ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2593/2019

Ședința publică din data de 16 mai 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16.10.2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției: obligarea pârâtului să emită pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015), noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței; obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011; obligarea pârâtului ca la emiterea ordinelor de salarizare să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

La data de 29.01.2016 reclamanții au formulat cerere adițională prin care au completat cererea introductivă cu capătul de cerere constând în obligarea pârâtului să facă aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/20I4 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, aprobate prin Legea nr. 293/2015, începând cu data de 01.12.2015 și în continuare.

Prin cererea adițională reclamanții au solicitat și majorarea cu 10 % a diferenței salariale ce formează obiectul acțiunii introductive, cu începere de la data de 01.12.2015 și în continuare.

Prin sentința civilă nr. 1107 din 4 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, pe care l-a obligat să emită pentru fiecare reclamant ordinele de încadrare salarială cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și să efectueze demersurile necesare în vederea plății către fiecare reclamant a eventualelor diferențe salariale rezultate începând cu data de 9.04.2015 la zi.

De asemenea, a respins cererea completatoare ca prematur formulată.

Împotriva sentinței civile nr. 1107 din 4 aprilie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

În motivarea recursului arată că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale, instanța reținând în mod eronat că dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor aflați în situația prevăzută de norma legală, deși aceasta este o normă de excepție ce vizează expres și limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi

Susține că dacă intenția legiuitorului ar fi fost ca prevederile art. 1 alin. (5)

1

să fie aplicabile întregului personal din toate instituțiile și autoritățile publice, ar fi fost modificate expres prevederile alin. (1) și (2) ale art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, și nu prin aprobarea unor norme derogatorii.

Consideră că instanța de fond a extins aplicarea normei legale unor categorii de personal cărora nu li se adresează, deși aceasta are atribuții în ce privește aplicarea legii și nu pe aceea de a completa norma legală prin interpretarea intenției legiuitorului, după cum nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări.

Recurentul-pârât invocă prevederile art. 90

2

din Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate și art. 63 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, referitor la funcționarii publici și personalul contractual din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și susține că dispozițiile art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, introduse prin Legea nr. 71/2015 nu se aplică judecătorilor, ci doar categoriilor de personal prevăzute expres de acest text de lege.

Arată că mai mult, prin O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015, legiuitorul a stipulat în expunerea de motive, că această modificare se impune întrucât există niveluri diferite de salarizare pentru aceeași funcție în cadrul aceleiași instituții, sens în care au fost introduse șase noi articole după art. 3, în vederea creării unui cadru unitar de salarizare.

Prin urmare, consideră că salariul intimaților-reclamanți a fost stabilit în mod corect și în conformitate cu dispozițiile legale incidente, iar înlăturarea eventualelor discrepanțe sau diferente poate avea loc doar prin efectul O.U.G. nr. 20/2016.

De asemenea, recurentul-pârât susține că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea sa la plata diferențelor salariale, în condițiile în care instanța angajatoare este cea care are această atribuție, după cum atribuția Ministrului Justiției este de a emite ordinul, a Ministerului Justiției de a vira banii și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate, câtă vreme tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, iar raporturile de muncă ale intimaților-reclamanți sunt stabilite cu angajatorul, astfel că drepturile salariale ale acestora sunt calculate și plătite direct de către instituția angajatoare.

Deși au fost legal citați, intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În cauză, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015), a unor noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite; obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, a diferențelor salariale astfel rezultate, pentru personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011; obligarea pârâtului ca la emiterea ordinelor de salarizare să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

În speță, intimații-reclamanți sunt judecători în cadrul Tribunalului Galați.

Înalta Curte reține că problema centrală a cauzei constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul Ordonanței de Urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015, text care are următorul cuprins:

"Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Astfel, sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", noțiune avută în vedere cu prilejul reglementării alin. (1) și (2) ale art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014.

În esență, diferențele salariale au fost generate de faptul că potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din indemnizația de încadrare, procent net inferior celor prevăzute pentru avansarea în tranșe de vechime din legislația anterioară (O.U.G. nr. 27/2006), astfel că judecătorii care au avansat în gradația aferentă vechimii în muncă sau funcție ulterior datei de 01.01.2011 au beneficiat de o majorare cu 2,5% pentru fiecare gradație, pe când magistrații care au îndeplinit aceste condiții anterior datei de 01.01.2011 au beneficiat și beneficiază de drepturi salariale într-un cuantum superior.

Concluzia curții de apel este corectă, fiind susținută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5)

1

al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Înalta Curte reține ca nefondată critica recurentului Ministerul Justiției referitoare la extinderea, de către prima instanță, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia.

Judecătorul fondului are dreptul, dar și obligația de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de Înalta Curte în motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...) dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior.(...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că și prin Hotărârea din data de 30.06.2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-a dat o interpretare acestor texte de lege, stabilindu-se că, în ceea ce privește situația judecătorilor, procurorilor și a personalului asimilat care au trecut într-o nouă tranșă de vechime în funcție/în muncă după data de 1 ianuarie 2011, pentru care indemnizația de încadrare este mai mică decât a acelora care au trecut în aceleași tranșe, anterior datei 1 ianuarie 2011, în acord și cu punctul de vedere exprimat de Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ce corespund interpretării Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, comunicate cu adresa nr. x/20.05.2015, se impune acordarea, în temeiul art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2015, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Cât privește susținerea recurentului-pârât în sensul că înlăturarea eventualelor discrepanțe sau diferențe poate avea loc doar prin efectul O.U.G. nr. 20/2016 de modificare și completarea a O.U.G. nr. 57/2015, ce a avut loc ulterior, Înalta Curte constată că această modificare a survenit tocmai pentru a complini lipsa unei prevederi anterioare în acest sens.

În concluzie, refuzul recurentului Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor și procurorilor aflați în situația prevăzută de ipoteza normei legale este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme.

Referitor la susținerea că în mod greșit a fost obligat de instanță la plata diferențelor salariale, Înalta Curte reține că prin sentință nu a fost stabilită în sarcina recurentului această obligație, instanța de fond obligând Ministerul Justiției la efectuarea demersurilor necesare în vederea plății către fiecare reclamant a eventualelor diferențe salariale rezultate începând cu data de 09.04.2015 la zi.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1107 din 4 aprilie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1107 din 4 aprilie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 mai 2019.