Decizia nr. 3848/2012 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 8126/2011 a Tribunalului București

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a stabilit că obligațiile, drepturile și modul de încetare a convenției au fost convenite prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din decembrie 2008, având ca obiect imobilul pe care acesta îl identifică și prin contractul de leasing financiar din 9 decembrie 2000 încheiat între reclamată în calitate de utilizator și pârâtă în calitate de locator, cu dreptul utilizatorului de a deveni proprietarul imobilului finanțat la expirarea perioadei de leasing.

Conform art. 15.4 din acest contract, neefectuarea plăților de către reclamantă dă dreptul pârâtei să procedeze la rezilierea contractului, drept de care aceasta a uzat prin notificarea din 26 august 2010.

Cum potrivit contractului, art. 16.1, exonerarea de obligații intervine pentru caz de forță majoră, iar criza economică de care se prevalează reclamanta nu întrunește acest caracter conform adresei din 7 iulie 2010 a Camerei de Comerț și Industrie a României și nici din perspectiva art. 1082, 1083 C. civ., tribunalul a respins acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată prin care aceasta a solicitat să se constate încetarea contractului de leasing ca urmare a intervenirii forței majoră, ca neîntemeiată. II. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, prin decizia nr. 457 din 19 octombrie 2011, ca nefondat.

Criticile apelantei cu privire la imprevizibilitatea crizei economice și la faptul că în mod greșit prima instanță nu a reținut că aceasta se constituie într-un caz de forță majoră, imprevizibilitate care ar rezulta din declarațiile publice ale Președintelui României și ale Primului Ministru, în sensul că în țara noastră nu se va extinde criza care se manifesta la acea epocă în SUA, au fost înlăturate de instanța de apel. Au fost înlăturate și criticile cu privire la avizul Camerei de Comerț și Industrie a României, în sensul că deși această instituție nu a avizat caracterul de forță majoră al crizei economice a încadrat-o în caz fortuit iar sub aspectul efectelor nu există nicio diferență între forța majoră și cazul fortuit.

Instanța de apel a reținut în argumentarea soluției sale că forța majoră este un eveniment imprevizibil, inevitabil, extern și care nu poate fi imputat unei greșeli a celui chemat să răspundă. Or, la data negocierii și încheierii contractului, 9 decembrie 2008, criza economică a fost recunoscută ca atare, piețele financiare din SUA și Europa fiind afectate de aceasta. Imprevizibilitatea este obiectivă, iar nu subiectivă prin raportare la capacitatea de previziune personală a celui chemat să răspundă. încrederea reclamantei în declarațiile autorităților în sensul că România nu va fi afectată de criză conduce la ideea că acest fenomen era previzibil dar s-a apreciat că nu se va produce, susține decizia din apel.

În considerentele deciziei se mai arată că solicitarea reclamantei, conform precizării acțiunii, de constatare a încetării contractului pentru cauză de forță majoră se pune numai în situația în care obligația contractuală ar fi devenit imposibil de executat datorită forței majore, or obligația reclamantei fiind o obligație de a da o sumă de bani, este posibil de executat în natură, consecința ivirii unui caz de forță majoră constând în suspendarea temporară a executării obligației și nu în încetarea contractului.

Cât privește critica nereținerii prin sentință a cazului fortuit, instanța de apel a înlăturat-o cu motivarea ca judecătorul este obligat să se pronunțe în limitele învestirii, iar instanța de fond a avut în vedere acțiunea astfel cum a fost ea precizată. Pe de altă parte, sub acest aspect, s-a mai reținut că imprevizibilitatea este obligatorie și pentru reținerea cazului fortuit, iar aceasta, conform analizei sale, nu a fost dovedită în cauză. III. În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC S. SRL solicitând admiterea acestuia, cu consecința schimbării în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii.

Recurenta și-a întemeiat motivele de recurs pe situația de nelegalitate reglementată de art. art. 304. 9 C. proc. civ. cu referire la aplicarea greșită a prevederilor art. 1082 și 1083 C. civ. și încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. privind forța obligatorie clauzei constând în luarea în considerare a avizării de către Camera de Comerț și Industrie a României a intervenției cazului fortuit.

Dezvoltând motivele, recurenta face o amplă prezentare a situației de fapt constând în istoricul relațiilor contractuale cu intimata-pârâtă, o analiză detaliată a situației economico-financiare globale existentă la momentul încheierii contractului de leasing și o cronologie a evenimentelor care au precedat rezilierea unilaterală a contractului de către intimată precum și a activităților judiciare din prezenta cauză.

Cât privește critica deciziei atacate, recurenta-reclamantă debutează cu afirmația că deși intimata nu s-a apărat în proces, instanța de apel și-a luat „într-un mod foarte serios misiunea de apărător al acesteia" ocupându-se de forța majoră și de enunțarea cerințelor recunoașterii unui eveniment ca fiind de forță majoră și ale admiterii efectelor acestuia asupra „celui chemat să răspundă", exemplificând cu ample pasaje din decizie; că instanța de apel a respins apelul pe baza afirmației generale că a existat posibilitatea previzibilității, fără a infirma consecințele negative grave pe care le-a suferit; că în acest mod a procedat la culpabilizarea sa într-un mod impersonal și abstract, printr-o motivare ambiguă, în bună parte pseudo-teoretică, tară a analiza cazul în concret, analiză decisivă pentru încadrarea situației ca forță majoră sau caz fortuit.

Imposibilitatea de a-și mai desfășura obiectul de activitate nu s-a datorat unui management necorespunzător cum au fost „culpabilizați de ambele instanțe" ci efectelor crizei economice, fiind îndeplinite condițiile impuse de art. 1082 C. civ., situația descrisă putând fi caracterizată ca forță majoră sau caz fortuit. Certitudinea și probabilitatea s-au relativizat în epoca prezentă, a tehnologiilor avansate în telecomunicații, instanța făcând o judecată pe cunoștințele teoretice caracteristice perioadelor anterioare prezentului, fapt ce a condus la concluzia inaplicabilității în vreo situație a prevederilor art. 1082 și 1083 C. civ.

Instanța nu a precizat ce ar fi trebuit să prevadă și nu a reținut că este culpabil de efectele respectivelor situații asupra executării contractului de leasing încheiat cu intimata. Factorul principal care a împiedicat cunoașterea posibilității extinderii crizei economice mondiale și în țara noastră a fost reprezentat, susține recurenta, de declarațiile publice ale Primului Ministru și ale Președintelui României din cursul anului 2008 în sensul că România nu va fi afectată de criză.

Instanța de apel, „dorind cu orice preț" să îi respingă acțiunea, susține recurenta, s-a raportat la precizarea de acțiune prin care ea a renunțat la desființarea măsurii rezilierii unilaterale, lăsând un singur capăt de cerere: constatarea încetării contractului ca urmare a intervenției forței majore, deoarece art. 1083 C. civ. nu o distinge de cazul fortuit, însă fondul problemei supuse judecății a rămas același, încetarea executării contractului de leasing ca urmare a intervenției unei cauze străine exoneratoare de plata daunelor interese conform art. 1082 C. civ. Neîncadrarea crizei economice în caz fortuit prin decizia atacată, pentru lipsa imprevizibilității, reținută și pentru neîncadrarea ei în caz de forță majoră comportă aceleiași critici.

Greșit instanța de apel nu a luat în considerare avizul Camerei de Comerț și Industrie a României, deși părțile au convenit să-i accepte punctul de vedere, ignorând prevederile art. 969 C. civ.

Calificarea de către instanța de apel a obligației de plată generată de contractul de leasing ca fiind o obligație de a da, contravine prevederilor art. 1083 C. civ. IV. Intimata BCR Leasing IFN SA București a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului, apreciind că acțiunea reclamantei este lipsită de interes întrucât contractul de leasing este reziliat din 26 august 2010 ca o consecință a neplății ratelor de leasing de către utilizator, reziliere intervenită în temeiul art. 15 lit. g) din contract, acțiunea fiind formulată după acest moment. 16. „Criza economico-financiară mondială cu întreg corolarul ei" nu constituie un caz de forță majoră conform avizului Camerei de Comerț și Industrie a României, recurenta încercând să creeze o teză falsă cu privire la așa-zisa motivare juridică specială a contractului de leasing de tip sale & lease back, acesta fiind reglementat de art. 22 din O.G. nr. 51/1997, ca și cu privire la achitarea la zi a ratelor, la data expedierii adresei din 14 aprilie 2010 datora, de fapt, 35.548,76 RON din valoarea de intrare de care a beneficiat: 3.281.103,70 RON, susține intimata. Încheind un contract comercial, reclamanta, comerciant, este prezumată a fi avut capacitatea de a evalua riscurile pe care și le asumă, conchide intimata. Recurenta a formulat și depus la dosar un răspuns la întâmpinare, în sensul motivelor de recurs, tară referiri la cuantumul obligației sale de plată. V. Recursul nu este fondat. A. Cu titlu preliminar. Având în vedere maniera în care recurenta, societate comercială, a înțeles să-și formuleze critici le cu privire la decizia pronunțată de instanța de apel pe care a atacat-o cu prezentul recurs, fară o sistematizare și o limitare la motivele de nelegalitate, acest recurs fiind formulat prin administratorul V.M., sub semnătura acestuia, Înalta Curte, se vede obligată să facă următoarele precizări clarificatoare, cu titlu preliminar:

Hotărârea pe care recurenta a atacat-o cu recurs este o hotărâre care, potrivit legii, este supusă apelului, încadrându-se în enumerarea făcută de art. 299 alin. (1) C. proc. civ.: „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdictionaîă sunt supuse recursului". Fiind o hotărâre dată în apel, inclusă în prima teză a alineatului care referă la hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești, iar nu o hotărâre reglementată de teza a II-a, hotărâre a altor organe cu activitate jurisdictionaîă, sunt incidente prevederile alin. (2) al art. 299 C. proc. civ.: „Recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel", în cazul de față, Înalta Curte de Casație și Justiție. Sunt incidente și prevederile art. 304 C. proc. civ. care reglementează limitativ situațiile de nelegalitate pentru care se poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri pronunțate numai de instanțele judecătorești, nefiind în situația recursului reglementat de art. 304 1 C. proc. civ. declarat tot numai împotriva unei hotărâri pronunțate de o instanță judecătorească, dar neapelabiie, caz în care acesta nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Ca atare, ceea ce Înalta Curte, ca instanță de recurs, poate lua în examinare în cazul de față, sunt numai motivele/criticile de nelegalitate încadrabile în una din situațiile reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurenta și-a încadrat recursul în situația de nelegalitate reglementată de art. 304.9 C. proc. civ., formulând două motive de nelegalitate: unul prin raportare la aplicarea art. 1082 și 1083 C. civ., greșită susține recurenta, și, al doilea, privind încălcarea art. 969 C. civ. conform aceleiași susțineri, cu trimitere la avizul Camerei de Comerț.

Prin urmare, Înalta Curte va examina decizia atacată sub aspectul acestor motive de nelegalitate, aspectele de netemeinicie evocate generate de aprecierea asupra instalării sau nu a crizei economico-financiare în țara noastră la momentul încheierii contractului de leasing financiar, de aprecierea declarațiilor autorităților puterii executive prin exponenții lor cu privire la imunitatea țării noastre în fața acestui fenomen, privind garanțiile de intangibilitate oferite de acestea, dovedirea culpei recurentei în contextul istoric dat, sau, cum, nejuridic se exprimă aceasta la „culpabilizarea sa" de către instanțe, nu vor fi examinate de instanța de recurs, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. în care s-ar fi putut încadra aceste critici de netemeinicie fiind succesiv abrogate, generalitatea aprecierilor de natură economică, filozofică și istorică venind, de altfel, în contradicție cu rigurozitatea dreptului procesual civil în cadrul căruia instanța aflată pe o anumită treaptă ierarhică trebuie să răspundă în concret la critici concrete de nelegalitate circumscrise obiectului cererii de chemare în judecată la care instanța de fond și de apel s-au raportat în judecata lor.

Tot cu titlu preliminar, se impun și precizările care urmează cu privire la rolul judecătorului și al instanței în procesul civil față de afirmațiile recurentei generate de necunoașterea și incapacitatea coroborării dispozițiilor procesual civile, iar nu de rea credință, întrucât buna credință se prezumă, iar potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ. „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege". Astfel, pct. III din recurs: „Analiza critică a deciziei din apel" debutează cu următoarea frază critică: „În prealabil învederăm instanței de recurs faptul că nici în apel intimata nu s-a apărat, instanța de apel luându-și în mod foarte serios misiunea de apărător al acesteia". Or, din chiar frazele pe care recurenta le citează din decizie, rezultă că instanța de apel în motivarea sa a respins criticile pe care apelanta reclamantă le-a formulat, prezentate într-o manieră, similară criticilor pe care aceasta le-a făcut în recursul de față.

Potrivit art. 129, judecătorii nu au în vedere interesele procesuale ale uneia sau alteia dintre părțile care se confruntă într-o procedură contencioasă, ci potrivit alin. 5 „au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale (...)". Ca atare, logica recurentei în sensul că, dacă partea adversă nu se prezintă sau nu își face vreo apărare este suficient ca judecătorul să-i dea câștig de cauză, este greșită, întrucât și în acest context ea poate pierde procesul, acțiunea, ca în cazul de față, îi poate fi respinsă, deoarece judecătorul trebuie să prevină orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză iar conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile indiferent de calitatea procesuală, „au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările".

Pe de altă parte, convingerea judecătorului (a instanței) cu privire la cererile formulate de părți se concretizează în motivele de fapt și de drept pe care, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să le cuprindă. Prin urmare, instanța de apel rezolvând și motivând apelul reclamantei nu și-a luat în „serios misiunea de apărător" al intimatei-pârâte, cum, aparent tendențios afirmă recurenta, o atare misiune fiind reglementată prin lege pentru avocatul părții, judecătorul, potrivit art. 129 coroborat cu art. 261 C. proc. civ., și-a adus la îndeplinire obligația de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în raport cu faza sa procesuală, o cauză dedusă judecății privind pe toate părțile implicate în proces iar nu numai pe una dintre ele.

Înalta Curte se vede obligată să respingă și afirmația recurentei la fel de nejuridică și neadecvată ca și precedenta, în sensul că „dorind cu orice preț" să îi respingă acțiunea instanța de apel a recurs la metoda, „să găsim ceva, ca să putem motiva respingerea", relativ la abordarea obiectului cererii de chemare în judecată în considerentele deciziei din apel. Și cu privire la această critică tară suport în prevederile codului de procedură civilă, Înalta Curte amintește recurentei obligația instituită de art. 723 alin. (1) C. proc. civ. și respingând afirmația critică, atipică, dar nocivă sub aspectul unei percepții neavizate juridic, opune acesteia prevederea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform căreia, „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". Unul din principiile care guvernează procesul civil este principiul disponibilității, motiv pentru care tot ceea ce s-ar hotărî, peste ceea ce s-a cerut, cu încălcarea acestui principiu, poate fi atacat sau sesizat din oficiu, cu succes, în căile de atac, în respectarea și aplicarea lui cât și a principiului aplicării corecte a legii cu care se coroborează. B. Cu privire la motivele de nelegalitate încadrate în art. 304 pct. 9 raportat la art. 1082, 1083 C. civ., și respectiv, la art. 969 C. civ.

Înalta Curte va face o examinare comună a motivului privind greșita aplicare a prevederilor art. 1082, 1083 și respectiv a motivului nerespectării art. 969 C. civ., având în vedere conexiunile dintre acestea și izvorul lor comun: contractul de leasing financiar pe care părțile l-au încheiat în anul 2008, criticile recurentei cu acest obiect având și ele o abordare comună.

Prin urmare, Înalta Curte constată că reclamanta-recurentă a investit instanța de fond cu o acțiune, inițial cu două capete de cerere: 1) desființarea rezilierii contractului de leasing financiar din 9 decembrie 2008, dispusă unilateral de pârâtă; 2) dispunerea rezilierii aceluiași contract de către instanță, tară culpa reclamantei, din motiv de forță majoră sau caz fortuit. Cererea de chemare în judecată a fost precizată conform art. 132 pct. 1 C. proc. civ., în sensul reformulării obiectului cererii de chemare în judecată, în scris, pentru termenul din 31 martie 2010, în fața instanței de fond, în sensul: „să se constate încetarea contractului de leasing financiar din data de 9 decembrie 2008, încheiat între noi și pârâtă cu privire la imobilul situat în Municipiul Pitești, strada A.R., județul Argeș, ca urmare a intervenției forței majore". Cazul de forță majoră pe care reclamanta l-a invocat este „criza economico-financiară mondială cu corolarul ei”, care la momentul încheierii contractului debutase în SUA, dar a cărei extindere în România ar fi fost imprevizibilă datorită declarațiilor exponenților puterii executive.

Înalta Curte constată că părțile au încheiat un contract de leasing financiar în data de 9 decembrie 2008, în forma reglementată de art. 22 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, republicată, conform căruia „Dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică și în situația, în care o persoană fizică sau juridică vinde un bun unei societăți de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu dreptul sau obligația de răscumpărare la sfârșitul contractului de leasing".

În executarea acestui contract, societatea de leasing pârâtă a acordat reclamantei o finanțare valorică de intrare conform art. 9.1 din contract în sumă de 3.281.103,70 RON la data de 17 decembrie 2008. Această sumă a fost încasată de reclamantă, ea având obligația să o restituie sub formă de rate cu dobânda convenită. întrucât reclamanta nu a achitat 5 rate de leasing, intimata pârâtă a tăcut aplicarea art. 15 lit. g) din contract și a declarat reziliat contractul de leasing la data de 26 august 2010, după ce anterior, cu adresa din 14 aprilie 2010, reclamanta a încunoștiințat-o că nu mai este interesată de contractul de leasing încheiat cu aceasta, propunându-i o reziliere a contractului prin acordul părților iar cu adresa din 15 aprilie 2010, în completarea celei anterioare, a invocat forța majoră ca motiv al încetării contractului de leasing.

Prin contractul încheiat părțile, în mod legal, au reglementat forța majoră cu un caz de exonerare de obligațiile din contract, iar nu ca un caz de încetare a contractului. Astfel, conform art. 16.1 din contract: „Părțile sunt exonerate de obligațiile din prezentul contract în caz de forță majoră", prin art. 16.2 părțile au stabilit că „prin cazuri de forță majoră se înțeleg evenimentele imprevizibile și de neînlăturat , prin art. 16.3 și 16.4, au reglementat procedura de invocare și constatare a cazului de forță majoră, iar prin art. 16.5 au convenit asupra efectelor în ce privește contractul, în sensul că: „ În cazul în care forța majoră persistă mai mult de 3 (trei) luni, părțile se vor întâlni pentru a conveni menținerea sau rezilierea contractului".

Ca atare, cererea reclamantei prin care solicită instanței „să constate încetarea contractului de leasing financiar, ca urmare a intervenției forței majore", contravine principiului forței obligatorii a contractului, părțile reglementând cauzele de încetare în art. 15.1 din contract în două situații: a) prin acordul părților și b) ca efect al rezilierii, prevederea art. 16.5 fiind concordantă cu această reglementare dar și cu legea, printre cauzele legale de încetare a contractului nefiind evidențiat cazul de forță majoră. Forța majoră are efect asupra răspunderii contractuale a părții contractante debitoare, problema punându-se în termenii riscului contractului, care, pentru situația pieirii bunului obiect al contractului se rezolvă conform regulii: res perit debitori, neaplicabilă însă în speța de față, deoarece obiectul obligației reclamantei recurente nu este un bun individual determinat ci un bun de gen conform art. 6.1 și art. 10.1 din contractul de leasing, o sumă de bani, or, genera non pereunt, imobilul la care referă art. 13 din contractul de leasing formând obiectul unui contract distinct, contractului de vânzare cumpărare pe care părțile l-au încheiat în aceeași dată: 09 decembrie 2008, cu contractul de leasing.

Precizarea cererii de chemare în judecată și limitarea acesteia numai la cazul de forță majoră ca motiv de „încetare" a contractului spre deosebire de cererea inițială, introductivă de instanță în care reclamanta alături de cazul de forță majoră invocase și cazul fortuit, reprezintă o punere de acord parțială a cererii cu conținutul reglementării contractului, care în art. 16.1 - 16.5, reglementează numai forța majoră, însă, drept cauză de exonerare de obligațiile asumate, iar nu de încetare a contractului, modificarea cererii fiind tăcută cu respectarea art. 132.1 C. proc. civ. Acesta este și motivul pentru care în aplicarea art. 16.3 din contract Camerei de Comerț și Industrie a României i s-a solicitat să cerceteze expres cazul de forță majoră nu și cazul fortuit.

În raport de prevederile art. ll din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, republicată, conform cărora: „În cadrul operațiunilor de leasing drepturile și obligațiile părților vor fi stipulate în contract și nu vor fi limitate la prevederile art. 9 și 10", cu respectarea art. 969 C. civ., conform căruia „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", Înalta Curte constată că prin contractul de leasing pe care părțile l-au încheiat acestea nu au reglementat cazul de forță majoră ca o cauză de încetare a contactului, așa încât soluția instanței de fond de respingere a acțiunii și a instanței de apel de confirmare a acesteia sunt corecte și în conformitate cu prevederile art. 969 C. civ., critica cu privire la încălcarea acestora prin decizia atacată cu recurs, neputând fi primită.

Pe de altă parte, rezilierea operată de intimata-pârâtă, este conformă atât cu prevederile contractuale, art. 15.4 lit. g), în sensul că „Locatorul poate rezilia contractul, de plin drept, fără nicio formalitate prealabilă, fără punerea în întârziere a utilizatorului și fără intervenția instanței de judecată, în următoarele situații: a) întârzierea plății integrale timp de 15 (cincisprezece) zile lucrătoare a unei rate de leasing, a unei prime de asigurare sau a oricărei obligații prevăzute de contract", dar și cu prevederea art. 15 din O.G. nr. 51/1997, care dispune în sensul: „Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing (...)", în contextul în care avizul Camerei de Comerț cu privire la certificarea cazului de forță majoră a fost negativ.

În ce privește aplicarea art. 1082, 1083 C. civ., față de cererea cu care reclamanta a investit instanța: constatarea încetării contractului de leasing, se impune observația că acestea nu sunt incidente încetării contractului, ele având ca obiect de reglementare nerăspunderea debitorului pentru neexecutarea obligațiilor cauzată de o forță majoră sau caz fortuit, nu încetarea contractului, prevederea art. 16.1 din contract fiind o transpunere convențională a lor într-o interpretare sistematică cu prevederea art. 15.1 din contract care reglementează cazurile de încetare ale contractului cât și cu prevederile art. 6.1 care reglementează obiectul contractului de leasing, respectiv obligațiile părților, art. 10.1 care reglementează obligația principală a utilizatorului, respectiv a reclamantei de plată a ratei de leasing și art. 17.32 care reglementează completarea contractului cu legislația română aplicabilă. Astfel, art. 1083 C. civ. dispune: „Nu poate fi loc la daune interese când, din o forță majoră sau din caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit", iar art. 1082 C. civ. reglementează excepția de la regula plății de daune interese de către debitor pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, „din o cauză străină" care nu-i poate fi imputată. Or, recurenta-reclamantă a investit instanța cu constatarea încetării contractului de leasing pentru caz de forță majoră, cerere de neadmis în raport cu prevederile art. 16.1 și art. 16.5 din contract, conform cărora în cazul în care forța majoră persistă mai mult de 3 (trei) luni, părțile se vor întâlni pentru a conveni menținerea sau rezilierea contractului.

Menținerea contractului era posibilă deoarece obiectul obligației reclamantei constă în plata unor sume de bani cu titlu de rate de leasing, iar sumele de bani, ca bunuri de gen, nu pier prin caz fortuit sau de forță majoră, după cum s-a arătat mai sus, dincolo de observația că forța majoră, asupra căreia poartă convenția de nerăspundere a părților, nu a fost certificată expres de Camera de Comerț și Industrie a României, conform art. 16.3 din contract și solicitării făcute, avizul acesteia fiind negativ iar cu privire la cazul fortuit el este irelevant față de limitele contractuale în executarea căruia a fost posibilă emiterea lui, situație cu privire la care art. 969 C. civ. a fost respectat iar nu încălcat de instanță, cum greșit susține recurenta.

Desigur, mutatis mutandis, sub aspectul efectelor, aceeași ar fi fost rezolvarea chiar dacă, dincolo de prevederile clauzei de nerăspundere și obiectul cererii de chemare în judecată, s-ar alătura cazului de forță majoră și cazul fortuit, cum tardiv susține recurenta, efectele celor două cauze de exonerare de răspundere fiind echivalente, nu însă și exigențele condițiilor de invocare, dar nici limitele obiectului cererii de chemare în judecată, expres revizuite de reclamantă, nici limitele convenției de nerăspundere și nici obiectul obiectului obligației de executat: bunuri de gen, nu pot fi ignorate de instanța de recurs, și, mai ales, în raport de art. 969 C. civ. și art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ele nu pot fi încălcate.

În concluzie, față de cele ce preced, Înalta Curte constatând că prin decizia atacată cu recurs s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 969, 1082 și 1083 C. civ., în raport de art. 304.9 C. proc. civ., va respinge recursul declarat ca nefondat, menținând ca legală decizia atacată, cu observarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.