ÎCCJ, decizie (scj.ro #82937)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82937) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract de leasing.

Acțiune în constatarea încetării contractului. Invocarea forței

majore. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial.

Obligații

Index alfabetic: acțiune în constatare

-

încetare

contract

-

contract

de leasing

-

res

perit debitori

-

genera

non pereunt

C. civ., art. 969, art.

1082, art. 1083

Forța

majoră are efect asupra răspunderii contractuale a părții

contractante debitoare, problema punându-se în termenii riscului contractului

care, pentru situația pieirii bunului obiect al contractului, se

rezolvă conform regulii: res perit debitori.

Această regulă nu se aplică

în cazul unui contract de leasing, deoarece obiectul obligației

constă în plata unor sume de bani cu titlu de rate de leasing, iar sumele

de bani, ca bunuri de gen, nu pier prin caz fortuit sau de forță

majoră.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 3848 din 9 octombrie 2012

Notă

:

În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod

civil

I.

Prin sentința

nr. 8126 din 16 iunie 2011, Tribunalul București, Secția a VI-a

comercială, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC S. SRL

în contradictoriu cu pârâta BCR Leasing IFN SA, ca neîntemeiată.

astfel, instanța de fond a stabilit că obligațiile, drepturile

și modul de încetare a convenției au fost convenite prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4839/decembrie 2008, având ca

obiect imobilul pe care acesta îl identifică și prin contractul de

leasing financiar nr. 71082/9 decembrie 2000 încheiat între reclamată în

calitate de utilizator și pârâtă în calitate de locator, cu dreptul

utilizatorului de a deveni proprietarul imobilului finanțat la expirarea

perioadei de leasing.

acest contract, neefectuarea plăților de către reclamantă

dă dreptul pârâtei să procedeze la rezilierea contractului, drept de

care aceasta a uzat prin notificarea cu nr. 1733/26 august 2010.

contractului, art.16.1, exonerarea de obligații intervine pentru caz de

forță majoră, iar criza economică de care se

prevalează reclamanta nu întrunește acest caracter, conform adresei

nr. 19715/7 iulie 2010 a Camerei de Comerț și Industrie a României

și nici din perspectiva art. 1082, 1083 C. civ., tribunalul a respins

acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, prin care aceasta

a solicitat să se constate încetarea contractului de leasing ca urmare a

intervenirii forței majoră, ca neîntemeiată.

II. Apelul

declarat

de reclamantă împotriva sentinței a fost respins de Curtea de Apel

București, Secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 457 din 19

octombrie 2011, ca nefondat

.

cu privire la imprevizibilitatea crizei economice și la faptul că în

mod greșit prima instanță nu a reținut că aceasta se

constituie într-un caz de forță majoră, imprevizibilitate care

ar rezulta din declarațiile publice ale Președintelui României

și ale Primului Ministru, în sensul că în țara noastră nu

se va extinde criza care se manifesta la acea epocă în SUA, au fost

înlăturate de instanța de apel. Au fost înlăturate și

criticile cu privire la avizul Camerei de Comerț și Industrie a

României, în sensul că deși această instituție nu a avizat

caracterul de forță majoră al crizei economice a încadrat-o în

caz fortuit, iar sub aspectul efectelor nu există nicio

diferență între forța majoră și cazul fortuit.

a reținut în argumentarea soluției sale că forța

majoră este un eveniment imprevizibil, inevitabil, extern și care nu

poate fi imputat unei greșeli a celui chemat să răspundă.

Or, la data negocierii și încheierii contractului, 9 decembrie 2008, criza

economică a fost recunoscută ca atare, piețele financiare din

SUA și Europa fiind afectate de aceasta.

Imprevizibilitatea este

obiectivă, iar nu subiectivă prin raportare la capacitatea de

previziune personală a celui chemat să răspundă. Încrederea

reclamantei în declarațiile autorităților în sensul că România

nu va fi afectată de criză conduce la ideea că acest fenomen era

previzibil dar s-a apreciat că nu se va produce, susține decizia din

apel.

deciziei se mai arată că solicitarea reclamantei, conform

precizării acțiunii, de constatare a încetării contractului

pentru cauză de forță majoră se pune numai în situația

în care obligația contractuală ar fi devenit imposibil de executat

datorită forței majore, or obligația reclamantei fiind o

obligație de a da o sumă de bani, este posibil de executat în natură,

consecința ivirii unui caz de forță majoră constând în

suspendarea temporară a executării obligației și nu în

încetarea contractului.

critica nereținerii prin sentință a cazului fortuit,

instanța de apel a înlăturat-o cu motivarea ca judecătorul este

obligat să se pronunțe în limitele învestirii, iar instanța de

fond a avut în vedere acțiunea astfel cum a fost ea precizată.

Pe de altă parte,

sub acest aspect, s-a mai reținut că imprevizibilitatea este

obligatorie și pentru reținerea cazului fortuit, iar aceasta, conform

analizei sale, nu a fost dovedită în cauză.

III.

În contra

acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC S. SRL

solicitând admiterea

acestuia, cu consecința schimbării în tot a sentinței, în sensul

admiterii acțiunii.

întemeiat motivele de recurs pe situația de nelegalitate reglementată

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la aplicarea greșită a

prevederilor art. 1082 și 1083 C. civ. și încălcarea dispozițiilor

art. 969 C. civ. privind forța obligatorie a clauzei constând în luarea în

considerare a avizării de către Camera de Comerț și

Industrie a României a intervenției cazului fortuit.

recurenta face o amplă prezentare a situației de fapt constând în

istoricul relațiilor contractuale cu intimata-pârâtă, o analiză

detaliată a situației economico-financiare globale existentă la

momentul încheierii contractului de leasing și o cronologie a

evenimentelor care au precedat rezilierea unilaterală a contractului de

către intimată, precum și a activităților judiciare

din prezenta cauză.

critica deciziei atacate, recurenta-reclamantă debutează cu

afirmația că, deși intimata nu s-a apărat în proces,

instanța de apel și-a luat „într-un mod foarte serios misiunea de

apărător al acesteia” ocupându-se de forța majoră și

de enunțarea cerințelor recunoașterii unui eveniment ca fiind de

forță majoră și ale admiterii efectelor acestuia asupra

„celui chemat să răspundă”, exemplificând cu ample pasaje din

decizie; că instanța de apel a respins apelul pe baza afirmației

generale că a existat posibilitatea previzibilității,

fără a infirma consecințele negative grave pe care le-a suferit;

că în acest mod a procedat la culpabilizarea sa într-un mod impersonal

și abstract, printr-o motivare ambiguă, în bună parte

pseudo-teoretică, fără a analiza cazul în concret, analiză

decisivă pentru încadrarea situației ca forță majoră

sau caz fortuit.

a-și mai desfășura obiectul de activitate nu s-a datorat unui

management necorespunzător, cum au fost „culpabilizați de ambele

instanțe”, ci efectelor crizei economice, fiind îndeplinite

condițiile impuse de art. 1082 C. civ., situația descrisă putând

fi caracterizată ca forță majoră sau caz fortuit.

Certitudinea și

probabilitatea s-au relativizat în epoca prezentă, a tehnologiilor

avansate în telecomunicații, instanța făcând o judecată pe

cunoștințele teoretice caracteristice perioadelor anterioare

prezentului, fapt ce a condus la concluzia inaplicabilității în vreo

situație a prevederilor art. 1082 și 1083 C. civ.

precizat ce ar fi trebuit să prevadă și nu a reținut

că este culpabil de efectele respectivelor situații asupra

executării contractului de leasing încheiat cu intimata. Factorul

principal care a împiedicat cunoașterea posibilității extinderii

crizei economice mondiale și în țara noastră a fost reprezentat,

susține recurenta, de declarațiile publice ale Primului Ministru

și ale Președintelui României din cursul anului 2008 în sensul

că România nu va fi afectată de criză.

apel, „dorind cu orice preț” să îi respingă acțiunea,

susține recurenta, s-a raportat la precizarea de acțiune prin care ea

a renunțat la desființarea măsurii rezilierii unilaterale, lăsând

un singur capăt de cerere: constatarea încetării contractului ca

urmare a intervenției forței majore, deoarece art. 1083 C. civ. nu o

distinge de cazul fortuit, însă fondul problemei supuse

judecății a rămas același, încetarea executării

contractului de leasing ca urmare a intervenției unei cauze străine

exoneratoare de plata daunelor interese conform art. 1082 C. civ.

Neîncadrarea crizei

economice în caz fortuit prin decizia atacată, pentru lipsa

imprevizibilității, reținută și pentru neîncadrarea ei

în caz de forță majoră comportă aceleași critici.

instanța de apel nu a luat în considerare avizul Camerei de Comerț

și Industrie a României, deși părțile au convenit să-i

accepte punctul de vedere, ignorând prevederile art. 969 C. civ.

către instanța de apel a obligației de plată generată

de contractul de leasing ca fiind o obligație de a da contravine

prevederilor art. 1083 C. civ.

IV

. Intimata BCR

Leasing IFN SA București a depus întâmpinare

solicitând respingerea

recursului, apreciind că acțiunea reclamantei este lipsită de

interes întrucât contractul de leasing este reziliat din 26 august 2010 ca o

consecință a neplății ratelor de leasing de către

utilizator, reziliere intervenită în temeiul art. 15 lit. g) din contract,

acțiunea fiind formulată după acest moment.

economico-financiară mondială cu întreg corolarul ei” nu constituie

un caz de forță majoră conform avizului Camerei de Comerț

și Industrie a României, recurenta încercând să creeze o teză

falsă cu privire la așa-zisa motivare juridică specială a

contractului de leasing de tip sale & lease back, acesta fiind reglementat

de art. 22 din O.G. nr. 51/1997, ca și cu privire la achitarea la zi a

ratelor, la data expedierii adresei din 14 aprilie 2010 datora, de fapt, 35548,76

lei din valoarea de intrare de care a beneficiat: 3281103, 70 lei, susține

intimata.

Încheind un contract

comercial, reclamanta, comerciant, este prezumată a fi avut capacitatea de

a evalua riscurile pe care și le asumă, conchide intimata.

Recurenta a formulat

și depus la dosar

un răspuns la întâmpinare,

în sensul

motivelor de recurs, fără referiri la cuantumul obligației sale

de plată.

V.

Recursul nu este

fondat.

A.

Cu titlu

preliminar.

Având în vedere maniera în care recurenta, societate

comercială, a înțeles să-și formuleze criticile cu privire

la decizia pronunțată de instanța de apel pe care a atacat-o cu

prezentul recurs, fără o sistematizare și o limitare la motivele

de nelegalitate, acest recurs fiind formulat prin administratorul V.M., sub

semnătura acestuia, Înalta Curte, se vede obligată să facă

următoarele precizări clarificatoare, cu titlu preliminar:

care recurenta a atacat-o cu recurs este o hotărâre care, potrivit legii,

este supusă apelului, încadrându-se în enumerarea făcută de art.

299 alin. (1) C. proc. civ.

: „Hotărârile date fără drept de

apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de

lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt

supuse recursului”

. Fiind o hotărâre dată în apel, inclusă

în prima teză a alineatului care referă la hotărârile

pronunțate de instanțele judecătorești, iar nu o

hotărâre reglementată de teza a II-a, hotărâre a altor organe cu

activitate jurisdicțională, sunt incidente prevederile alin. (2) al

art. 299 C. proc. civ.:

„Recursul se soluționează de instanța

imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel”

,

în cazul de față, Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sunt incidente și prevederile art. 304 C. proc. civ. care

reglementează limitativ situațiile de nelegalitate pentru care se

poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri pronunțate numai de

instanțele judecătorești, nefiind în situația recursului

reglementat de art. 304

1

C. proc. civ. declarat tot numai împotriva

unei hotărâri pronunțate de o instanță judecătorească,

dar neapelabile, caz în care acesta nu este limitat la motivele de casare

prevăzute de art. 304, instanța de recurs putând să examineze

cauza sub toate aspectele.

Înalta Curte, ca instanță de recurs, poate lua în examinare în cazul

de față sunt numai motivele/criticile de nelegalitate încadrabile în

una din situațiile reglementate de art. 304  pct. 1-9 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta și-a încadrat recursul în

situația de nelegalitate reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., formulând două motive de nelegalitate: unul prin raportare la

aplicarea art. 1082 și 1083 C. civ., greșită susține

recurenta, și, al doilea, privind încălcarea art. 969 C. civ. conform

aceleiași susțineri, cu trimitere la avizul Camerei de Comerț.

Curte va examina decizia atacată sub aspectul acestor motive de

nelegalitate, aspectele de netemeinicie evocate generate de aprecierea asupra

instalării sau nu a crizei economico-financiare în țara noastră

la momentul încheierii contractului de leasing financiar, de aprecierea

declarațiilor autorităților puterii executive prin

exponenții lor cu privire la imunitatea țării noastre în fața

acestui fenomen, privind garanțiile de intangibilitate oferite de acestea,

dovedirea culpei recurentei în contextul istoric dat sau, cum nejuridic se

exprimă aceasta, la „culpabilizarea sa” de către instanțe, nu

vor fi examinate de instanța de recurs, pct.e 10 și 11 ale art. 304

C. proc. civ. în care s-ar fi putut încadra aceste critici de netemeinicie

fiind succesiv abrogate, generalitatea aprecierilor de natură

economică, filozofică și istorică venind, de altfel, în

contradicție cu rigurozitatea dreptului procesual civil în cadrul

căruia instanța aflată pe o anumită treaptă

ierarhică trebuie să răspundă în concret la critici

concrete de nelegalitate circumscrise obiectului cererii de chemare în

judecată la care instanța de fond și de apel s-au raportat în

judecata lor.

preliminar, se impun și precizările care urmează cu privire la

rolul judecătorului și al instanței în procesul civil

față de afirmațiile recurentei generate de necunoașterea

și incapacitatea coroborării dispozițiilor procesual civile, iar

nu de rea-credință, întrucât buna-credință se prezumă,

iar potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ. „

Drepturile procedurale

trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în

vederea căruia au fost recunoscute de lege”.

Astfel, pct. III din

recurs: „ Analiza critică a deciziei din apel” debutează cu

următoarea frază critică: „ În prealabil învederăm

instanței de recurs faptul că nici în apel intimata nu s-a

apărat, instanța de apel luându-și în mod foarte serios misiunea

de apărător al acesteia”.

Or, din chiar frazele pe

care recurenta le citează din decizie rezultă că instanța

de apel în motivarea sa a respins criticile pe care apelanta-reclamantă

le-a formulat, prezentate într-o manieră similară  criticilor pe

care aceasta le-a făcut în recursul de față.

judecătorii nu au în vedere interesele procesuale ale uneia sau alteia

dintre părțile care se confruntă într-o procedură

contencioasă, ci, potrivit alin. (5)

„au îndatorirea să

stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale…”

.

Ca atare, logica

recurentei în sensul că, dacă partea adversă nu se prezintă

sau nu își face vreo apărare, este suficient ca judecătorul

să-i dea câștig de cauză, este greșită, întrucât

și în acest context ea poate pierde procesul, acțiunea, ca în cazul

de față, îi poate fi respinsă, deoarece judecătorul trebuie

să prevină orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, iar conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile

indiferent de calitatea procesuală

„au obligația să

îndeplinească actele de procedură

în condițiile, ordinea

și termenele stabilite de lege sau de judecător,

să-și

exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1),

precum și

să-și probeze

pretențiile și

apărările

”.

parte, convingerea judecătorului (a instanței) cu privire la cererile

formulate de părți se concretizează în motivele de fapt și

de drept pe care, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea

judecătorească trebuie să le cuprindă. Prin urmare,

instanța de apel rezolvând și motivând apelul reclamantei nu

și-a luat în „serios misiunea de apărător” al intimatei-pârâte,

cum, aparent tendențios afirmă recurenta, o atare misiune fiind

reglementată prin lege pentru avocatul părții, judecătorul,

potrivit art. 129 coroborat cu art. 261 C. proc. civ., și-a adus la

îndeplinire obligația de a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin

aplicarea corectă a legii, în raport cu faza sa procesuală, o

cauză dedusă judecății privind pe toate părțile

implicate în proces iar nu numai pe una dintre ele.

obligată să respingă și afirmația recurentei la fel de

nejuridică și neadecvată ca și precedenta, în sensul

că „dorind cu orice preț” să îi respingă acțiunea

instanța de apel a recurs la metoda „să găsim ceva, ca să

putem motiva respingerea”, relativ la abordarea obiectului cererii de chemare

în judecată în considerentele deciziei din apel.

Și cu privire la

această critică fără suport în prevederile codului de

procedură civilă, Înalta Curte amintește recurentei

obligația instituită de art. 723 alin. (1) C. proc. civ. și

respingând afirmația critică, atipică, dar nocivă sub

aspectul unei percepții neavizate juridic, opune acesteia prevederea art.

129 alin. (6) C. proc. civ., conform căreia,

„În toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății

”.

Unul din principiile care guvernează procesul civil este principiul

disponibilității, motiv pentru care tot ceea ce s-ar hotărî,

peste ceea ce s-a cerut, cu încălcarea acestui principiu, poate fi atacat

sau sesizat din oficiu, cu succes, în căile de atac, în respectarea

și aplicarea lui cât și a principiului aplicării corecte a legii

cu care se coroborează.

B.

Cu privire la

motivele de nelegalitate încadrate în art. 304 pct. 9 raportat la art. 1082,

1083 C. civ., și respectiv, la art. 969 C. civ.

o examinare comună a motivului privind greșita aplicare a

prevederilor art. 1082, 1083 și respectiv a motivului nerespectării

art. 969 C. civ., având în vedere conexiunile dintre acestea și izvorul

lor comun: contractul de leasing financiar pe care părțile l-au

încheiat în anul 2008, criticile recurentei cu acest obiect având și ele o

abordare comună.

Curte constată că reclamanta-recurentă a învestit instanța

de fond cu o acțiune, inițial cu două capete de cerere: 1)

desființarea rezilierii contractului de leasing financiar nr. 71082 din 9

decembrie 2008, dispusă unilateral de pârâtă; 2) dispunerea

rezilierii aceluiași contract de către instanță,

fără culpa reclamantei, din motiv de forță majoră sau

caz fortuit.

Cererea de chemare în

judecată a fost precizată conform art. 132 pct. 1 C. proc. civ., în

sensul reformulării obiectului cererii de chemare în judecată, în

scris, pentru termenul din 31 martie 2010, în fața instanței de fond,

în sensul:

„să se constate încetarea contractului de leasing financiar

nr. 71082 din data de 9 decembrie 2008, încheiat între noi și pârâtă

cu privire la imobilul situat în Municipiul Pitești, str. A.R., nr.20 A,

județul Argeș, ca urmare a intervenției forței majore”

.

Cazul de forță

majoră pe care reclamanta l-a invocat este

„criza

economico-financiară mondială cu corolarul ei

” care la momentul

încheierii contractului debutase în SUA, dar a cărei extindere în România

ar fi fost imprevizibilă datorită declarațiilor

exponenților puterii executive.

constată că părțile au încheiat un contract de leasing

financiar în data de 9 decembrie 2008, în forma reglementată de art. 22

din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și

societățile de leasing, republicată, conform căruia

„Dispozițiile

prezentei ordonanțe se aplică și în situația, în care o

persoană fizică sau juridică vinde un bun unei

societăți de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu

dreptul sau obligația de răscumpărare la sfârșitul

contractului de leasing.”

acestui contract, societatea de leasing pârâtă a acordat reclamantei o

finanțare valorică de intrare conform art. 9.1 din contract în

sumă de 3.281.103,70 lei la data de 17 decembrie 2008. Această

sumă a fost încasată de reclamantă, ea având obligația

să o restituie sub formă de rate cu dobânda convenită. Întrucât

reclamanta nu a achitat 5 rate de leasing, intimata-pârâtă a făcut

aplicarea art. 15 lit. g) din contract și a declarat reziliat contractul

de leasing la data de 26 august 2010, după ce, anterior, cu adresa din 14

aprilie 2010, reclamanta a încunoștințat-o că nu mai este

interesată de contractul de leasing încheiat cu aceasta, propunându-i o

reziliere a contractului prin acordul părților, iar cu adresa din 15

aprilie 2010, în completarea celei anterioare, a invocat forța majoră

ca motiv al încetării contractului de leasing.

încheiat părțile, în mod legal, au reglementat forța majoră

ca un caz de exonerare de obligațiile din contract, iar nu ca un caz de

încetare a contractului. Astfel, conform art. 16.1 din contract:

„Părțile

sunt exonerate de obligațiile din prezentul contract în caz de

forță majoră”

, prin art. 16.2 părțile au stabilit

că

„prin cazuri de forță majoră se înțeleg

evenimentele imprevizibile și de neînlăturat

.....”, prin art.

16.3 și 16.4 au reglementat procedura de invocare și constatare a

cazului de forță majoră, iar prin art. 16.5 au convenit asupra

efectelor în ce privește contractul, în sensul că:

„ În cazul în

care forța majoră persistă mai mult de 3 (trei) luni,

părțile se vor întâlni

pentru a conveni menținerea sau

rezilierea contractului”.

reclamantei prin care solicită instanței „

să constate

încetarea contractului de leasing financiar, ca urmare a intervenției

forței majore”

, contravine principiului forței obligatorii a

contractului, părțile reglementând cauzele de încetare în art. 15.1

din contract în două situații: a) prin acordul părților

și b) ca efect al rezilierii, prevederea art. 16.5 fiind concordantă

cu această reglementare dar și cu legea, printre cauzele legale de

încetare a contractului nefiind evidențiat cazul de forță

majoră. Forța majoră are efect asupra răspunderii

contractuale a părții contractante debitoare, problema punându-se în

termenii riscului contractului care, pentru situația pieirii bunului

obiect al contractului, se rezolvă conform regulii

: res perit debitori

,

neaplicabilă însă în speța de față, deoarece obiectul

obligației reclamantei-recurente nu este un bun individual determinat, ci

un bun de gen conform art. 6.1 și art. 10.1 din contractul de leasing, o

sumă de bani, or,

genera non pereunt

, imobilul la care referă

art. 13 din contractul de leasing formând obiectul unui contract distinct,

contractului de vânzare-cumpărare nr. 4835 pe care părțile l-au

încheiat în aceeași dată: 09.12.2008, cu contractul de leasing.

de chemare în judecată și limitarea acesteia numai la cazul de

forță majoră ca motiv de „încetare” a contractului, spre

deosebire de cererea inițială, introductivă de

instanță în care reclamanta alături de cazul de forță

majoră invocase și cazul fortuit, reprezintă o punere de acord

parțială a cererii cu conținutul reglementării

contractului, care în art. 16.1 – 16.5 – reglementează numai forța

majoră, însă, drept cauză de exonerare de obligațiile

asumate, iar nu de încetare a contractului, modificarea cererii fiind

făcută cu respectarea art. 132 pct. 1 C. proc. civ.

Acesta este și

motivul pentru care în aplicarea art. 16.3 din contract Camerei de Comerț

și Industrie a României i s-a solicitat să cerceteze expres cazul de

forță majoră nu și cazul fortuit.

prevederile art. 11 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing

și societățile de leasing, republicată, conform cărora:

„În cadrul operațiunilor de leasing drepturile și obligațiile

părților vor fi stipulate în contract și nu vor fi limitate la

prevederile art. 9 și 10”,

cu respectarea art. 969 C. civ., conform

căruia

„Convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante

”, Înalta Curte constată că prin

contractul de leasing pe care părțile l-au încheiat acestea nu au

reglementat cazul de forță majoră ca o cauză de încetare a

contractului, așa încât soluția instanței de fond de respingere

a acțiunii și a instanței de apel de confirmare a acesteia sunt

corecte și în conformitate cu prevederile art. 969 C. civ., critica cu

privire la încălcarea acestora prin decizia atacată cu recurs

neputând fi primită.

parte, rezilierea operată de intimata-pârâtă este conformă atât

cu prevederile contractuale, art. 15.4 lit. g), în sensul că „

Locatorul

poate rezilia contractul, de plin drept, fără nicio formalitate

prealabilă, fără punerea în întârziere a

utilizatorului

și fără intervenția instanței de judecată, în

următoarele situații: a) întârzierea plății integrale timp

de 15 (cincisprezece) zile lucrătoare a unei rate de leasing,

a unei

prime de asigurare sau a oricărei obligații prevăzute de

contract”, dar și cu prevederea art. 15 din O.G. nr. 51/1997, care dispune

în sensul: „

Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care

locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată

integrală a ratei de

leasing

timp de două luni consecutive,

calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing,

locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de

leasing....”,

în contextul în care avizul Camerei de Comerț cu privire

la certificarea cazului de forță majoră a fost negativ.

aplicarea art. 1082, 1083 C. civ., față de cererea cu care reclamanta

a învestit instanța: constatarea încetării contractului de leasing,

se impune observația că acestea nu sunt incidente încetării

contractului, ele având ca obiect de reglementare nerăspunderea

debitorului pentru neexecutarea obligațiilor cauzată de o

forță majoră sau caz fortuit, nu încetarea contractului,

prevederea art. 16.1 din contract fiind o transpunere convențională a

lor într-o interpretare sistematică cu prevederea art. 15.1 din contract

care reglementează cazurile de încetare ale contractului, cât și cu

prevederile art. 6.1 care reglementează obiectul contractului de leasing,

respectiv obligațiile părților, art. 10.1 care

reglementează obligația principală a utilizatorului, respectiv a

reclamantei de plată a ratei de leasing și art. 17.32 care

reglementează completarea contractului cu legislația română

aplicabilă.

Astfel, art. 1083 C.

civ. dispune:

„Nu poate fi loc la daune-interese când, din o forță

majoră sau din caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face

aceea la care se obligase sau a făcut aceea ce-i era poprit”,

iar art.

1082 C. civ. reglementează excepția de la regula plății de

daune-interese de către debitor pentru neexecutarea obligației sau

pentru întârzierea executării,

„din o cauză străină

”

care nu-i poate fi imputată. Or, recurenta-reclamantă a învestit

instanța cu constatarea încetării contractului de leasing pentru caz

de forță majoră, cerere de neadmis în raport cu prevederile art.

16.1 și art. 16.5 din contract conform cărora în cazul în care

forța majoră persistă mai mult de 3 (trei) luni,

părțile se vor întâlni pentru a conveni menținerea sau

rezilierea contractului.

contractului era posibilă deoarece obiectul obligației reclamantei

constă în plata unor sume de bani cu titlu de rate de leasing, iar sumele

de bani, ca bunuri de gen, nu pier prin caz fortuit sau de forță

majoră, după cum s-a arătat mai sus, dincolo de observația

că forța majoră, asupra căreia poartă convenția

de nerăspundere a părților, nu a fost certificată expres de

Camera de Comerț și Industrie a României, conform art. 16.3 din

contract și solicitării făcute, avizul acesteia fiind negativ,

iar cu privire la cazul fortuit el este irelevant față de limitele

contractuale în executarea căruia a fost posibilă emiterea lui,

situație cu privire la care art. 969 C. civ. a fost respectat, iar nu

încălcat de instanță, cum greșit susține recurenta.

mutatis

mutandis

, sub aspectul efectelor, aceeași ar fi fost rezolvarea chiar

dacă, dincolo de prevederile clauzei de nerăspundere și obiectul

cererii de chemare în judecată, s-ar alătura cazului de

forță majoră și cazul fortuit, cum tardiv susține

recurenta, efectele celor două cauze de exonerare de răspundere fiind

echivalente, nu însă și exigențele condițiilor de invocare,

dar nici limitele obiectului cererii de chemare în judecată, expres

revizuite de reclamantă, nici limitele convenției de

nerăspundere și nici obiectul obiectului obligației de executat:

bunuri de gen, nu pot fi ignorate de instanța de recurs, și, mai

ales, în raport de art. 969 C. civ. și art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

ele nu pot fi încălcate.

față de cele ce preced, Înalta Curte constatând că prin decizia

atacată cu recurs s-a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 969, 1082 și 1083 C. civ., în raport de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., a respins recursul declarat ca nefondat, menținând

ca legală decizia atacată, cu observarea prevederilor art. 274 C.

proc. civ.