ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2511/2022

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19.09.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, reprezentată de administrator special B., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 3.563.587,49 RON, reprezentând prețul energiei electrice livrată pârâtei în temeiul contractelor de vânzare încheiate între părți și suma de 654.274,66 RON, cu titlu de penalități aferente debitului, calculate până la 15.09.2019, actualizate și cumulate până la achitarea integrală a debitului principal.

Prin sentința civilă nr. 859/29.06.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 3.563.587,49 RON, aferentă facturilor neachitate, suma de 654.274,66 RON, cu titlu de penalități de întârziere, precum și penalități în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal.

Împotriva acestei sentințe, S.C. C. S.A. a declarat apel, care, prin decizia nr. 439A/16.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat; apelanta a fost obligată la plata către intimată a sumei de 7.948 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și după rejudecare, admiterea apelului său, reformarea sentinței primei instanțe și, în consecință, respingerea acțiunii.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a arătat că instanța de prim control judiciar a aplicat greșit dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 și decizia nr. 19/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia fiind dată cu încălcarea dreptului de a invoca compensarea.

Astfel, recurenta a susținut că instanța de apel în mod nejustificat a reținut că, în condițiile în care, în calitate de creditor, a solicitat înscrierea creanței sale în tabelul de creanțe al intimatei și nu a celei rezultate în urma compensării, a renunțat tacit la compensare.

A mai precizat că decizia instanței supreme sus-menționată vizează o altă situație decât cea din speță și că pentru cauză relevante erau considerentele de la par. 89-91, care vin în sprijinul susținerilor sale, întrucât în măsura în care unui alt creditor i s-a recunoscut dreptul de a solicita compensarea, cu atât mai mult acest drept nu îi putea fi negat ei înseși.

Evocând dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 și ale art. 1.616 și art. 1.617 C. civ., a subliniat că, operând de drept, acceptarea compensării și a efectelor acesteia nu este lăsată la latitudinea părților, ci poate fi invocată și de către judecătorul-sindic din oficiu sau poate fi constatată de administratorul judiciar.

Potrivit recurentei, constatarea stingerii unei creanțe solicitate a fi înscrisă în tabelul de creanțe prin mecanismul compensației legale nu este o opțiune a administratorului judiciar, ci o obligație legală care derivă din modalitatea de redactare a textului de lege indicat.

În argumentare, a prezentat practica judiciară relevantă și doctrina de specialitate, subliniind că un creditor a cărui creanță a fost înscrisă la masa credală a unui debitor poate să invoce compensarea chiar și ulterior înregistrării dreptului său în tabelul de creanțe.

Din această perspectivă, recurenta a arătat că, în mod eronat și contrar probatoriului cauzei, instanța de apel a reținut că opțiunea sa de a se înscrie la masa credală cu întreaga valoare a creanței ar echivala cu o renunțare tacită la dreptul de a invoca compensarea legală.

A afirmat că greșit s-a considerat că nu ar fi solicitat compensarea legală pe calea contestației formulată în temeiul Legii nr. 85/2014, în condițiile în care la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri care dovedesc contrariul, iar instanța de fond a reținut că prin cererea nr. x/03.04.2017, a solicitat compensarea creanțelor, dar, raportat la faptul că partea adversă formulase contestații, nu a operat compensarea, deși condițiile erau îndeplinite la acel moment (pag. 8 par. 10 din sentința primei instanțe).

De asemenea, a arătat că argumentația contradictorie și lipsa analizei temeinice a situației de fapt, prin raportare la probele administrate, relevă superficialitatea cu care a fost soluționată cauza de către instanța de apel, care, în lipsa unei verificări proprii, și-a însușit argumentarea părții adverse, în pofida dovezilor regăsite la dosar și a dispozițiilor legale aplicabile.

Totodată, a precizat că instanța de apel, în mod nelegal, i-a negat dreptul la compensare, în condițiile în care invocase intervenirea ei atât anterior, cât și ulterior înscrierii creanței sale la masa credală a intimatei și că aceasta nu a operat din culpa administratorului judiciar.

În continuare, a susținut că, de vreme ce Legea nr. 85/2014 nu prevede niciun moment până la care un creditor își poate exercita dreptul de a invoca compensația, rezultă că aceasta poate fi opusă și ulterior înregistrării creanței în tabelul de creanțe al debitoarei.

Prin urmare, recurenta a apreciat că, atât timp cât caracterul cert și exigibil al creanței sale a fost constatat de către judecătorul-sindic prin hotărârea pronunțată în soluționarea contestației la tabel, iar intimata nu a invocat compensarea, deși avea această posibilitate, nu i se poate imputa neînvestirea judecătorului-sindic în acest sens, cum în mod nelegal s-a reținut.

Totodată, a susținut că înscrierea unei creanțe la masa credală reprezintă un act de conservare a acesteia, care o dată realizat, îi conferea dreptul de a solicita stingerea creanței prin compensare.

În final, a arătat că renunțarea la compensație nu se poate realiza decât printr-un act de dispoziție, ipoteză neincidentă în speță.

În drept, criticile recurentei au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 04.10.2022 intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2495/24.05.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, întrucât chestiunea compensării creanțelor reciproce ale părților litigante a fost tranșată definitiv prin această hotărâre, rămasă definitivă prin neapelare. De asemenea, a afirmat că aspectele privind soluționarea contestației la tabelul preliminar, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, la măsurile adoptate de administratorul judiciar în cadrul procedurii insolvenței intimatei în dosarul nr. x/2017, la derularea procedurii insolvenței și la încălcarea drepturilor recurentei în cadrul acestui dosar sunt inadmisibile în raport cu sentința civilă nr. 1826/02.04.2019, pronunțată de judecătorul-sindic în dosarul nr. x/2014 și sentința civilă nr. 6302/10.12.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, ale căror dezlegări se opun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor de recurs invocate și în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

În prealabil, se cuvine notat că aspectele vizând autoritatea de lucru judecat, aduse în dezbatere de intimată prin întâmpinare, nu pot fi invocate pe calea excepției, a cărei funcție, adaptată fiecărei etape procesuale, constă - ca regulă -, față de art. 245 C. proc. civ., în respingerea cererii ori a căilor de atac, fără a fi cercetate în fond; de aceea, cum argumentele dezvoltate în motivarea ei vizează chestiuni ce privesc fondul recursului, urmează a fi avute în vedere în cadrul examenului de legalitate.

Așa cum au reținut instanțele devolutive, disputa dintre părți derivă din raporturile comerciale desfășurate ce au avut ca obiect, pe de o parte, furnizarea, de către recurentă, în calitate de operator autorizat de rețea de distribuție, a unor servicii de distribuție în favoarea intimatei, în baza contractului pentru serviciul de distribuție a energiei electrice nr. 128M/01.10.2015, iar, pe de altă parte, vânzarea de energie electrică pe piața angro a OPCOM, de cea din urmă parte, în calitate de vânzător de energie electrică, către recurentă, în calitate de cumpărător de energie electrică, în temeiul mai multor contracte de vânzare a energiei electrice pe piața centralizată a contractelor bilaterale.

Creanța în litigiu, de 3.563.587,49 RON, este rezultat al unei compensări convenționale intervenite la 27.03.2019 a creanței deținute de intimată, de 4.856.484,40 RON, reprezentând prețul energiei electrice livrată recurentei până la 24.02.2017 inclusiv și a creanței de 1.289.660,91 RON, reprezentând serviciile de distribuție furnizate de recurentă în baza contractului nr. x/01.10.2015.

Creanța opusă de recurentă, în temeiul art. 90 din Legea nr. 85/2014 și art. 1.617 alin. (1) C. civ., în cuantum de 5.277.043,2 RON, reprezintă penalități contractuale aplicate pe fondul rezilierii de către aceasta a contractelor de vânzare sus-menționate pentru imposibilitatea S.C. A. S.R.L. de a continua furnizarea energiei electrice.

Aceasta din urmă sumă a fost înscrisă în tabelul de creanțe al intimatei, aflată în procedura insolvenței, în baza sentinței civile nr. 1826/02.04.2019 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, rămasă definitivă prin neapelare, prin care s-a admis contestația formulată de recurenta din prezenta cauză la tabelul preliminar de creanțe al intimatei și s-a reținut, totodată, că nici prin cererea de înscriere la masa credală și nici prin contestație sau prin notele scrise depuse, nu s-a solicitat compensarea, context în care judecătorul-sindic nu a analizat creanța pe care debitoarea, intimata din prezenta speță, ar avea-o de încasat de la recurentă.

Pentru recuperarea sumei deținute împotriva recurentei, intimata S.C. A. S.R.L. a inițiat procesul de față, în paralizarea căruia recurenta a invocat compensarea creanței în litigiu cu cea înscrisă în tabelul de creanțe al intimatei în favoarea sa.

Prima instanță a admis acțiunea, reținând că în cauză nu poate opera compensarea legală, întrucât, pe de o parte, societatea recurentă este înscrisă în tabelul creditorilor al intimatei, iar, pe de altă parte, această măsură trebuia solicitată în procedura insolvenței, iar lipsa invocării ei echivalează cu o renunțare tacită din partea recurentei la compensare.

Această hotărâre a fost păstrată în apel.

Pe calea recursului său, autoarea căii de atac impută instanței de prim control judiciar aplicarea greșită a dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, coroborat cu art. 1.617 C. civ. și a deciziei nr. 19/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În motivare, a arătat că, intervenind de drept, compensația legală putea fi invocată și din oficiu, de către judecătorul-sindic și că textul de lege din materia insolvenței instituie o obligație în sarcina administratorului judiciar de a constatata intervenirea compensării. De asemenea, a susținut că, din moment ce textul de lege evocat din materia insolvenței nu instituie un termen până la care dreptul de a opune compensația legală poate fi exercitat, instituția compensării putea fi invocată și în procesul de față. A mai afirmat că neexercitarea dreptului de a opune compensarea la momentul înscrierii creanței sale în tabelul de creanțe al intimatei nu echivalează cu o renunțare din partea sa la compensare și că a solicitat și anterior acestui litigiu constatarea intervenirii compensației legale.

Examinând decizia recurată sub aspectul chestiunilor sesizate, Înalta Curte constată că instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, a reținut că art. 90 din Legea nr. 85/2014 relevă că textul de lege nu instituie nici pentru creditor, nici pentru practicianul în insolvență obligația de a invoca compensarea legală, norma fiind supletivă și nu imperativă. Astfel, a apreciat că numai creditorul care formulează o cerere de înscriere la masa credală poate opune compensarea creanțelor, iar în măsura în care administratorul judiciar refuză, el are dreptul de a formula contestație la tabel, urmând ca judecătorul-sindic să statueze asupra intervenirii ei. Valorificând efectul negativ al autorității de lucru a sentinței civile nr. 1826/02.04.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, a constatat că manifestarea de voință a recurentei de a se înscrie la masa credală a intimatei cu întreaga creanță, fără a invoca compensația legală, are semnificația renunțării tacite la compensare, dar și că aceasta nu poate fi opusă nici pe calea dreptului comun, întrucât ar implica să se procedeze la modificarea tabelului preliminar de creanțe printr-o acțiune de drept comun, ceea ce este inadmisibil.

Această dezlegare este corectă și în acord cu normele legale criticate în recurs, precum și cu dezlegările instanței supreme din decizia nr. 19/2020.

Instituția compensației legale este reglementată de art. 1.617 alin. (1) C. civ., ca o modalitate de stingere a obligațiilor ce operează de drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, indiferent de izvorul lor și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură.

Norma legală evocată a fost instituită în favoarea debitorului obligației, care deține, la rândul său, o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva creditorului său; ca atare, norma ocrotește un interes privat, așa încât numai cel interesat se poate prevala de ea. Prin urmare, deși compensarea intervine de drept, de la data îndeplinirii condițiilor ei, beneficiul acesteia este lăsat la dispoziția părții interesate de a o valorifica, iar o asemenea concluzie derivă din interpretarea coroborată a alin. (1) și (3) ale art. 1.617 C. civ.

Pe cale de consecință, efectul intervenirii ope legis a compensației legale, sugerat de sintagma de drept din textul de lege, nu permite instanței să o invoce din oficiu, în lipsa învestirii sale sub acest aspect.

În materia insolvenței, regula compensației legale se regăsește la art. 90 din Legea nr. 84/2014 și instituie în favoarea creditorului dreptul de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa în condițiile prevăzute de legea specială, iar pentru administratorul judiciar, doar posibilitatea, nu și obligația de a o constata.

Potrivit dezlegărilor instanței supreme din decizia nr. 19/2020, obligatorii conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 reprezintă norme dispozitive, care exclud posibilitatea judecătorului-sindic de a invoca, din oficiu, compensația legală, constatarea ei fiind atributul numai al administratorului judiciar/lichidatorului judiciar ori al judecătorului-sindic, în ipoteza în care cel dintâi refuză.

Așadar, instituția compensației legale ce privește o creanță deținută împotriva unei societăți aflate în procedura insolvenței nu poate fi opusă decât în cadrul reglementat de legea specială în materia insolvenței, și nu pe calea dreptului comun.

Aceasta întrucât, pe de o parte, prin reglementarea procedurii insolvenței, legiuitorul, pentru a asigura dreptul de creanță al fiecărui creditor, a creat un mecanism legal, clar și limitat de realizare a creanțelor, căruia i se circumscriu nu doar aspecte legate de valorificare a acesteia, ci și cele privind existența lor, în sfera căreia este inclusă și o eventuală modalitate de stingere a creanțelor, chestiuni date în sarcina administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar și judecătorului-sindic.

Pe de altă parte, competența în soluționarea eventualelor diferende de ordin contencios cu privire la îndeplinirea condițiilor legale pentru operarea compensației aparține, potrivit Legii nr. 85/2014, numai judecătorului-sindic, care, în temeiul art. 45 din această lege, poate verifica, pe calea controlului judiciar, legalitatea exercițiului dreptului creditorului de a invoca compensația legală împotriva unui debitor aflat sub incidența procedurii insolvenței, respectiv, a dreptului de a opune sau a contesta compensația invocată de către cei interesați.

Mai mult, o dată înscrisă creanța în tabelul definitiv de creanțe, singurul aspect care mai poate fi pus în discuție este executarea, iar nu existența ei; în caz contrar, ar opera o modificare a tabelului de creanțe, pentru care legiuitorul a prevăzut expres și limitativ situațiile în care s-ar putea efectua, cărora nu li se circumscrie și o eventuală recunoaștere a compensației legale într-un litigiu de drept comun.

În speță, creanța în raport cu care s-a invocat compensația legală, certă, lichidă și exigibilă anterior intrării intimatei sub incidența Legii nr. 85/2014, nu putea fi opusă decât în cadrul și mecanismul creat de legiuitor prin acest act normativ, și nu pe calea dreptului comun, astfel că instanța de apel în mod corect a apreciat că asupra compensației legale nu se putea pronunța decât judecătorul-sindic.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, prin decizia nr. 19/2020, că dispozițiile art. 1.617 alin. (3) C. civ. sunt aplicabile și în materia insolvenței.

Contrar recurentei, dezlegările de principiu ale instanței supreme au vizat interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 alin. (1) și (2) și art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) și (3) C. civ. atât din perspectiva posibilității invocării compensației legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală și debitorul aflat în insolvență, de către un alt creditor îndreptățit să participe la procedură, cât și a compatibilității renunțării la compensație cu procedura insolvenței, chestiuni în analiza cărora s-a reținut că renunțarea la beneficiul compensației în materia insolvenței poate fi reținută și dedusă din modalitatea aleasă de creditor de valorificare a creanței sale, care impun concluzia că opțiunea creditorului îndreptățit să invoce compensația legală, de a se înscrie la masa credală a debitorului cu întreaga valoare a creanței sale, echivalează cu o renunțare tacită a acestuia la acest drept.

În acest context, raportat la problema dedusă judecății, compensarea legală opusă unei societăți aflate în procedura insolvenței, statuările instanței supreme din decizia de unificare a jurisprudenței amintită erau aplicabile pe deplin în cauză, reținerea lor în soluționarea cauzei fiind obligatorie, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Asupra chestiunii renunțării la compensație, Tribunalul București, secția a VII-a civilă s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 1826/02.04.2019, în care, soluționând contestația formulată împotriva tabelului preliminar al creanțelor S.C. A. S.R.L., a reținut, cu putere de lucru judecat, că prin cererea de înscriere în tabelul de creanțe al intimatei, prin contestația formulată și nici pe parcursul soluționării ei, recurenta nu a solicitat compensarea.

Această sentință a rămas definitivă.

Or, înscrierea la masa credală, fără a opune compensarea, are semnificația unei renunțări tacite la beneficiul pe care invocarea compensației l-ar fi putut produce asupra patrimoniului recurentei.

De asemenea, problema renunțării tacite la compensare a fost tranșată definitiv de Tribunalul București, secția a VII-a civilă prin sentința civilă nr. 2495/24.05.2022, pronunțată în soluționarea contestației formulate de recurenta din cauză împotriva refuzului administratorului judiciar de a constata intervenirea compensației legale cu privire la creanța în litigiul de față și cea înscrisă la masa credală a intimatei, în cuprinsul căreia, respingându-se cererea, s-a reținut că solicitarea recurentei de înscriere la masa credală cu întreaga creanță a echivalat cu o renunțare din partea acesteia la compensare, renunțare asupra căreia recurenta nu mai poate reveni.

Și această sentință a rămas definitivă prin neapelare.

În consecință, în lumina considerentelor expuse, dispoziția instanței de prim control judiciar de respingere a apelului declarat de autoarea căii de atac împotriva acesteia este justificată și în acord cu dispozițiile legale analizate în recurs, în măsura în care, pe de o parte, compensația legală nu putea fi invocată decât în cadrul procedurii insolvenței în termenii și în condițiile legii, iar, pe de altă parte, solicitând înscrierea cu întreaga creanță la masa credală a intimatei, recurenta a renunțat în mod tacit la dreptul conferit de art. 1.617 alin. (1) C. civ., și implicit la beneficiile instituției compensației asupra pretențiilor deduse judecății de intimată în prezentul proces.

Așa fiind, constatând că deciziei recurate nu i se poate imputa niciun viciu de nelegalitate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 439A/16.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2022.