ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 330/2019

HOTĂRÂRE

21.02.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 330/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2017 la data de 18.09.2017, reclamanții A., B., C., D., E., F.,G., H., I., J., K., L., M., N., O., P.,Q., R., S., T.,U., V., W., X.,Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF. și GG., în calitate de personal contractual și mai mulți funcționari publici au solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia să recalculeze, să stabilească salariul de bază și să emită ordin în acest sens pentru fiecare reclamant, la nivelul maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale (funcții, grade profesionale, gradații) aflat în plată din administrația publică centrală, începând cu data de 21.12.2016, să calculeze și să plătească drepturile salariale, reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite începând cu 21.12.2016, conform O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările ulterioare, cu aplicarea Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale și drepturile salariale efectiv achitate, actualizate cu indicele de inflație, și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare și până la data plății efective.

La data de 13.11.2017 reclamanții au formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată prin care solicită anularea ordinelor emise în data de 28.07.2017 de Curtea de Conturi. Reclamanta BB. poziția B 28 - personal contractual, își precizează acțiunea în sensul că dorește doar anularea ordinului și emiterea unui nou ordin prin care să se stabilească salariul de bază la nivelul maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale (funcții, grade profesionale, gradații) aflat în plată din administrația publică centrală, începând cu data de 10.11.2017, fără a solicita și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale, deoarece această reclamantă și-a reluat activitatea la data de 10.11.2017 la împlinirea termenului acordat pentru creștere copil, prin Ordinul nr. 3.120 din 06.11.2017 fiind stabilit doar salariul, iar în perioada 10.11.20017 - 26.03.2018 se află în concediu fără plată.

Prin încheierea din data de 12.02.2018 Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ, a dispus disjungerea cauzei, formulându-se Dosarul nr. x/2018, în care s-a admis excepția de necompetenta funcțională cauza fiind declinata în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a, unde a fost format Dosarul nr. x/2018

La termenul din data de 17.05.2018, instanta a dispus disjungerea cererii privind pe reclamantul GG., fiind format Dosarul nr. x/2018

Deliberând asupra excepției de necompetență teritorială invocată din oficiu Tribunalul București a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 269 din C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform legii.

În ceea ce privește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social reglementează "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de munca reclamantul."

Din precizările reprezentantului reclamanților rezulta ca aceștia au sesizat inițial Tribunalul București, secția a II-a, raportat la sediul autorității și locul de munca al reclamanților.

Pentru aceste considerente, prin Sentința civilă nr. 4.824 din 14.06.2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VIII- a, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, declinând în consecință, competența de soluționare a cauzei formulată de către reclamantul GG., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în favoarea Tribunalului Harghita.

În temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ. a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia la instanța competentă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Harghita, iar la termenul de judecată din data de 06.12.2018 din oficiu a fost invocată excepția necompetenței teritoriale.

Astfel, analizând excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Harghita, în raport de obiectul cererii formulate și a motivelor de fapt și de drept invocate, instanța a constatat că nu este competentă să soluționeze prezentul litigiu, competența de soluționare aparținând Tribunalului București, secția a VIII- a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Așa cum se poate observa, prezenta acțiune are ca obiect stabilirea corectă a salariului și acordarea unor drepturi bănești cu titlu de diferențe. Așadar, acțiunea se încadrează în sfera jurisdicției muncii, după cum este definită de altfel această instituție la art. 266 din C. muncii.

Conform art. 266 din C. muncii." Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

În completarea acestor dispoziții legale, legiuitorul a găsit necesar a extinde domeniul legislației muncii, implicit sub aspectul procedurii de soluționare a conflictelor de muncă, cu titlu de drept comun, și altor raporturi juridice, care nu au la bază un contract individual de muncă.

Potrivit reglementărilor de la art. 1 alin. (2) și art. 278 alin. (1) din C. muncii "Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii. Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile". La alin. (2) al art. 278, s-a stabilit de asemenea că "Prevederile codului muncii se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".

De altfel, prin Legea nr. 62/2011 art. 1 lit. n), p) și i), legiuitorul a definit în concret sensul dat termenilor și expresiilor specifice acestei materii de drept, cum ar fi, conflict de muncă, conflict individual de muncă și conflicte în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu.

În raport de textele legale mai sus enunțate, se poate constata că acestea reprezintă o consecință a realității evidente că actele normative care alcătuiesc sistemul dreptului nu sunt izolate, ci se află în corelații și interferențe firești și permanente. C. muncii este cel mai important izvor al dreptului muncii, dar legislația în materie cuprinde și alte acte normative și tocmai de aceea, dispozițiile sale se întregesc cu cele ale altor legi, de pildă, cu cele ale Legii dialogului social nr. 62/2011.

În consecință, dreptul civil, fiind "drept comun", prevederile sale le întregesc pe cele ale C. muncii, însă "numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă".

Într-adevăr, după cum în mod corect s-a apreciat prin hotărârea de declinare a competenței, soluționarea litigiilor ce intră sub sfera jurisdicției muncii, este de competența instanței în circumscripția teritorială a căreia se află amplasat domiciliul, reședința sau sediul părții reclamante.

Relevante în acest sens, sunt prevederile art. 269 alin. (1) și (2) din C. muncii, conform cărora "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Pe de altă parte, alin. (3) al art. 269 din C. muncii, prevede că, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Articolul 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, a completat art. 269 alin. (2) din C. muncii, în sensul că, ..."Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Acest text de lege, a instituit o competență alternativă în cazul salariaților, aceștia putând introduce acțiunea la domiciliul lor sau la instanța în a cărei rază teritorială se află locul de muncă.

Prin Decizia nr. 1.845 din 16 mai 2018, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2017, în soluționarea conflictului negativ de competență intervenit între Tribunalul București, secția VII- a civilă, și Tribunalul Vrancea, secția I civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție, a analizat competența de soluționare a acestor tipuri de cauze, prin prisma reglementărilor aduse de legiuitor prin art. 269 alin. (2) și (3) din C. muncii, respectiv ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de prevederile art. 59 din C. proc. civ.

În esență, s-a apreciat că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei, astfel că, luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă (și) consecința pierderii competenței instanței inițial investite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanților din prezentul dosar.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Harghita, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 1.799 din 06 decembrie 2018 a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Harghita și în consecință:

A declinat competența teritorială de soluționare a cererii formulată de către reclamatul GG., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII- a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe și dispune suspendarea judecării cauzei.

A dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență apărut.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Harghita și Tribunalul București, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: [...] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Reclamantul alături de alte persoane a formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul București cu soluționarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condițiile prevederilor art. 59 și art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competența Tribunalului București a fost determinată material de dispozițiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competența Tribunalului București a fost determinată de sediul angajatorului și domiciliile alese ale reclamanților, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenței în condițiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât și prorogarea convențională în condițiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza Tribunalului București.

Ulterior legalei investiri a instanței, Tribunalul București a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor și înregistrarea lor separată în condițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) din C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reține că prorogarea legală și convențională de competență este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanți solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecință, față de inexistența coparticipării procesuale active, prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București nu devine incidentă.

Competența teritorială de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reședința părților având în vedere obiectul cererii formulată de reclamant care are caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispozițiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 și nu dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din C. muncii, care constituie norma de competență generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reținând competența teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcție de domiciliile/reședința/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Față de dispozițiile legale mai sus arătate și având în vedere că reclamantul este angajat al Curții de Conturi Harghita, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Harghita și în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,