ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 932/2019

HOTĂRÂRE

19.04.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 932/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 19 aprilie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea inregistrata pe rolul a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub dosar nr. x/2018, ca urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE CADASTRU Șl PUBLICITATE IMOBILIARĂ, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei să stabilească salariul brut lunar în acord cu dispozițiile Ordonanței de urgență nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (O.U.G. nr. 83/2014), cu modificările și completările ulterioare, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și Ordonanței de urgență nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare (O.U.G. nr. 57/2015), cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada 09.04.2015 - și în continuare, la nivelul maxim de salarizare al personalului încadrat pe funcții de aceeași clasă, grad/treaptă profesională și gradație, conform nivelului maxim din același capitol și anexă, inclusiv sporurile, adaosurile și celelalte drepturi de natură salariala, corespunzătoare acelorași condiții de muncă, nivelul maxim acordat pentru familia ocupațională de la nivelul A.N.C.P.I. și al tuturor Oficiilor de Cadastru și Publicitate Imobiliară (O.C.P.I.) din subordinea A.N.C.P.I., inclusiv a Centrului Național de Cartografie (C.N.C.); să emită ordinul de încadrare salarială cu aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările și completările ulterioare, la nivelul maxim de salarizare aflat în plată la nivelul A.N.C.P.I. și al unităților subordonate, pentru funcția deținută, începând cu data de 09.04.2015, să încheie actele adiționale la contractul individual de muncă, în baza ordinelor de încadrare salarială, cu aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările și completările ulterioare, la nivelul maxim de salarizare aflat în plată la nivelul A.N.C.P.I. si al unităților subordinate pentru funcția deținută, începând cu data de 09.04.2015; să plătească diferențele salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015 și în continuare, sume ce se vor calcula cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale aferentă acestor drepturi de la data nașterii fiecărui drept în parte și până la plata efectivă, să plătească diferențele de contribuții de 22%, aferente salariului brut lunar în acord cu Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 83/2014 și O.U.G. nr. 57/2015 pentru perioada 09.04.2015 - și în continuare, reprezentând trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat începând cu data de 01.01.2018, conform prevederilor Ordonanței de urgență nr. 79/2017 pentru modificarea si completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (O.U.G nr. 79/2017).

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că pârâta nu a respectat prevederile legale cu privire la drepturile salariale.

În drept, au fost invocate prevederile Codul fiscal, C. proc. civ., Codului muncii, Legii nr. 284/2010, Legii nr. 153/2017, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 79/2017.

Prin sentința civilă nr. 8728/27.11.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă exceptia necompetentei teritoriale a Tribunalului București și a fost declinată competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bistrița Năsăud.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a reținut, în esență, că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

A constatat că din dispozițiile legale menționate anterior rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă, fiind determinată de domiciliul reclamantului sau de cel al locului de muncă, astfel că, instanța competentă potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Bistrița-Năsăud, având în vedere că domiciliul reclamantei este situat în Sigmir, jud. Bistrița Năsăud, iar locul de muncă este la OCPI Bistrița-Năsăud.

Prin sentința civilă nr. 85/F/2019 din 5 martie 2019, Tribunalul Bistrița Năsăud, secția I civilă a admis exceptia necompetentei teritoriale, invocată din oficiu și a declinat, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamanta A..

Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivare, Tribunalul Bistrița Năsăud a reținut că acțiunea civilă inițială a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și reclamanta din acest dosar, fiind depusă la Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, ca instanță de la locul domiciliului majorității reclamanților.

A mai reținut că în speță sunt incidente prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce arată, în mod neechivoc că cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă.

A concluzionat că aceste condiții sunt îndeplinite, deoarece drepturile bănești pretinse se întemeiază pe aceeași cauză juridică, chiar dacă raporturile de muncă sunt distincte, iar situația juridică este similară, existând o strânsă legătură între drepturile reclamanților din acțiunea civilă inițială, în sensul impus de art. 59 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Bistrița Năsăud competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.04.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului București (dosarul nr. x/2018), mai mulți reclamanți au solicitat să se dispună obligarea pârâtei Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară la plata unor drepturi bănești.

După disjungerea cererilor reclamanților ce au domiciliul în afara municipiului București, s-au format mai multe dosare, inclusiv cauza de față, având ca obiect cererea formulată de reclamanta A., cu domiciliul în județul Bistrița-Năsăud, municipiul Bistrița.

Prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora conflictul individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Se constată, totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Înalta Curte reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Se observă că Tribunalul București a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată inițiale, înregistrate sub nr. x/2018, pentru un număr de șase reclamanți ce nu aveau domiciliul în municipiul București, inclusiv reclamanta A., formând dosare noi.

În ceea ce privește cererea formulată de reclamantă, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, motivat de împrejurarea că aceasta avea domiciliul în județul Bistrița-Năsăud.

În speță, fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator la plata drepturilor bănești.

Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

Astfel, faptul că pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, determină dispariția legăturii dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București și care nu poate fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul regulator de competență.

În consecință, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosar ce au domiciliul în municipiul București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta din dosarul disjuns, care au domiciliul pe raza teritorială a județului Bistrița-Năsăud, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud.