ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 658/2019

Ședința publică din data de 26 martie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 octombrie 2018 pe rolul a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2018, ca urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2018 al aceleiași instanțe, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei să stabilească salariul brut lunar în acord cu dispozițiile O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (O.U.G. nr. 83/2014), cu modificările și completările ulterioare, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare (O.U.G. nr. 57/2015), cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada 09.04.2015 - și în continuare, la nivelul maxim de salarizare al personalului încadrat pe funcții de aceeași clasă, grad/treaptă profesională și gradație, conform nivelului maxim din același capitol și anexă, inclusiv sporurile, adaosurile și celelalte drepturi de natură salariala, corespunzătoare acelorași condiții de muncă, nivelul maxim acordat pentru familia ocupațională de la nivelul A.N.C.P.I. și al tuturor Oficiilor de Cadastru și Publicitate Imobiliară (O.C.P.I.) din subordinea A.N.C.P.I., inclusiv a Centrului Național de Cartografie (C.N.C.); să emită ordinul de încadrare salarială cu aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările și completările ulterioare, la nivelul maxim de salarizare aflat în plată la nivelul A.N.C.P.I. și al unităților subordonate, pentru funcția deținută, începând cu 9 aprilie 2015, să încheie actele adiționale la contractele individuale de muncă în baza ordinelor de încadrare salarială a reclamanților sus menționate, cu aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările și completările ulterioare, la nivelul maxim de salarizare aflat în plată la nivelul A.N.C.P.I. și al unităților subordonate, pentru funcția deținută, începând cu 9 aprilie 2015; să plătească diferențele salariale rezultate, începând cu 9 aprilie 2015 și, în continuare, sume ce se vor calcula cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale aferentă acestor drepturi de la data nașterii fiecărui drept în parte și până la plata efectivă, să plătească diferențele de contribuții de 22%, aferente salariului brut lunar în acord cu Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 83/2014 și O.U.G. nr. 57/2015 pentru perioada 9 aprilie 2015 și în continuare, reprezentând trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat începând cu 1 ianuarie 2018, conform prevederilor O.U.G. nr. 79/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (O.U.G nr. 79/2017).

În motivare, reclamantul a arătat, în esență, că pârâta nu a respectat prevederile legale referitoare la drepturile salariale.

În drept, au fost invocate prevederile Codul fiscal, C. proc. civ., Codului muncii, Legii nr. 284/2010, Legii nr. 153/2017, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015 și O.U.G. nr. 79/2017.

Prin sentința civilă nr. 8724 din 27 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția propriei necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Pentru a hotărî astfel, instanța inițial sesizată, reținând că reclamantul are domiciliul în municipiul Bistrița, județul Bistrița-Năsăud și locul de muncă la O. C. pen..I Bistrița-Năsăud, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, coroborate cu art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, notând că în speță competența teritorială de soluționare a pricinii revine tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul sau locul de muncă.

Urmare a declinării, litigiul a fost înregistrat sub același număr de dosar pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția I civilă, instanță care, prin sentința civilă nr. 48/F/2019 din 11 februarie 2019, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale și, constatând ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî în sensul anterior evocat, Tribunalul Bistrița-Năsăud a reținut, în esență, față de existența unui caz de coparticipare procesuală în cauză și de împrejurarea că mai mulți reclamanți au domiciliile în municipiul București, incidența dispozițiilor art. 58 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 alin. (3) din Codul muncii, normă specială de competență teritorială exclusivă.

Astfel, în considerarea acestor argumente a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, instanța inițial sesizată cu soluționarea pricinii.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, Tribunalul Bistrița a suspendat judecata acestuia și a trimis dosarul instanței supreme pentru soluționarea conflictului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție la 26 februarie 2019.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe, care s-au declarat deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Verificarea actelor dosarului relevă indubitabil faptul că acțiunea dedusă judecății se circumscrie materiei litigiilor de muncă și că a fost promovată de un consorțiu procesual activ format din circa 80 de reclamanți, între care și A., devenit reclamant unic în dosarul pendinte ca și consecință a disjungerii cererii sale din acțiunea colectivă ce a format obiectul dosarului nr. x/2018

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Înalta Curte reține, însă, că în speță atât competența materială, cât și cea teritorială sunt reglemetate de norme speciale în materia conflictelor de muncă.

Astfel, potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (3) Codul muncii:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți."

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din aceeași lege, "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispozițiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

În speță, domiciliul unuia dintre reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea litigiului se află în circumscripția Tribunalului București.

Raportând situația de fapt anterior expusă la textele legale precitate, instanța supremă constată că în speță sunt îndeplinite condițiile evocate, în contextul în care drepturile bănești pretinse de reclamanți angajatorului se întemeiază pe aceeași cauză juridică, chiar dacă raporturile de muncă sunt distincte, dar situația juridică este similară, existând o strânsă legătură între drepturile reclamanților din acțiunea civilă inițială, în sensul impus de art. 58 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte impune concluzia că, raportat la prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul București, secția VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a fost legal învestit, fiind competent teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății, inclusiv în ce-l privește pe reclamantul A., mai ales că în caz de disjungere instanța de judecată inițial investită rămânea competentă să soluționeze pretențiile formulate și de acest reclamant.

De asemenea, instanța supremă constată că, raportat la natura și cauza drepturilor pretinse de reclamanți, sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, operând astfel prorogarea de competență pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza instanței sesizate.

Faptul că, ulterior legalei sale învestiri, Tribunalul București a dispus măsura disjungerii cererilor nu este de natură să înlăture prorogarea de competență, cu consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, măsura disjungerii răspunzând dezideratului unei mai bune administrări a justiției, dar de către aceeași instanță devenită competentă pentru toți reclamanții din litisconsorțiu, ca urmare a prorogării de competență.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii, coroborat cu art. 58 C. proc. civ., raportate la cele ale art. 135 alin. (4) din același Cod, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2019.