturii neacceptate (astfel cum dispun prevederile art. 277 din C. proc. civ.) și în lipsa unei reglementări contractuale a unei prestații pentru dezicere, a reținut cu sfidarea tuturor probelor și a dispozițiilor legale invocate că "modul de calcul al compensațiilor nu este contestat de către pârâtă" și a apreciat întemeiată cererea formulată de către reclamantă.

Precizează și faptul că doar o expertiză contabilă ar fi putut asigura un suport probator în cauză, dar ea a fost refuzată de către instanțe, fiind preferată preluarea fără temei legal a tezei reclamantei și obligarea sa la plata unei sume de bani pe baza a 6 înscrisuri fără nicio o valoare probatorie.

Totodată, apreciază că emiterea în sine a celor 6 facturi s-a făcut nelegal prin raportare la dispozițiile art. 1400 și 1404 alin. (2) teza 1 din C. civ.

Din faptul că denunțarea are ca și condiție suspensivă prealabilă executarea prestației pentru a opera, rezultă că, până la împlinirea condiției suspensive, nu se naște un raport juridic obligațional între părți.

Așadar, recurenta consideră că emiterea celor 6 facturi în data de 02.03.2017, după împlinirea termenului de denunțare unilaterală stabilit contractual ca fiind de 20 de zile calendaristice (art. 19 din Contractele - cadru) și care a început să curgă de la 23.01.2017 și s-a împlinit la 13.02.2017, face să demonstreze pe deplin că înscrisurile de care s-a prevalat instanța pentru a pronunța soluția recurată încalcă și dispozițiile legale privitoare la efectele neîndeplinirii condiției suspensive în concurs cu termenul care afectează actul juridic dedus judecății.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că din modul de argumentare a soluției pronunțate se observă că motivarea instanței de apel este una contradictorie privind, pe deoparte, angajarea răspunderii contractuale a recurentei-pârâte pe temeiul Anexei 7 coroborate cu art. 19 din Contractele de vânzare încetate prin denunțare unilaterală, și pe de altă parte, instituția denunțării unilaterale cu titlu oneros, aceasta din urmă fiind o cauza de încetare a contractului, concept eminamente distinct de răspunderea contractuală.

Cu alte cuvinte, pe când în cuprinsul considerentelor instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată are ca temei juridic, prin prisma căruia s-ar impune a fi analizată, art. 1270 și art. 1276 din C. civ. privind denunțarea unilaterală, motivarea soluției se referă la angajarea răspunderii contractuale a recurentei pe temeiul clauzei penale stipulată în Anexele 7 ale contractelor denunțate unilateral, fiind astfel implicit reținută o presupusă neîndeplinire de către aceasta a obligațiilor contractuale prevăzute în anexele respective în raport de care instanța de apel a menținut soluția de obligare a sa la plata sumei exorbitante "cu titlu de compensații pentru neexecutarea contractelor de vânzare cumpărare a energiei electrice (...)".

Așadar, motivarea instanței de apel se încadrează ipotezei răspunderii civile contractuale (incidența doar în cazul neexecutării culpabile/fără justificare a obligațiilor contractuale) reglementată de art. 1516 alin. (2) din C. civ., iar nu celei indicate în paragraful 3 pag. 11 din decizia recurată, respectiv art. 1270 și art. 1276 din C. civ., despre care instanța de apel a considerat că reprezintă temeiul de drept al acțiunii formulata de intimată, context în care se remarcă natura contradictorie a motivării deciziei recurate.

Totodată, în raport de formulările neclare și confuze din partea intimatei-reclamante Electrificare CFR, care nu permit configurarea clară a temeiului juridic pentru cererea dedusă judecății, precum și față de motivarea în fapt promovată de intimată prin actele sale de procedură, recurenta consideră că instanța de apel în mod greșit a trecut cu vederea aspectele învederate, soluția care s-ar fi impus fiind aceea a admiterii criticilor pârâtei din apel și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu obligația pentru aceasta de a solicita reclamantei să-și precizeze cererea și sa pună în discuția părților calificarea juridică exactă acesteia, conform dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Desigur că față de această împrejurare, recurenta consideră că devine incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanța de apel ignorând, întocmai ca prima instanță, rolul activ ce îi revenea potrivit normei evocate.

Recurenta apreciază și faptul că decizia instanței de apel este total nemotivată cel puțin din perspectiva apărărilor pe care le-a formulat relativ la efectele puterii de lucru judecat ale Deciziei definitive nr. 932/23.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, în susținerea interpretării art. 19 din Contractul cadru - PCCB-NC.

De asemenea, ca temei de drept al apărărilor recurentei au fost invocate atât la fond, cât și în apel, dispozițiile Ordinului ANRE nr. 78/2014 pentru aprobarea Regulamentului privind modalitățile de încheiere a contractelor bilaterale de energie electrică prin licitație extinsă și negociere continuă și prin contracte de procesare. Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că nu era necesar să se facă referire în mod expres la prevederile Regulamentului.

Susține că decizia instanței de apel este total nemotivată din perspectiva acestor apărări și, ignorând cadrul legal de reglementare al pieței PCCB-LE, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată și, prin urmare, nelegală.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat principii fundamentale ale procesului civil: principiul contradictorialității, oralității și al disponibilității reglementate de art. 14, art. 15 și art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurenta consideră că instanțele de fond și de apel, au dispus direct prin considerente asupra naturii acțiunii cu care au fost învestite, fără a pune în discuția părților aspecte esențiale menite să clarifice cadrul procesual din perspectiva temeiurilor de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată.

Apreciază că în cauză era necesar ca, în temeiul art. 9 alin. (2), art. 14, art. 15 și art. 22 din C. proc. civ., instanța să supună discuției părților toate cererile și împrejurările de fapt și de drept invocate pentru a putea fi pronunțată o soluție legală și temeinică. Numai în acest fel rolul judecătorului în aflarea adevărului ar fi fost respectat, astfel cum impun dispozițiile art. 22 din C. proc. civ.

În consecință, prin înfrângerea principiilor disponibilității, contradictorialității, oralității și cu nesocotirea rolului judecătorului în aflarea adevărului, recurenta apreciază că instanța, printr-o imixtiune nesolicitată de către reclamantă și neprevăzută de lege, a intervenit nepermis în contractul părților și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 18.707.620 RON pentru denunțarea unilaterală a Contractelor - cadru din prezenta cauză.

La 21 iulie 2020 intimata-reclamantă Electrificare CFR S.A., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală, precum și respingerea cererii de suspendare a executării hotărârii atacate. La 11 august 2020, a depus note scrise, respectiv o completare a întâmpinării.

La 23 septembrie 2020 recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 ianuarie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 aprilie 2021 constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la data de 23 iunie 2021, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situației de fapt, instanțele de fond au reținut că, între reclamanta-intimată, în calitate de cumpărător, și pârâta-recurentă, în calitate de vânzător, s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare a energiei electrice nr. x/25.07.2016, nr. x/01.06.2016, nr. x/03.03.2016, nr. x/03.03.2016, nr. x/03.03.2016 și nr. x/03.03.2016, perioada de valabilitate a contractelor începând la data semnării fiecărui contract și încetând la data de 30.06.2017 (cu excepția contractului nr. x/25.07.2016 la care părțile au convenit că va înceta la data de 31.12.2017).

Potrivit art. 10 lit. b) și d) din contracte, vânzătorul are obligația "să asigure livrarea către Cumpărător a energiei contractate" în termenii contractului și "să plătească Cumpărătorului, în caz de denunțare unilaterală de către vânzător sau reziliere din vina vânzătorului, penalitățile și despăgubirile prevăzute în Anexa 7".

Părțile au stabilit ca modalitate de încetare a contractului și denunțarea unilaterală. Potrivit art. 20 alin. (1) lit. c) din contract, acesta încetează să își producă efectele prin denunțare unilaterală de către oricare parte în conformitate cu prevederile art. 19, iar art. 19 din contract prevede că "oricare dintre părți are dreptul să denunțe unilateral acest contract cu un preaviz de 20 (douăzeci) de zile calendaristice, cu obligația de plată a despăgubirilor stabilite în Anexa 7."

Anexa 7 din contract are denumirea "Penalități și daune" și stabilește la art. 2 alin. (1) că "în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către Vânzător (cu excepția cazurilor de Forță Majoră sau din cauza unor circumstanțe pentru care este răspunzător Cumpărătorul), Vânzătorul va plăti Cumpărătorului, cu titlu de compensații pentru neexecutare, o sumă calculată ca produs între cantitatea de energie electrică nelivrată pe contract și 50 RON/MWh."

Prin recursul formulat, recurenta contestă modalitatea de interpretare a acestor clauze contractuale de către instanța de fond, soluție confirmată și de instanța de apel.

În ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel ar fi pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266 alin. (2), art. 1267, art. 1268 alin. (2), art. 1269, art. 1270, art. 1276 și art. 1350 alin. (2) raportat la 1549 din C. civ. și a art. 4 alin. (2) lit. b) teza I coroborat cu art. 12 din Regulamentul privind modalitățile de încheiere a contractelor bilaterale de energie electrică prin licitație extinsă și negociere continuă și prin contracte de procesare, aprobat prin Ordinul 78/2014.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel ar fi procedat la adaptarea contractelor încheiate între părți, în lipsa unei cereri cu care să fi fost învestită în acest sens.

În cuprinsul considerentelor instanței de apel nu se face însă nicio referire la dispozițiile art. 1213 - Adaptarea contractului din C. civ., și de asemenea nu este menționată nicio premisă de natură să facă aplicabile dispozițiile legale referitoare la adaptarea contractului, criticile recurentei fiind în mod evident nefondate sub acest aspect.

În realitate, recurenta este nemulțumită de concluzia la care au ajuns instanțele de fond în urma analizei dispozițiilor contractuale, apreciind că acestea ar fi adăugat în mod nepermis o condiție pentru cazul de încetare a contractelor prin denunțare unilaterală, respectiv condiția achitării unei compensații bănești.

Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 10 lit. d) din contractele cadru, este reglementată în mod expres obligația vânzătoarei recurente să plătească cumpărătoarei intimate, în caz de denunțare unilaterală de către aceasta sau reziliere din vina sa, penalitățile și despăgubirile prevăzute în anexa 7. Totodată, și art. 19 din aceleași contracte, stipulează cu privire la dreptul oricăreia dintre părți de a denunța unilateral contractul, cu respectarea unui preaviz de 20 de zile precum și cu "obligația de plată a despăgubirilor stabilite în Anexa 7."

Susține recurenta că în condițiile în care anexa 7 nu cuprinde nicio prevedere cu privire la vreun preț al dezicerii, este greșită obligarea sa la plata unei sume cu titlu de "compensații pentru neexecutarea" contractelor de vânzare cumpărare a energiei electrice.

Așa cum în mod corect a constatat însă și instanța de apel, folosirea sintagmei de "despăgubiri" în cuprinsul clauzelor contractule evocate este improprie naturii juridice a prețului dezicerii, context în care s-a impus aplicarea regulilor de interpretare a contractelor de către instanță. În aceste condiții, contrar criticilor recurentei, aplicând în mod corect dispozițiile legale referitoare la interpretarea contractului după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, consacrat de art. 1266 din C. civ., referitoare la interpretarea sistematică a clauzelor, unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, conform art. 1267 din C. civ. precum și cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1268 alin. (3) din C. civ. în sensul interpretării clauzelor astfel încât acestea să producă efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul, instanțele de fond au dedus în mod just că acele despăgubiri/compensații pentru neexecutare stabilite în anexa 7 la contracte - pe care partea care denunță unilateral contactul este obligată să le plătească părții adverse conform art. 19 și art. 10 lit. d) - reprezintă în ipoteza dedusă judecății prețul dezicerii/prestația convenită în schimbul denunțării unilaterale.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a reținut nicio incompatibilitate între dispozițiile art. 10 lit. d) și art. 19 din contractele cadru încheiate între părți pe de-o parte, și art. 2.1 din anexa 7 la aceste contracte, pe de altă parte. Dimpotrivă, a constatat că "prima instanță a stabilit în mod just că prevederile art. 10 lit. d), art. 19 și art. 20 lit. c) din contractele de vânzare cumpărare a energiei electrice nr. x/2016, nr. x/2016, nr. x/2016, nr. x/2016, nr. x/2016, y/2016, coroborate cu anexele 7 la acesta stabilesc dreptul intimate-reclamante la plata unei sume de bani, ca o prestație în schimbul denunțării unilaterale de către apelanta-pârâtă a contractelor, calculată la nivelul compensației pentru neexecutare stabilite în anexa 7 la contracte."

Susține recurenta că, spre deosebire de clauzele din contractele cadru, care au un caracter predefinit, neputând fi modificate de inițiatorul ofertei, respectiv de către cumpărătoarea reclamantă, clauzele din anexa 7 sunt clauze specifice, al căror conținut a fost configurat chiar de reclamantă, în sesnul că despăgubirea prevăzută în art. 2 alin. (1) din anexă să se aplice doar ipotezei rezilierii pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor, nu și în cazul denunțării unilaterale a contractului.

O asemenea interpretare nu poate fi primită însă, deoarece pe de-o parte, clauzele prevăzute la art. 10 lit. d) și art. 19 ar ajunge să nu producă efecte, câtă vreme acestea prevăd obligația de plată a unei "despăgubiri" în caz de denunțare unilaterală, iar în anexă ar fi reglementate doar "despăgubirile" în caz de reziliere, nu și o eventuală "prestație pentru denunțare". Pe de altă parte, neîndeplinirea obligației de respectare a termenului de preaviz de 20 de zile în cazul denunțării unilaterale nu poate constitui o neexecutare contractuală de natură a atrage rezilierea contractului, astfel încât să se poată aprecia că referirea la "despăgubiri" din cadrul art. 10 lit. d) și art. 19 ar fi avut în vedere această ipoteză.

Totodată, contrar susținerilor recurentei din dezvoltarea motivelor de recurs, anexa 7 nu "stipulează doar daunele pentru neexecutarea culpabilă/nejustificată a obligațiilor contractuale", având în vedere că în cuprinsul art. 2 din anexă se face referire la "cazul neîndeplinirii obligațiilor de către vânzător", fiind stabilită modalitatea de calcul a sumei datorate "cu titlu de compensații pentru neexecutare", fără nicio distincție după cum această neîndeplinire ar fi "culpabilă/nejustificată" sau nu ar fi "culpabilă/nejustificată".

Mai susține recurenta și că față de dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. b) teza I coroborat cu art. 12 din Regulamentul privind modalitățile de încheiere a contractelor bilaterale de energie electrică prin licitație extinsă și negociere continuă și prin contracte de procesare, aprobat prin Ordinul 78/2014, din faptul că în cuprinsul anexei 7 reclamanta cumpărătoare nu a prevăzut în mod expres vreo prestație pentru cazul denunțării unilaterale, instanța de apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia că această modalitate de încetare a contractului presupune doar respectarea termenului de preaviz, nu și obligația de plată a unei prestații în schimbul denunțării. Aceeași concluzie s-ar desprinde și din reglementarea prevăzută de art. 1202 alin. (3) din C. civ.

Și această critică este însă nefondată câtă vreme, omisiunea de a menționa în cuprinsul clauzei referitoare la modalitatea de calcul a despăgubirilor o sintagmă corespunzătoare prestației pentru denunțare unilaterală, nu poate fi interpretată ca dovedind o clauză negociată de părți în sensul că în schimbul denunțării unilaterale nu se datorează o asemenea prestație.

Așadar, în mod corect au interpretat instanțele de fond art. 10 lit. d) și art. 19 din contractele cadru prin raportare la conținutul concret al clauzei art. 2 alin. (1) din anexa 7, în sensul că "despăgubirile" la care fac referire acestea sunt reprezentate de suma calculată "cu titlu de compensații pentru neexecutare" ca urmare a denunțării unilaterale.

Totodată, instanța de apel în mod corect a apreciat că nu se impune aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 1202 alin. (3) din C. civ., câtă vreme în cauză nu a fost dovedită existența acelei clauze negociate care să prevaleze față de clauza standard.

În plus, conținutul art. 2 alin. (1) din anexa 7 nu este de natură să contrazică sau să dispună altceva decât dispozițiile art. 10 lit. d) și art. 19 din contractele cadru, ci, în concordanță cu terminologia folosită în contractele cadru, reglementează modalitatea de calcul a "despăgubirilor" datorate "cu titlu de compensații pentru neexecutare", fără nicio distincție dacă neexecutarea este sau nu este culpabilă.

Mai critică recurenta și greșita neaplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1266 alin. (2) teza finală, a art. 1268 alin. (2) teza finală și art. 1269 alin. (2) din C. civ.

Sub aspectul interpretării date de instanța de apel dispozițiilor art. 1266 alin. (2) din C. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este corectă. Astfel, în condițiile în care denumirea marginală a articolului 1266 este "Interpretarea după voința concordantă a părților", iar textul de lege face referire în mod expres la "negocierile purtate de părți" și la "practicile statornicite între acestea", este evident că referirea, în continuarea textului, la "comportamentul lor ulteriro încheierii contractului" nu poate avea în vedere decât comportamentul părților contractante în legătură cu executarea contractului suspus interpretării și nu conduita uneia dintre aceste părți în raporturile jurdice pe care le stabilește cu terțe persoane.

Așadar, contrar susținerilor recurentei, textul legii face referire în mod expres la comportamentul părților în raportul juridic născut în temeiul contractului supus interpretării, și nu la conduita părților în general, astfel încât critica recurentei este nefondată.

În ce privește dispozițiile art. 1268 alin. (2) teza finală din C. civ., potrivit cărora clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe, recurenta susține că prin probele administrate în cauză, a dovedit existența unei uzanțe sau, cel puțin, că sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu, duceau la concluzia că pentru denunțarea unilaterală a contractelor nu era necesară nicio prestație, clauza fiind afectată doar de un termen de denunțare.

Critica nu poate fi analizată însă, fiind o critică de netemeinice și nu de nelegalitate. Astfel, aprecierile recurentei vizând modalitatea de interpretare a mijloacelor de probă de către instanța de apel nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs, având în vedere că ar presupune o reevaluare a probatoriului și nu control de legalitate, singurul care poate fi realizat de către instanța de recurs.

Referitor la dispozițiile art. 1269 din C. civ., instanța de apel a reținut că acestea stabilesc reguli subsidiare de interpretare a contractului/clauzelor contractuale, însă în cauză, aplicând regulile stabilite de art. 1266-1268 din C. civ., prima instanță a stabilit în mod just că prevederile art. 10 lit. d), art. 19 și art. 20 lit. c) din contractele de vânzare cumpărare a energiei electrice, coroborate cu anexele 7 la acestea, stabilesc dreptul intimatei reclamante la plata unei sume de bani în schimbul denunțării unilaterale a contractelor.

Prin criticile formulate, recurenta susține că aplicarea dispozițiilor art. 1269 din C. civ. s-ar fi impus nu pentru că regulile instituite de dispozițiile art. 1266-1268 din C. civ. nu ar fi fost suficiente, ci pentru că, în opinia sa, concluzia la care au ajuns instanțele de fond în urma aplicării regulilor generale de interpretare a contractelor ar fi fost greșită. Nici aceste critici nu pot fi primite însă, prin raportare la considerentele pentru care au fost înlăturate criticile privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1266-1268 din C. civ.

Mai invocă recurenta încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., referitoare la efectele lucrului judecat, critică ce poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, se arată că, prin decizia civilă nr. 932 din 23 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, s-ar fi dat o altă interpretare unor clauze contractuale identice cu cele în discuție în prezenta cauză, astfel că instanța de apel ar fi trebuit să dea eficiență celor statuate definitiv prin decizia amintită.

Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 932 din 23 mai 2019, reclamanta din acea cauză, alta decât intimata reclamantă din prezenta cauză, invocând existența unui pact comisoriu de grad IV, a solicitat obligarea S.C. A. S.A., recurenta din prezenta cauză, la plata a două despăgubiri distincte, pentru rezilierea de drept a contractului din culpa acesteia, ca urmare a neexecutării unor obligații contractuale principale, respectiv neplata despăgubirii cuvenite pentru denunțarea unilaterală a contractului și nedepunerea scrisorii bancare de bună-execuție și neplata despăgubirii aferente.

Instanța de fond a respins acțiunea, reținând în considerente că obligația de plată a despăgubirii pentru denunțarea unilaterală nu există independent de această denunțare, astfel că nu poate fi considerată o obligație contractuală neexecutată în termenul stipulat de părți, care să confere creditorului acestei obligații posibilitatea de a invoca pactul comisoriu și de a considera contractul reziliat de drept. S-a constatat că denunțarea unilaterală a contractului și rezilierea sunt cauze distincte de încetare a contractului, astfel că nu a fost primită construcția juridică a reclamantei din acea cauză privind rezilierea de drept a contractului ca urmare a neexecutării obligației de plată a unei despăgubiri în schimbul denunțării unilaterale a contractului.

Potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În raport cu obiectul și limitele învestirii instanței în cauza în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 932 din 23 mai 2019, Înalta Curte constată cu privire la considerentele cuprinse în această decizie, referitoare la existența sau inexistența unei obligații de plată în schimbul denunțării unilaterale a contractului, că acestea nu sunt de natură să sprijine dispoziția de respingere a acțiunii în cauza respectivă. Considerentele care sprijină soluția din acea cauză sunt cele referitoare la faptul că obligația de plată a prestației pentru denunțarea unilaterală a contractului nu este o obligație a cărei eventuală nerespectare să fie susceptibilă de a atrage rezilierea contractului, independent de împrejurarea dacă o asemenea obligație este sau nu este reglementată în contract, și respectiv dacă a fost sau nu a fost respectată.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs mai reține și că între prezenta cauză și cea în care a fost pronunțată decizia invocată de recurentă nu există nici identitate de părți, recurenta A. S.A. fiind chemată în judecată de o altă reclamantă, și nici identitate de obiect și cauză, în acel dosar solicitându-se obligarea la plata de despăgubiri a părții din culpa căreia s-a pretins că ar fi intervenit rezilierea contractului, în timp ce în prezenta cauză se solicită obligarea la plata prestației în schimbul denunțării unilaterale a cotractului.

În consecință, câtă vreme considerentele invocate de reclamantă nu sunt decizorii pentru soluția pronunțată în speța ce a avut oricum alt reclamant, alt obiect și altă cauză juridică, acestea nu sunt de natură să lege în vreun fel instanțele din prezenta cauză.

Față de aceste considerente, nu va fi reținută nici critica privind încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. recurenta mai invocă încălcarea dispozițiilor art. 1276 alin. (3) și ale art. 1270 din C. civ.

În conformitate cu prevederile art. 1276 alin. (3) din C. civ., dacă s-a stipulat o prestație în schimbul denunțării, aceasta produce efecte numai atunci când prestația este executată. Susține recurenta că în conformitate cu aceste prevederi legale, prestația, reprezentând preț al dezicerii, constituie o condiție prealabilă pentru o denunțare unilaterală valabilă, care nu dă naștere unui raport juridic obligațional, astfel încât nici nu poate fi solicitată în instanță.

Sub acest aspect instanța de recurs subliniază că disputa dintre părți nu poartă asupra modalității de încetare a contractelor dintre ele prin denunțare unilaterală. Astfel, reclamanta nu a solicitat instanței să se constate că în cauză notificările de denunțare unilaterală făcute de recurentă nu ar fi produs efecte și nici nu a solicitat obligarea acesteia la vânzarea de curent electric în continuare, în executarea acelorași contracte.

Pe de altă parte, în condițiile în care recurenta și-a exercitat în mod expres dreptul de denunțare unilaterală, prin comunicarea notificărilor în acest sens către intimata cumpărătoare și prin sistarea efectivă a vânzării de curent electric, în niciun caz nu ar putea invoca, în favoarea sa, faptul că modalitatea de încetare a contractelor nu ar fi fost denunțarea unilaterală.

Față de specificul contractului de vânzare-cumpărare a energiei electrice, contract cu executare continuă, manifestarea de voință în sensul denunțării unilaterale a contractului de către vânzător, odată notificată cumpărătorului, este, în principiu, irevocabilă și devine efectivă la sfârșitul perioadei de preaviz, prin sistarea vânzării de curent electric. În cauză, față de împrejurarea că potrivit convențiilor încheiate de părți, cel ce denunță unilateral contractul este obligat la o prestație în schimbul denunțării, constând în plata unor "despăgubiri", în temeiul art. 1276 alin. (3) din C. civ., până la plata efectivă a acestor "despăgubiri", intimata cumpărătoare ar fi putut să conteste denunțarea și să solicite obligarea recurentei la îndeplinirea în continuare a obligației contractuale principale de vânzare a curentului electric, deoarece denunțarea încă nu a produs efecte, lucru care nu ar mai fi fost posibil în situația în care recurenta ar fi executat prestația prevăzută în schimbul denunțării.

Dispozițiile art. 1276 alin. (3) din C. civ. nu sunt însă imperative, părțile putând deroga de la acestea, în temeiul alin. (4) al celuiași articol, iar în speță cumpărătoarea reclamantă nu a contestat denunțarea unilaterală făcută de recurentă ci a acceptat-o. În această situație, în care niciuna dintre părți nu contestă că au încetat prin denunțare unilaterală contractele dintre ele, invocarea dispozițiilor art. 1276 alin. (3) din C. civ. este lipsită de relevanță, deoarece așa cum s-a arătat deja, nu modalitatea de încetare a contractelor este în dispută.

Cât privește dreptul cumpărătoarei intimate de a exercita împotriva recurentei vânzătoare o acțiune pentru realizarea dreptului său de creanță născut ca urmare a denunțării unilaterale făcute de vânzător, acesta rezultă, potrivit dispozițiilor art. 1270 din C. civ., chiar din contractele încheiate între părți, în care s-a prevăzut, în mod expres, plata unor "despăgubiri" - după cum au înțeles părțile să le numească, în schimbul denunțării unilaterale.

Nu vor fi reținute așadar nici criticile privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1276 alin. (3) și ale art. 1270 din C. civ.

De asemenea, sunt lipsite de relevanță criticile referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 277 din C. proc. civ. din perspectiva valorii probante a facturilor emise de intimata reclamantă, câtă vreme instanțele de fond au reținut că obligația de plată a prestației în schimbul denunțării unilaterale este prevăzută chiar în contractele încheiate de părți, acestea fiind temeiul admiterii acțiunii.

Lipsită de relevanță este și invocarea dispozițiilor art. 1203 din C. civ., deoarece dreptul de a denunța unilateral contractul nu a fost prevăzut exclusiv în favoarea reclamantei, ci al ambelor părți, și oricum, reclamanta nu a contestat acest drept al recurentei pârâte, iar dispozițiile art. 1400 și art. 1404 alin. (2) din C. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece denunțarea unilaterală, ca modalitate de încetare a unui contract, nu se confundă cu obligația afectată de modalitatea condiției.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. recurenta susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și că ar fi chiar lipsită de motivare în privința sumei la care a fost obligată.

Cu privire la pretinsa motivare contradictorie a deciziei recurate Înalta Curte reține că această ipoteză se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, sau la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeicia acestora ori atunci când, în fundamentarea hotărârii, se expun argumente logico-juridice ce se exclud reciproc. Niciuna dintre cele două situații nu se regăsește în privința deciziei atacate. Argumentele hotărârii instanțein de apel sunt în deplină concordanță unele cu altele și fundamentează în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv, de respimgere a apelului declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe.

În realitate, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta reia susținerile și argumentele pentru care consideră că nu ar putea fi obligată la nicio prestație în schimbul denunțării unilaterale în baza dispozițiilor contractuale, fără a indica în concret vreo contradicție în motivarea instanței de apel, în sensul avut în vedere de prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la critica privind lipsa motivării, Înalta Curte constată că și aceasta este nefondată. Astfel, contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de reclamante, fiind permisă gruparea argumentelor părții și analiza acestora printr-un considerent comun.

De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar nu corespunde opiniei părții. Așa fiind, se constată că decizia recurată răspunde exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Mai susține recurenta că în cauză ar fi incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanța de apel nesocotind principiile contradictorialității, oralității și disponibilității reglementate de art. 14, art. 15 și art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.

Și această critică va fi însă înlăturată. Astfel, în acord cu instanța de apel, și instanța de recurs constată că, în exercitarea rolului activ prevăzut de art. 22 din C. proc. civ., instanța de fond a identificat în mod corect cauza acțiunii cu care a fost învestită, în sensul de situație de fapt calificată juridic, și s-a pronunțat în limitele deduse judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, din moment ce clauzele care prevăd dreptul de denunțare unilaterală a co