ÎCCJ, decizie (scj.ro #119926)

Operațiunea de sale and leaseback. Acțiune în constatarea nulității absolute. Dispoziții legale aplicabile în raport cu natura juridică a contractului

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în constatarea nulității absolute

sale and leaseback

natura juridică

O.G. nr. 51/1997, art. 15, art. 22

C. civ. din 1864, art. 969, art. 1066, art. 1069

Din economia dispozițiilor art. 22 din O.G. nr. 51/1997 rezultă că

dispozițiile ordonanței se aplică și în situația în care o persoană fizică sau juridică vinde un bun unei societăți de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu dreptul sau obligația de răscumpărare la sfârșitul contractului de leasing, fiind, de asemenea,

permisă răscumpărarea bunului obiect al unui contract de leasing de către furnizor de la locator/finanțator.

Operațiunea de sale and leaseback reglementată de art. 22 din O.G. nr. 51/1997 nu poate fi asimilată cu contractul de credit, chiar dacă prezintă particularități față de forma clasică a contractului de leasing, fiind instituite norme speciale cu privire la regimul juridic al contractelor de leasing, astfel încât nu se poate invoca nulitatea clauzelor contractuale din perspectiva asimilării contractului de leasing cu contractul de împrumut bancar, normele care guvernează acest din urmă contract nefiindu-i aplicabile.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2786 din 30 septembrie 2014

Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 794 din 5 februarie 2013, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC S. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC BCR L. IFN SA.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că la data de 9 decembrie 2008, între reclamanta SC S. SRL în calitate de vânzător și viitor utilizator, pe de o parte, și pârâta SC BCR L. IFN SA, în calitate de cumpărător, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4835/9 decembrie 2008 prin care reclamanta a vândut pârâtei dreptul de proprietate asupra imobilului situat în mun. Pitești, A.R. nr. 20A, jud. Argeș, compus din teren intravilan, categoria curți-construcții în suprafață de 1285 mp și construcție cu destinația de atelier auto, cu o suprafață construită la sol de 230 mp. Conform art. 1.3, imobilul ce face obiectul contractului se cumpără de către pârâtă de la reclamantă cu surse financiare provenite de la un finanțator ales de cumpărător, fiind ulterior transmis în sistem de leasing financiar către reclamantă, în baza unui contract de leasing financiar încheiat la aceeași dată, între aceleași părți.

Tot la data de 9 decembrie 2008, între pârâta SC BCR L. IFN SA, în calitate de locator și reclamanta SC S. SRL, în calitate de utilizator, s-a încheiat contractul de leasing financiar privind imobilul din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4835/9 decembrie 2008. Conform art. 6.1, obiectul contractului l-a constituit finanțarea de către locator a imobilului prevăzut la art.2 și transmiterea dreptului de posesie și folosință a acestuia către utilizator în schimbul plății de către acesta a avansului, comisionului de management și a ratelor de leasing (redevențe) cu posibilitatea pentru utilizator de a deveni proprietar al imobilului la expirarea duratei contractului de leasing, în conformitate cu legislația în vigoare și cu prevederile contractuale.

Aceste contracte materializează o operațiune de „sale and leaseback”, care este reglementată de dispozițiile art. 22 din O.G. nr. 51/1997, ca o variantă a contractului de leasing. Prin intermediului tranzacției de „sale and leaseback”, vânzătorul bunului, devenit ulterior locatar/utilizator, poate beneficia de o sumă de bani ce poate fi utilizată pentru investiții pe termen lung sau pentru capital de lucru, păstrând pe toata perioada de leasing drepturile de utilizare a bunului.

Instanța a reținut că operațiunea de „sale and leaseback” nu se confundă cu o operațiune de acordare a unui împrumut cu constituirea unei garanții, așa cum a susținut reclamanta, invocând o serie de prevederi legale din O.G. nr. 28/2006, Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), Norma BNR nr. 12/13 septembrie 2007, O.M.F.P. nr. 2374/2007 referitoare la activitatea de creditare desfășurată de instituțiile financiare nebancare (IFN).

S-au mai invocat de către reclamantă, în susținerea tezei potrivit căreia operațiunea de sale and leaseback reprezintă de fapt un împrumut, pentru garantarea căruia este afectat bunul luat în leasing, dispozițiile pct. 90 alin. (5) lit. a) din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, prevăzute în anexa la Ordinul MFP nr. 1.752/2005, astfel cum a fost modificat prin Ordinul MFP nr. 2374/2007, potrivit cărora o tranzacție de vânzare a unui activ pe termen lung și de închiriere a aceluiași activ în regim de leasing (leaseback) se contabilizează în funcție de clauzele contractului de leasing; astfel, dacă tranzacția de vânzare și închiriere a aceluiași activ are ca rezultat un leasing financiar, tranzacția reprezintă un mijloc prin care locatorul acordă o finanțare locatarului, activul având rol de garanție. Entitatea beneficiară a finanțării (locatarul) nu va recunoaște în contabilitate operațiunea de vânzare a activului, nefiind îndeplinite condițiile de recunoaștere a veniturilor. Activul rămâne înregistrat în continuare la valoarea existentă anterior operațiunii de leasing, cu regimul de amortizare aferent.

Instanța a reținut că toate aceste reglementări nu afectează, însă, natura juridică a operațiunii de sale and leaseback care este distinctă de cea a unei acordări de credit. Împrejurarea că, din punct de vedere economico-financiar (contabil), vânzarea bunului urmată de leasingul financiar presupune anumite înregistrări similare acordării unei finanțări sub formă de împrumut cu constituirea unei garanții asupra bunului fără deposedare, nu înseamnă și o echivalență în ceea ce privește efectele lor juridice.

Principiul prevalenței economicului asupra juridicului amintit de reclamantă se aplică la contabilizarea economico-financiară, la înregistrarea în contabilitate a unor operațiuni, și presupune ca în cazul unor diferențe între fondul sau natura economică a unei operațiuni sau tranzacții și forma sa juridică, înregistrarea să țină cont de aspectul economic.

Acest principiu este, de altfel, consacrat de art. 11 din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) având următorul conținut: „La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției…” Codul fiscal stabilește, potrivit art. 1, cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii care constituie venituri la buget, precizează contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată al acestora. Acest act normativ nu instituie principii general valabile și aplicabile raporturilor juridice civile, fie ele și între profesioniști, nici derogări de la principiile aplicabile convențiilor dintre aceștia.

Prin urmare, teza reclamantei că, în realitate, contractul de leasing financiar constituie un împrumut nu a fost primită, întrucât ambele fiind contracte numite, au natură juridică proprie.

Reclamanta a pretins, prin primul petit al acțiunii deduse judecății, că sunt lovite de nulitate absolută următoarele clauze înscrise în contractul de leasing financiar nr. 71082/9 decembrie 2008, parte din tranzacția de sale and leaseback încheiată de părți:

- clauza de la art. 15.3 partea finală, potrivit căreia, în cazul încetării contractului de leasing prin acordul părților, locatorul are dreptul la „daune compensatorii în valoarea de 25% din valoarea contractului de leasing”;

- clauza de la art. 15.6, potrivit căreia „în cazul returnării imobilului, utilizatorul nu poate revendica restituirea parțială sau totală a plăților efectuate până în acel moment, acestea fiind considerate, în baza prezentului contract, ca reprezentând contravaloarea posesiei și folosinței imobilului până în momentul restituirii acestuia”;

- clauza de la art. 15.7 lit. b), privind obligația utilizatorului, în cazul rezilierii contractului de leasing din vina acestuia, de a plăti locatorului, cu titlu de daune interese, „contravaloarea imobilului, înțelegând prin aceasta valoarea de intrare la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele și impozitele legale (TVA, alte servicii etc), luându-se în considerare sumele deja achitate în contul imobilului cu titlu de capital”.

Motivul de nulitate absolută indicat de reclamantă este cauza ilicită, fiind invocate în acest sens dispozițiile art. 966, art. 968, art. 1087 raportat la art. 5 C. civ., susținându-se de către reclamantă că mai sus menționatele clauze abuzive au fost stabilite cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică ale art. 1084 cu referire la art. 1088 C. civ. de la 1864, în sensul că sumele ce ar rezulta cu titlu de daune compensatorii sau daune interese în cazul încetării contractului de leasing sunt cu mult mai mari decât pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit împrumutătorul, acestea fiind limitate la nivelul dobânzii legale conform Legii nr. 313/1879.

Nulitatea este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Cauza, ca și condiție de fond, esențială, generală, de validitate a actului juridic civil, reprezintă obiectivul urmărit la încheierea actului juridic și este nelicită, când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

Prin Decizia nr. XI/2005 pronunțată de Î.C.C.J. – Secțiile Unite, în recursul în interesul legii dat în aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 2 și ale art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. (1) C. civ., s-a reținut că prin Legea nr. 313/1879, ale cărei dispoziții sunt în vigoare și constituționale, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 524/2 decembrie 1997, s-a prevăzut la art. 1 că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestațiuni în natură, precum și că "Judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 din Codul civil, sau în caz de alte obligațiuni, la daune-interese, conform art. 1084 din Codul civil".

S-a statuat că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală (stabilită de O.G. nr. 9/2000) decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere și că, așa fiind, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 C. civ., contravine prevederilor legii.

Câtă vreme, însă, instanța a reținut că între părți nu s-a încheiat un împrumut/credit, nu se poate concluziona în sensul caracterului ilicit al clauzelor care stabilesc în sarcina locatarului/utilizatorului obligația de plată a unor daune interese compensatorii al căror cuantum depășește dobânda legală calculată asupra ratelor de leasing rămase neachitate (iar nu asupra sumei împrumutate nerestituite, cum a denumit-o reclamanta).

Potrivit art. 11 din O.G. nr. 51/1997, în cadrul operațiunilor de leasing drepturile și obligațiile părților vor fi stipulate în contract și nu vor fi limitate la prevederile art. 9 și 10.

Reclamanta nu se poate prevala nici de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, întrucât nu face parte din categoria consumatorilor, astfel cum aceasta este definită prin art. 2 alin. (1) din lege.

Nu există temei pentru a diminua întinderea clauzei penale convenite de părți, nici în ipoteza reglementată de art. 15.3 partea finală, nici în cea prevăzută la art. 15.7 lit. b) din contract, la nivelul dobânzii legale, care nu este aceeași cu dobânda din contractul de leasing financiar - 235.587,71 Euro conform scadențarului anexat, nici la nivelul diferenței dintre valoarea imobilului rezultata din raportul de evaluare - 1.146.786 Euro si prețul imobilului conform contractului de vânzare-cumpărare și de leasing - 700.000 Euro.

În temeiul principiului

pacta sunt servanda

, instanța nu are posibilitatea, în principiu, de a reduce sau de a mări cuantumul clauzei penale, astfel cum prevede art. 1087 C. civ. de la 1864. Ca excepție, potrivit art. 1070, numai în caz de executare parțială, instanța poate micșora cuantumul clauzei penale proporțional cu ceea ce s-a executat.

Cât despre clauza de la art. 15.6, ce trebuie privită în corelație cu cea de la art. 15.5, plățile efectuate de utilizator până la data returnării imobilului, ca urmare a încetării contractului de leasing prin reziliere din culpa acestuia, nu reprezintă daune-interese, ci contravaloarea posesiei și folosinței imobilului. Rezilierea, ca sancțiune pentru neexecutarea culpabilă de către o parte a obligațiilor dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, operează numai pentru viitor, astfel că în cazul în care aceasta intervine, prestațiile deja executate de aceasta nu se mai restituie.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, reținând că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta aflată în culpă procesuală a fost obligată la suportarea cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel SC S. SRL.

Prin decizia nr. 330 din 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat, în temeiul următoarelor considerente:

Susținerea apelantei potrivit căreia instanța de fond, a pronunțat o soluție eronată în ceea ce privește natura juridică a operațiunii de

sale and lease back

a fost găsită neîntemeiată, având în vedere că, contractul de leasing este un contract numit, cu norme speciale, de reglementare, analogiile cu alte contracte neputând fi făcute.

Art. 22 din O.G. nr. 51/1997 reglementează doar o situație particulară a contractului de leasing care permite ca utilizatorul să se identifice cu furnizorul neavând nicio relevanță cine încasează valoarea de intrare, întrucât din perspectiva contractului de leasing, efectele acestuia sunt aceleași indiferent dacă furnizorul și utilizatorul sunt una și aceeași persoană - relevant este faptul că utilizatorului îi revine obligația de a restitui cu dobânda aferentă suma finanțată.

Apelanta a invocat o serie de norme contabile care normează tratamentul contabil al acestei operațiuni, însă efectele contractului de leasing nu se regăsesc în norme contabile, ci în legislația care reglementează respectivul contract, respectiv O.G. nr. 51/1997.

Este de esența contractului de leasing ca finanțatorul să devină proprietar, iar utilizatorul să beneficieze de transferul dreptului de proprietate după ce achită toate ratele de leasing, inclusiv valoarea reziduală. Aceasta este diferența specifică acestui tip de contract față de contractul de credit, orice asimilare cu alte contracte neputând fi primită. Orice contract de leasing presupune în mod necesar ca finanțatorul să achiziționeze bunul de la un furnizor.

În ceea ce privește principiul prevalenței economicului asupra juridicului, acesta nu are aplicabilitate în prezenta speță, întrucât acest principiu se aplică exclusiv în cazul înregistrărilor în contabilitate a unor operațiuni.

În cauză, SC S. SRL a solicitat acordarea finanțării de către BCR L. IFN SA, cerere care a fost aprobată fiind încheiat contractul de leasing nr. 71082/9 decembrie 2008, drept pentru care Finanțatorul BCR L. IFN SA și-a executat obligația esențială de plată a prețului potrivit art. 9.1 din contract, fiind achitată în data de 17 decembrie 2008 valoarea de intrare în cuantum de 3.281.103,70 lei (700.000 EUR + TVA) în beneficiul reclamantei SC S. SRL.

Practic, utilizatorul, care a avut calitatea și de furnizor, a încasat această sumă de bani urmând ca suma finanțată să fie restituită către BCR L. IFN SA cu dobânda aferentă pe întreaga perioadă contractuală convenită, timp de 120 luni, urmând ca la final să-i fie transferat și dreptul de proprietate.

Astfel, din cuprinsul dispoziției art. 9.1. al contractului de leasing rezultă că finanțarea (adică încheierea contractului de vânzare cumpărare) este una din obligațiile finanțatorului contractului de leasing care i-a naștere tocmai pentru că s-a încheiat contractul de leasing.

Art. 15.3 prevede că încetarea prin acordul părților a contractului, în orice altă situație decât cea prevăzută la art. 14 alin. 14.5 este posibilă numai dacă utilizatorul și-a îndeplinit toate obligațiile scadente, locatorul având în această situație dreptul la daune compensatorii în valoare de 25% din valoarea contractului de leasing.

Acest articol reglementează situația în care utilizatorul solicită încetarea contractului de leasing înainte de termen. După cum se poate observa, contractul de leasing este încheiat pe o perioadă determinată, prin urmare nu putea fi denunțat unilateral de către utilizator înainte de termen, întrucât s-ar încălca principiul irevocabilității actului juridic civil. Evident că scopul contractului de leasing din perspectiva finanțatorului este să-și recupereze suma finanțată, întrucât în sens contrar ar înregistra pierderi. Cu toate acestea, părțile au convenit să se poată înceta mai înainte de vreme contractul de leasing dar cu o anumită compensație, întrucât de multe ori simpla recuperare a bunului nu oferă repararea întregului prejudiciu născut din neachitarea tuturor ratelor de leasing.

În cauză reclamanta nu și-a executat întocmai contractul de leasing, dat fiind că din cele 120 de rate convenite contractual aceasta a achitat doar 15. Ulterior acesta a depus o corespondență prin care a denunțat intempestiv contractul comunicând locatorului că nu înțelege să continue plata ratelor de leasing întrucât nu mai este interesată de contractul încheiat cu BCR L. Pe acest fond s-a comunicat utilizatorului încetarea contractului de leasing, însă cu respectarea art. 15.3. din contract, a cărui anulare s-a cerut. Comunicarea poziției intimatei s-a realizat prin adresa nr. DDC 939 prin care s-au comunicat condițiile contractuale care trebuiau îndeplinite cumulativ cu privire la posibilitatea închiderii anticipate de comun acord.

Inexistența debitului - în cazul de față, reclamanta nu a îndeplinit această condiție, întrucât chiar SC S. SRL a recunoscut in ultimul paragraf din adresa nr. 20330/14 aprilie 2010 că nu va mai achita factura emisă în data de 1 aprilie 2010.

Art. 15.6 prevede că, în cazul returnării bunului, utilizatorul nu poate revendica plățile efectuate până în acel moment sau părți din ele, acestea fiind considerate în baza prezentului contract ca reprezentând contravaloarea posesiei și folosinței bunului.

Acest articol este valabil reține Curtea, întrucât în sens contrar dacă s-ar achiesa la teza apelantei - reclamante s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a utilizatorului, care practic ar folosi gratuit un bun care nu îi aparține.

Astfel, reclamanta care este și furnizor și utilizator a încasat valoarea de intrare și a înstrăinat către finanțator imobilul în cauză, asumându-și în egală măsură achitarea ratelor de leasing. Numai că bunul a rămas în folosința SC S. SRL, și cum bunul a trecut în proprietatea BCR L. IFN SA, este corect ca cel care a beneficiat de folosința unui bun care nu îi aparține să achite o redevență în beneficiul proprietarului. Prin urmare, pentru cele 15 luni cât bunul a fost în folosința efectivă a utilizatorului, iar acesta a înțeles să achite de bună voie ratele de leasing, acestea sunt datorate, nefiind supuse repetițiunii, așa cum a susținut apelanta.

Art. 15.7 lit. b) prevede că, în cazul restituirii bunului către locator, ca urmare a rezilierii prezentului contract din vina utilizatorului, acesta va plăti contravaloarea imobilului, înțelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele și impozitele legale (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere și cu alte servicii etc. după caz), luându-se în considerare sumele deja achitate în contul imobilului cu titlu de capital.

S-a afirmat prin motivele de apel că respectivul articol obligă la achitarea întregii valori a imobilului, ceea ce nu corespunde realității, întrucât din ultima teză a acestui articol rezultă că se scade din suma finanțată ceea ce s-a achitat deja cu titlu de capital.

Prin urmare, rațiunea inserării acestui articol este de a da dreptul finanțatorului de a-și recupera exclusiv suma finanțată, diferența de capital neachitată de către utilizator.

În lipsa acestei prevederi, societatea de leasing ar înregistra un prejudiciu însemnat din nerestituirea sumei finanțate de către utilizator, întrucât restituirea bunului nu are nicio relevanță economică pentru o societate de leasing, care se așteaptă să încaseze sumele de bani indisponibilizate inițial la data perfectării operațiunii de leasing.

În cazul de față, chiar dacă bunul a fost restituit acesta nu a putut fi valorificat nici până în prezent iar, în cazul de față, BCR L. nu și-a recuperat decât o mică parte din suma finanțată (s-au restituit 15 rate de leasing din cele 120 convenite contractual) în timp ce SC S. SRL este cel care a încasat valoarea de intrare de 700.000 EUR.

În ceea ce privește conținutul art. 15.7 lit. b) din contractul de leasing, acesta nu este de natură să creeze un dezechilibru între părți, ci dimpotrivă are menirea de a echilibra prejudiciul pe care societatea de leasing îl cunoaște în condițiile în care utilizatorul înțelege să nu mai restituie ratele de leasing la care el însuși s-a obligat.

Inserarea unei atare clauze este expresia principiului forței obligatorii a actului juridic civil [art. 969 alin. (1)] precum și a irevocabilității actului juridic întrucât este firesc ca utilizatorul să fie ținut să-și execute obligațiile pe care el însuși și le-a asumat.

Societatea de leasing efectuează la începutul contractului de leasing o cheltuială (constând în plata prețului de achiziție) și în mod firesc utilizatorul trebuie să o restituie finanțatorului eșalonat prin plata ratelor de leasing pe perioada convenită contractual.

Utilizatorul are obligația de a executa în natură obligațiile pe care și le-a asumat, adică în cazul în speță, plata la scadență a ratelor de leasing, iar predarea bunului echivalează cu o neexecutare a contractului de leasing, predarea bunului neoferind lichiditățile necesare pentru acoperirea prejudiciului înregistrat din neîncasarea la termen a ratelor de capital pentru acoperirea prețului de achiziție.

În condițiile în care utilizatorul în mod intempestiv, după ce intimata a achitat o sumă de bani către furnizor, a luat decizia de a nu mai achita ratele de leasing din diverse motive, atunci BCR L. a fost privată de dreptul de a încasa restul ratelor de leasing, care erau destinate tocmai pentru acoperi suma pe care a plătit-o inițial la furnizor.

Contractul de leasing este un contract de natură comercială, și în asigurarea echilibrului contractual se impune respectarea principiilor autonomiei de voință a părților, a libertății contractuale și a forței obligatorii a contractului la care părțile au înțeles, prin propria lor voința liberă și neviciată, și să-și asume obligații în schimbul drepturilor dobândite, convențiile legal făcute având între părți putere de lege.

În ipoteza în care utilizatorul nu mai achită ratele de leasing astfel cum s-a obligat, este firesc ca finanțatorul să insereze în contract o clauză în care să i se recunoască dreptul de a recupera pe lângă sumele facturate și neachitate și diferența de capital pe care finanțatorul a achitat-o deja către furnizor.

Instituția daunelor interese stabilite prin clauza penală este recunoscută atât de legislația românească și de cea europeană, cât și de jurisprudență. Ea are o cauză-scop concretă (stabilirea anticipată a prejudiciului ce va fi suferit de către creditoare ca urmare a rezilierii contractului din culpa exclusivă a utilizatorului), care este reală și licită, pentru că orice încetare intempestivă a unui contract de finanțare (așa cum este contratul de leasing financiar), în care finanțarea a fost deja acordată, va aduce prejudicii finanțatorului.

S-a susținut de apelantă că „încetarea unui contract prin acordul părților, contract în baza căruia ambele părți aveau obligații cu executare succesivă, presupunea renunțarea pentru viitor de către ambele părți la drepturile pe care le aveau în calitate de creditori ai obligațiilor interdependente".

În cazul contractului de leasing, cele două părți nu au obligații succesive și interdependente. Finanțatorul este cel care la începutul contractului își execută o obligație esențială de a dispune de o plată către furnizor, expunându-se astfel față de utilizatorul său, (în cazul de față pentru suma de 700.000 EUR) și ulterior se naște obligația succesivă a utilizatorului de a restitui aceeași suma de 700.000 EUR plus dobânda convenită eșalonat pe toată perioada leasingului.

Prin urmare, societatea de leasing dacă se vede în situația în care utilizatorul decide de a nu-și mai onora obligațiile de a restitui suma finanțată este prejudiciată și are dreptul de a solicita ca utilizatorul să fie obligat să restituie diferența de capital rămasă.

Împotriva deciziei nr. 330 din 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC S. SRL București

solicitând admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceiași instanță.

În drept recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care s-au înlăturat motivele de apel referitoare la  încălcarea prevederilor art. 1069 C. civ. și art. 15 din O.G. nr. 51/1997 și cele rezultând din încălcarea regulii de drept comun conform căruia o parte nu poate să solicite recuperarea unui prejudiciu la producerea căruia a consimțit.

Instanța de apel și-a motivat soluția de respingere a apelului doar în ceea ce privește primul motiv de apel, respectiv cel prin care s-a susținut calificarea operațiunii de

sale and leaseback

ca fiind o operațiune de creditare în cadrul căreia este interzisă stipularea unei clauze penale. În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 1069 C. civ. care interzic cumularea penalităților cu obligarea la îndeplinirea obligației principale, instanța de apel nu a făcut deloc o analiză a consecințelor contractuale ale rezilierii din perspectiva utilizatorului din contractul de leasing în sensul de a stabili care dintre acestea reprezintă în realitate obligarea la îndeplinirea obligației asumate contractual, care reprezintă obligații derivând din clauza penală și dacă se regăsesc ambele tipuri de obligații fapt care ar atrage sancțiunea nulității. Se susține de către recurentă că lipsește cu desăvârșire motivarea privind înlăturarea considerentelor legate de încălcarea prevederilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997 care reglementează în mod limitativ răspunderea utilizatorului în cazul rezilierii contractului de leasing din culpa sa.

Recurenta arată că nici celui de al treilea motiv de apel nu i-a răspuns în vreun fel instanța care a pronunțat hotărârea recurată, întrucât, făcând referire la art. 15.3 din contractul de leasing cel care impune obligația utilizatorului de a achita daune compensatorii în cazul încetării contractului prin acordul părților, instanța expune din start condițiile specifice unui alt caz de încetare a contractului, prin urmare, instanța, în loc să analizeze condițiile și consecința unei cauze care reglementează încetarea contractului prin acordul părților, analizează în mod total inexplicabil condițiile și consecințele încetării contractului ca urmare a denunțării de către una din părți.

Referitor la criticile întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta arată că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, iar sumara motivare este străină de natura cauzei. Existența unor motive străine de natura pricinii și de lipsa oricărei preocupări a instanței privind motivarea hotărârii reiese și din faptul că, deși s-a solicitat constatarea nulității absolute a trei clauze penale inserate într-un contract de leasing financiar privind un imobil, parte componentă a unei tranzacții de sale and leaseback este faptul că instanța face vorbire de un alt bun decât cel în cauză.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate, a constatat că recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed.

Reclamanta a învestit instanța cu o cerere având ca obiect constatarea nulității unor clauze contractuale inserate în contractul de leasing nr. 71082 din 9 decembrie 2008 încheiat cu pârâta.

Nulitatea a fost invocată în principal din perspectiva considerării contractului de leasing ca fiind un contract de împrumut cu consecința aplicării dispozițiilor legale în materie de împrumut iar, în secundar, prin raportare la dispozițiile de drept comun fiind susținută nulitatea clauzelor motivat de faptul că sunt încălcate dispozițiile art. 1069 C. civ.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., criticând, din perspectiva ambelor motive, faptul că instanța de apel nu a răspuns tuturor motivelor de apel iar hotărârea nu este motivată în fapt și în drept.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 raportat la dispozițiile art. 261 C. proc. civ., acestea se vor reține ca nefondate având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă faptul că instanța a analizat toate aspectele esențiale invocate prin cererea de apel, reținând natura juridică de contract de leasing a contractului dedus judecății precum și legalitatea clauzelor contractuale pretins nule.

Cu referire la critica privind natura juridică a contractului dedus judecății, Înalta Curte, reține că regimul juridic al contractelor de leasing este reglementat de Ordonanța nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile privind contractele de împrumut.

Prin actul normativ menționat mai sus, au fost instituite norme speciale privind regimul juridic al contractelor de leasing iar operațiunea de leasing dedusă judecății este reglementată în mod expres în art. 22 al Ordonanței nr. 51/1997, și, chiar dacă prezintă particularități față de forma clasică a contractului de leasing, acestea nu-i conferă natura unei operațiuni de creditare, după cum susține eronat recurenta.

Teza recurentei privind faptul că i s-ar aplica contractului de leasing normele juridice care guvernează materia creditării va fi înlăturată întrucât contractul de leasing nu poate asimilat cu contractul de credit,  aceste contracte prezentând diferențe semnificative. Într-adevăr forma clasică a contractului de leasing se aseamănă cu contractul de credit bancar întrucât din punct de vedere economic, atât leasingul, cât și creditul bancar presupun un împrumut pe termen determinat cu achitarea de către debitor a dobânzii. Din punct de vedere juridic însă, suntem în prezența a două contracte diferite deoarece în cazul creditului bancar clientul primește o sumă de bani de la instituția financiară, pe când în cazul contractului de leasing, locatorul nu oferă locatarului bani, ci finanțează cumpărarea unui bun, pe care ulterior îl transmite locatarului în posesiune și folosință temporară.

Față de aceste considerente, rezultă că nu se poate reține ca fondată critica recurentei privind nulitatea clauzelor contractuale din perspectiva asimilării contractului de leasing cu contractul de împrumut bancar, normele care guvernează acest din urmă contract nefiind aplicabile în cauză.

Recurenta a criticat și faptul că instanța de apel nu a analizat nulitatea clauzelor prin prisma art. 1069 C. civ. care interzice cumularea penalităților cu obligarea la îndeplinirea obligației principale.

Criticile recurentei legate de nulitatea clauzelor contractuale în temeiul art. 1069 C. civ., se vor reține ca nefondate având în vedere regimul juridic al contractului de leasing, astfel cum acesta este reglementat prin legea specială, respectiv O.G. nr. 51/1997.

Astfel, în conformitate cu art. 15 al O.G. nr. 51/1997, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care utilizatorul nu execută obligațiile de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive calculate de la data scadenței prevăzută în contractul de leasing, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.

Se observă, însă, că prevederile O.G. nr. 51/1997 acoperă doar dreptul finanțatorului la restituirea bunurilor plasate în leasing și la obligarea utilizatorului de a plăti sumele datorate până la data restituirii obiectului material al leasingului. Dispoziția citată nu se referă expressis verbis și la daunele-interese reprezentate de prejudiciul încercat de finanțator după data restituirii obiectului material al leasingului, însă în aceeași prevedere legală, în chiar debutul reglementării sale, se statuează că dispozițiile sale își găsesc aplicarea "dacă în contract nu se prevede altfel".

Se constată astfel că, dispoziția legală invocată, prin mențiunea

”dacă în contract nu se prevede altfel”

, lasă posibilitatea părților să stipuleze în contract modul în care vor fi percepute daunele interese în situația în care, din culpa utilizatorului, survine rezilierea contractului de leasing.

Această dispoziție legală urmărește să permită finanțatorului, având în vedere complexitatea naturii contractului de leasing, să-și recupereze prejudiciul în cazul încetării contractului înainte de termenul stabilit întrucât acesta efectuează la începutul contractului de leasing  o cheltuială constând în prețul de achiziție al bunului în scopul recuperării ulterioare a sumei investite. Prin urmare, norma specială conținută de art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permite alăturarea unor norme complementare la care părțile au posibilitatea să recurgă pe cale convențională.

Înalta Curte, constată că părțile au procedat în acest mod, în sensul că au inclus o clauză convențională având natura juridică a clauzei penale reglementată de dreptul comun și anume de art. 1066 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului de leasing.

Potrivit art. 1066 din vechiul Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului de leasing, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i, clauza penală fiind acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul sau. Așadar, rolul clauzei penale este acela de a evalua pe cale convențională prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încălcării de către debitor a obligațiilor contractuale, instituind în sarcina acestuia din urmă obligația de a a-i achita creditorului o sumă de bani ori o altă valoare patrimonială.

În acest sens, prin art. 15.3 se prevede că încetarea prin acordul părților a contractului, în orice altă situație decât cea prevăzută la art. 14 alin. 14.5 este posibilă numai dacă utilizatorul și-a îndeplinit toate obligațiile scadente, locatorul având în această situație dreptul la daune compensatorii în valoare de 25% din valoarea contractului de leasing.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a analizat legalitatea clauzelor a căror nulitate se solicită raportat la dispozițiile legale și contractuale incidente.

Din economia dispozițiilor art. 15 din ordonanță rezultă, pe de o parte, că părțile pot conveni asupra daunelor-interese datorate pentru rezilierea contractului, statuându-se că acestea se pot întinde, cel puțin, până la data restituirii obiectului material al leasingului, iar pe de altă parte, că părțile pot conveni și altfel, în sensul de a stipula o altă determinare a daunelor-interese, mai restrânsă sau mai întinsă decât cea la care se referă norma legală evocată.

Încetarea, prin reziliere, a contractului de leasing financiar, din culpa utilizatorului, poate avea ca efect cauzarea unui prejudiciu constând în ratele de leasing și dobânda pe care utilizatorul s-a obligat să le plătească, iar finanțatorul avea speranța legitimă că le va încasa. Prin urmare, referirea clauzei penale la daune-interese evaluate ca prejudiciu reprezentând ratele de leasing contractuale viitoare și, după caz, dobânzile asupra acestor rate, nu este contrară dispozițiilor O.G. nr. 51/1997, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Este cunoscut faptul ca prevederile art. 969 din vechiul Cod civil ridică la rang de lege convenția părților, așa încât acestea sunt ținute la executarea, întocmai și cu bună-credință, a obligațiilor asumate. Invalidarea convenției ori a uneia dintre clauzele acesteia nu poate avea loc decât pentru cazurile prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 948 și urm. din actul normativ menționat. În cauză nu au fost însă aduse argumente de natură să releve în mod concret încălcarea dispozițiilor legale privind modul de reglementare al clauzei penale.

Referitor la criticile întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte le-a reținut ca nefondate având în vedere că instanța a analizat aspecte esențiale ale cauzei respectiv natura contractului dedus judecății și legalitatea clauzelor a căror nulitate s-a solicitat.

În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt fondate motivele de recurs invocate în cauză și că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.