ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4271/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința nr. 4662 din 10 aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 60 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă s-a respins primul capăt din cererea formulată de reclamanții SC G.P. SA prin administrator judiciar I.I. SPRL București și V.T.I. împotriva pârâtei M.R.L.I. SA București ca neîntemeiat și s-a anulat ca netimbrat capătul doi din cerere. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de leasing financiar din 25 martie 2008 încheiat între părți și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în aceeași dată, încheiat între aceleași părți ca parte a operațiunii de leas-back precum și repunerea în situația anterioară încheierii acestor acte și reintegrarea reclamantului V.T.I.

în locuința situată administrativ în București din care a fost evacuat abuziv de către pârâtă. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că fiind de bună-credință și după ce le-au câștigat încrederea, reprezentanții societății pârâte de la care au înțeles să facă un împrumut le-au propus să garanteze restituirea acestuia cu imobilul anterior identificat. Această propunere a fost acceptată, deși exista o diferență semnificativă între valoarea imobilului de aproximativ 1.300.000 euro și cea a împrumutului de 588.000 euro, însă cu condiția ca acest imobil să rămână sau eventual să se întoarcă în proprietatea reclamanților.

În acest scop pârâta a arătat că singura soluție constă în încheierea unui contract de leasing financiar, care presupune în prealabil ca asupra imobilului să se încheie un contract de vânzare-cumpărare pentru a trece formal în proprietatea societății pârâte, după care reclamanții să-l răscumpere conform contractului de leasing cu dobânzile aferente, fără a se pune însă problema ca acest imobil să rămână în proprietatea pârâtei sau ca reclamanții să fie evacuați având în vedere și faptul că în imobil funcționa societatea comercială, iar reclamantul împreună cu familia dețineau un spațiu de locuit. Reclamanții susțin că deși și-au îndeplinit obligațiile, pârâta invocând neplata a două rate, deși a încasat o mare parte din prețul contractului, a pretins întreaga valoare a acestuia și l-a evacuat pe reclamant în absența vreunei hotărâri judecătorești de evacuare.

Invocând dispozițiile art. 948 art. 953, art. 960, art. 966 și urm. C. civ., reclamanții au susținut că, contractul de leasing conține clauze abuzive și nelegale, inclusiv cele prevăzute de art. 12 pct. 3 și art. 18 pct. 8. Excepțiile inadmisibilității, prescripției și lipsei de obiect, invocate de pârâtă au fost respinse de tribunal, care a admis însă excepția netimbrării și a anulat capătul doi din cerere. În privința fondului litigiului, respectiv al primului capăt de cerere, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 25 martie 2008 reclamanta SC G.P. SA a vândut pârâtei imobilul anterior identificat pentru prețul de 588.235,29 euro + TVA și la aceeași dată între părți s-a încheiat contractul de leasing financiar x prin care pârâta, în calitate de finanțator a transmis reclamantei SC G.P.

SA prin administrator judiciar I.I. SPRL București, în calitate de utilizator dreptul de folosință asupra imobilului din litigiu pentru o durată de 121 luni. Potrivit condițiilor generale ale contractului de leasing încheiat între părți, proprietatea asupra imobilului a rămas în patrimoniul finanțatorului, iar reclamanta, în calitate de utilizator avea un drept de opțiune de cumpărare potrivit art. 6 și 7 din condițiile generale. Acest contract a fost semnat și de reclamantul V.T.I. în calitate de fidejusor, acesta fiind și reprezentantul reclamantei, persoană juridică. Față de existența unui debit neachitat de 96.272,17 RON și penalități, la data de 26 august 2008 pârâta a comunicat societății comerciale reclamante, rezilierea contractului de leasing, conform clauzei care îi conferea posibilitatea rezilierii unilaterale a convenției.

Prin contractele încheiate între părți s-a realizat operațiunea denumită "sale and lease back", deoarece reclamanta care avea în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului urmărind obținerea unei sume de bani a vândut acest drept pârâtei în schimbul unui preț -sale - iar pârâta a dat în folosință reclamantei imobilul în cauză printr-un contract de leasing reclamanta datorând prețul folosinței la termenele și în condițiile stipulate în contract cu posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului la expirarea duratei convenției. Susținerea reclamanților, conform cărora această operațiune juridică nu este permisă de lege a fost înlăturată de prima instanță cu motivarea că aceasta este expres reglementată prin art. 22 din O.U.G.

nr. 51/1997 astfel că nu se justifică nulitatea contractelor încheiate între părți. Totodată motivul de nulitate a contractului de leasing invocat de reclamanții constând în existența dolului a fost înlăturat de prima instanță în considerarea faptului că aceștia nu doar că nu au arătat mijloacele viclene utilizate de pârâtă pentru a induce dolul, deși sarcina probei le incumba reclamanții nu au administrat nicio dovadă în acest sens. S-a arătat că nici temeinicia susținerilor reclamanților cu privire la existența unei cauze ilicite nu poate fi reținută în considerarea prevederilor art. 967 și 968 C. civ., raportat la existența unor prezumții relative de existență și valabilitate a cauzei și în condițiile absenței probelor care să demonstreze contrariul.

Cu privire la susținerea reclamanților în sensul existenței unor clauze abuzive și nelegale în contractul de leasing, tribunalul a argumentat că aceste motive pot fi invocate în condițiile Legii nr. 193/2000 doar pe persoanele fizice nu și pe cele juridice astfel că reclamanta societate comercială nu îndeplinește această condiție iar, cu privire la reclamantul persoană fizică s-a reținut că acesta a semnat contractul în calitate de fidejusor, astfel că ar putea invoca existența unor eventuale clauze abuzive doar în legătură cu propria convenție, referitoare la fidejusiune reglementată prin dispozițiile art. 15 din contract, nu și în legătură cu cele privind convenția de leasing.

De altfel, arată tribunalul, argumentele reclamanților în baza cărora au solicitat a se constata nulitatea contractului de leasing vizează, în realitate nelegala reziliere a acestuia, dar în absența unei cereri formulate în acest sens, examinarea acestui aspect nu este posibilă deoarece excede limitelor învestirii instanței. Cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 25 martie 2008, prima instanță a arătat că deși s-a solicitat să se constate nulitatea acestuia, reclamanții nu au indicat în mod distinct niciun motiv de nulitate pentru acest contract, ci au solicitat aplicarea acestei sancțiuni ca o consecință a nulității contractului de leasing, situație în care nefiind dovedită existența unor motive de nulitate a contractului de leasing, rezultă că este neîntemeiată și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, și pe cale de consecință este neîntemeiată și cererea accesorie de repunerea părților în situația anterioară.

Apelul declarat de reclamanta SC G.P. SA prin administrator judiciar I.I. SPRL București a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 452 din 16 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Pentru a proceda astfel instanța de apel potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., verificând criticile formulate prin primul motiv a arătat că reclamanții nu au formulat o acțiune în restituire derivată din îmbogățirea fără justă cauză astfel că este nefondată susținerea potrivit căreia tribunalul nu a analizat cererea de chemare în judecată din această perspectivă. Verificând totuși din oficiu o astfel de calificare a cererii de chemare în judecată instanța de apel a concluzionat că nu se poate deduce din motivarea acțiunii reclamanților că s-au invocat condițiile specifice unei acțiuni de îmbogățire fără justă cauză, astfel că în realitate aceasta este o cerere nouă în apel care nu poate fi invocată direct în această etapă procesuală.

S-a reținut că situația este identică și în privința motivului de nulitate absolută constând în faptul că vânzarea nu a fost perfectă pentru că prețul vânzării a fost achitat de pârâtă doar în urma încheierii contractului de leasing, cu consecința că prețul vânzării nu a fost achitat ci a fost acordat doar sub formă de împrumut. În această privință, instanța de apel a arătat că, contrar susținerilor apelantei în ipoteza în care un contract nu este perfect acesta nu este lovit de nulitate, iar pe de altă parte, prin încheierea contractului a fost plătit prețul de 588.235,29 euro, iar împrejurarea că s-a încheiat un contract de leasing nu constituie un indiciu al lipsei prețului, operațiunea fiind un element constitutiv al mecanismului de vânzare, și respectiv de răscumpărare ce constituie obiectul contractului inițial de vânzare urmat de cel de leasing financiar cu clauză de opțiune de cumpărare.

Cu privire la anularea capătului doi de cerere, instanța de apel a arătat că acesta privea doar dreptul subiectiv invocat de reclamantul persoană fizică, și că doar acesta a solicitat reintegrarea în locuință, iar în lipsa achitării taxei judiciare de timbru în mod corect s-a aplicat sancțiunea corespunzătoare și nu se poate accepta teza apelantei conform, căreia ar fi formulat și ea acest capăt de cerere în condițiile în care aceasta nu se poate prevala de drepturile locative de persoana fizică. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC G.P. SA prin administrator judiciar I.I. SPRL București invocând în drept dispozițiile de art. 304 pct. 6 și 8 coroborat cu art. 304 1 C. proc.

civ. solicitând admiterea recursului modificarea deciziei, desființarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii. În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că decizia recurată este nelegală din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor art. 953, art. 954 și art. 960 C. proc. civ., în sensul că la data încheierii contractului, consimțământul nu a fost valabil fiind dat prin eroare care a vizat substanța obiectului convenției, deoarece părțile contractului de leasing au dorit încheierea unui contract de împrumut cu garanție imobiliară și nu unul de leasing imobiliar, în condițiile în care bunul imobil în cauză i-a aparținut utilizatorului, care conform contractelor a căror nulitate s-a cerut a se constata l-a înstrăinat către finanțator urmând ca în final utilizatorul să redobândească proprietatea acestuia.

Prin urmare, susține recurenta, elementul asupra căruia a căzut falsa reprezentare a fost determinant pentru încheierea actului, în sensul că dacă ar fi cunoscut realitatea actul s-ar fi încheiat. Contractul încheiat în aceste condiții este lovit de nulitate, consimțământul reclamantei fiind afectat de o eroare obstacol, care reprezintă cea mai gravă formă a erorii întrucât poartă asupra naturii actului. În egală măsură, susține recurenta, consimțământul său nu a fost valabil exprimat fiind surprins prin doi. Dezvoltând considerații referitoare la clasificarea dolului și condițiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească, conform art. 960 C. civ.

pentru a avea drept efect nulitatea actului, recurenta concluzionează că, în speță, dolul cade asupra unor elemente importante, determinante la încheierea actului juridic având drept consecință nulitatea acestora deoarece finanțatorul a condiționat încheierea contractului de leasing de perfectarea celui de vânzare-cumpărare, împrejurare ce reiese cu claritate din conținutul contractelor. În aceste condiții este evident că, deși a dorit încheierea unui contract de împrumut cu finanțatorul acesta a recurs la manopere dolosive pentru a dobândi proprietatea bunului, prețul nu s-a plătit, iar în urma încheierii acestor contracte arată recurenta a devenit utilizatorul și debitorul pentru propriul bun.

O altă critică vizează nelegalitatea deciziei, recurenta susținând că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare rezultă din lipsa obiectului și neplata prețului. Sub acest aspect, se precizează că, deși imobilul din litigiu valora 1,3 milioane euro a fost vândut în mod formal către finanțator pentru suma de 588.235 euro, sumă care este vădit disproporționată raportat la valoarea de achiziție, zona în care este plasat și prețul stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare care, nu numai că nu a fost achitat, dar a fost stabilit în mod derizoriu fiind nesincer și neserios. Mențiunea din contractul de vânzare-cumpărare nu face dovada achitării prețului ceea ce atrage nulitatea absolută a acestei convenții și implicit a contractului de leasing încadrat în categoria sale and lease back.

Pe de altă parte, susține recurenta, instanțele au calificat greșit contractul ca având natura unui contract de leasing financiar, în condițiile în care finanțatorul, ca urmare a neplății prețului nu a devenit proprietar astfel că, nu putea încheia nici contractul de leasing, care în consecință este lipsit de obiect pentru lipsa elementelor esențiale prevăzute de art. 948 C. civ. Un alt motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6 coroborat cu art. 304 1 C. proc. civ., vizează faptul că prima instanță era obligată în virtutea rolului activ să pună în vedere reclamanților să-și precizeze acțiunea pentru a se stabili precis cadrul procesual nu să se limiteze doar la constatarea încălcării obligațiilor derivate din contractul de leasing având în vedere că, în realitate, intenția reclamantei a fost aceea de a încheia un contract de împrumut cu garanție imobiliară și nu unul de vânzare-cumpărare.

Aceasta fiind intenția părților, rezultă că dacă în speță s-ar fi dorit încheierea unui contract "sale and lease back" nu ar fi fost încheiat și contractul de fidejusiune pentru garantarea obligației principale. Invocând prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că actul juridic dedus judecății a fost interpretat greșit și cu ignorarea faptului că la data încheierii contractului de leasing finanțatorul nu era proprietarul bunului ce a făcut obiectul contractului de leasing, a procedat la vânzarea bunului altuia ceea ce implică o fraudă la lege, aspect care trebuia analizat de instanțe, care s-au limitat la studierea cuprinsului contractului de leasing, calificându-l ca fiind un contract de leasing financiar, fără a avea însă în vedere intenția părților.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate Înalta Curte constată că acesta este nefondat Astfel, în speță, reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de leasing financiar din 25 martie 2008 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în aceeași dată. Prin perfectarea acestor contracte părțile au încheiat o operațiune denumită "sale and lease back" reglementată de dispozițiile art. 22 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, calificarea operațiunii și aplicarea acestor dispoziții legale fiind corect făcută atât prin sentința primei instanțe, cât și prin decizia recurată.

În conformitate cu alin. (1) al dispoziției legale evocate, o persoană fizică sau juridică vinde un bun unei societăți de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu dreptul sau obligația de răscumpărare la sfârșitul contractului de leasing, fiind de asemenea, permisă răscumpărarea bunului obiect al unui contract de leasing de către furnizor de la locator/finanțator, potrivit alin. (2) al aceluiași articol. Scopul încheierii contractelor a căror nulitate s-a cerut a se constata fiind acela ca reclamanta, societatea comercială care avea în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu având interesul de a obține o sumă de bani a vândut acest drept pârâtei, în schimbul unui preț.

Totodată, pârâta a dat în folosință reclamantei imobilul prin încheierea unui contract de leasing, reclamanta datorând prețul folosinței la termenele și în condițiile stipulate în contract, cu posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului la expirarea duratei convenției, încheiate între părți pentru o perioadă de 121 luni. Prealabil examinării criticilor formulate în recurs referitoare la vicierea consimțământului care a fost afectat de o eroare obstacol, Înalta Curte, observă că acest motiv de nulitate a fost invocat pentru prima dată în recurs, situație în care, omisso medio nu va putea fi analizat.

De asemenea, în privința susținerii potrivit căruia consimțământul său ar fi fost afectat și de doi, nefiind prin urmare exprimat în mod valabil se va reține, pe de o parte că această critică nu a format obiectul analizei instanței de apel - în lipsa unui astfel de motiv - ci doar a tribunalului, care a stabilit pe baza probelor administrate că în realitate motivele de nulitate ale reclamanților vizează nelegala reziliere a contractului de leasing, nefiind invocate, dar nici dovedite existența unor cauze de nulitate anterioare sau concomitente încheierii actelor juridice contestate. Prin urmare, în conformitate cu art. 1169 C. civ., în mod corect s-a argumentat că reclamanții cărora le revenea sarcina probei nu au făcut dovada acestor susțineri.

De asemenea, nelegalitatea deciziei derivată din încălcarea dispozițiilor art. 1361 C. civ. pentru neplata prețului contractului de vânzare-cumpărare este o critică nefondată și formulată direct în apel cu nesocotirea dispozițiilor art. 294 C. astfel cum în mod corect s-a reținut în considerentele acestei decizii care examinând totuși aceste motive de apel a concluzionat că conform contractului rezultă că prețul s-a achitat, această mențiune nefiind înlăturată prin alte probe. Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. se referă la sentința pronunțată de prima instanță căreia i se reproșează lipsa rolului activ situație în care în mod evident nu va putea fi examinată direct în recurs.

Dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. invocate de recurentă sunt inaplicabile în speță deoarece acestea se referă în mod expres la hotărârile care nu pot fi atacate cu apel, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu. De asemenea este nefondată și critica referitoare la ignorarea voinței fidejusorului respectiv a reclamantului V.T.I. care a avut această calitate și care era prin urmare singurul care putea să pună în discuție aceste aspecte, însă nu a înțeles să exercite nici calea de atac a apelului și nici a recursului, hotărârea primei instanțe fiind prin urmare irevocabilă în privința acestei părți. Ultima critică formulată, de asemenea, direct în recurs vizează nulitatea contractului de leasing derivată din lipsa calității de proprietar a finanțatorului care a procedat la vânzarea bunului altuia.

Aceste motive de nulitate nu au făcut obiectul analizei primei instanțe și nici a celei de apel, astfel încât în mod evident nu vor putea face obiectul examinării de către instanța de recurs. În acest context se impune și precizarea că deși conform învestirii prima instanță a analizat cererea reclamanților de constatare a nulității absolute a contractelor din litigiu în legătură cu care s-a invocat existența dolului și respectiv a unor clauze abuzive și nelegale, prin apelul formulat reclamanta a invocat alte motive de nulitate constând în îmbogățirea fără justă cauză și lipsa prețului, iar în recurs, de asemenea au fost invocate critici noi care pentru motivele menționate nu au fost însă analizate.

În consecință recursul reclamantei este nefondat și va fi respins ca atare în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC G.P. SA prin administrator judiciar I.I. SPRL București împotriva Deciziei civile nr. 452 din 16 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2013. Procesat de GGC - CL