ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 234/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 234/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a comercială,
sub nr. 41486/3/2008, reclamanta SC R.P. & G.S.M. SA a solicitat, în
contradictoriu cu pârâta SC A.L. ROMÂNIA I.F.N. SA să se constate să se
constate nulitatea absolută a art. 21 din contractul de leasing nr.
F/2002/1113/2003 pentru încălcarea prevederilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997
privind operațiunile de leasing.
Cauza
a fost soluționată prin sentința comercială nr. 12838 din 10 noiembrie 2009, în
sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat și
respingerii acțiunii reclamantei SC R.P. &
G.M.S. SA, pentru
existența autorității de lucru judecat.
Pentru
a hotărî astfel, prima instanță a apreciat că în cauză este întrunită condiția
triplei identități prevăzută de art. 1201 C. civ., în raport de cererea
soluționată prin sentința civilă nr. 16691 din 30 noiembrie 2007 de Judecătoria
Sectorului 1 București.
Astfel,
instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei
Sectorului 1 București sub nr. 14989/299/2007, SC
R.P. & G.S.M. SA a formulat în contradictoriu cu intimata SC
A.L.
ROMÂNIA I.F.N. SA o contestație la executare, solicitând instanței să dispună
suspendarea executării silite obiect al dosarului de executare nr. 126/E/2007
al BEJ G.J., să constate nulitatea absolută a titlului executoriu, respectiv a
contractului de leasing nr. F/2002/1113/2003 și nulitatea absolută a popririi
înființate asupra M.C.S.C. SRL, în calitate de terț poprit.
Prin sentința civilă nr. 16691 din 30 noiembrie
2007 Judecătoria Sectorului 1
București
a admis în parte contestația la executare, dispunând anularea
popririi
înființate de BEJ G.J. în dosarul de executare nr. 126/E/2007.
In
considerentele hotărârii, referitor la capătul de cerere privind nulitatea
absolută a contractului de leasing, instanța a consemnat că este neîntemeiat,
fiind întocmit cu respectarea formelor prevăzute de legea în vigoare la data
întocmirii lui.
Astfel,
s-a reținut că, în cadrul litigiului dedus judecății pe rolul Judecătoriei Sectorului
1 București, s-a realizat examinarea, din perspectiva eventualei nulități, a
întregului contract de leasing, implicit și a clauzei stipulate la art. 21 din
economia acestuia, stabilindu-se că, actul juridic a fost întocmit cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege, situație în raport de care,
Tribunalul a concluzionat că, în cauza cu care a fost învestit, operează
autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește cererea de constatare a
nulității art. 21 din contract.
Împotriva
sentinței comerciale nr. 12838 din 10 noiembrie 2009, pronunțate de Tribunalul
București, secția a VI-a comercială, a declarat apel reclamanta SC R.P. &
G.S.M. SA, susținând că, în mod eronat a fost admisă excepția autorității de
lucru judecat, în speță nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201
C. civ.
În
sensul acestei susțineri, reclamanta a arătat că, în realitate, în cauză nu
este îndeplinită niciuna dintre condițiile prevăzute de textul legal pentru a
opera autoritatea lucrului judecat.
Referitor la identitatea de obiect, a precizat că
cele două litigii au
obiect distinct având în vedere că, în cadrul
dosarului nr. 14989/299/2007 soluționat de Judecătoria Sector 1 București,
reclamanta a formulat o contestație la executare, solicitând anularea formelor de
executare și nulitatea titlului executoriu - contractul de leasing pentru
neconformitatea cu dispozițiile art. 6 și art. 7 din O.G. nr. 51/1997, în timp
ce în cadrul dosarului nr. 41486/3/2008, pe rolul Tribunalul București, secția
a VI-a comercială, aceasta a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei
21 din contractul de leasing, motivat de faptul că încalcă prevederile exprese
si imperative ale art. 15 din O.G. nr. 51/1997.
In ceea ce privește identitatea de
cauză, reclamanta a arătat că, nici această condiție nu a fost întrunită,
deoarece, primul litigiu a avut ca finalitate anularea formelor de executare
silită, iar în cel de-al doilea, prin cererea de constatare a nulității unei
clauze contractuale, scopul urmărit este paralizarea înscrierii pârâtei la masa
credală cu valoarea totală a contractului de leasing.
Reclamanta a susținut că și
identitatea de părți a fost apreciată greșit în hotărârea primei instanțe, în
condițiile în care, procedura de executare silită este o procedură specială, calitățile
părților fiind diferite în cele două procese: contestator și creditor urmăritor
(intimat), în cadrul contestației la executare, respectiv reclamant si pârât,
în cazul procedurii de drept comun.
Prin decizia comercială nr. 357 din 10
iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul
reclamantei SC R.P. & G.S.M. SA și desființând sentința comercială nr.
12838 din 10 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a
comercială, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de
apel a reținut că, nu
există autoritate de lucru judecat în cauză și că,
în mod greșit, prima instanță a apreciat ca fiind întrunită condiția triplei
identități, prevăzută de art. 1201 C. civ., în speță, neregăsindu-se
îndeplinite niciuna dintre condițiile impuse de norma legală menționată.
Instanța
de control, în considerentele hotărârii pronunțate a apreciat că nu se poate
reține existența identității de obiect întrucât în cauza soluționată prin
sentința civilă nr. 16691 din 30 noiembrie 2007 de Judecătoria Sectorului 1
București, obiectul cererii îl constituia o
contestație
la executare, motivată de începerea executării silite în baza
unui
contract de leasing, care nu îndeplinea condițiile pentru a fi titlu
executoriu, iar în cauza de fată s-a solicitat constatarea nulității
absolute a art. 21 din contractul de leasing,
motivat de faptul că
acesta ar încălca prevederile exprese și imperative
ale art. 15 din O.G. nr. 51/1997, cele două proceduri având efecte diferite.
De
asemenea, instanța de apel a reținut că nu este întrunită nici identitatea de
cauză, respectiv a situației de fapt calificate juridic, deoarece în sentința
anterioară s-a soluționat o cerere întemeiată pe dispoziții legale ce
reglementează actele procesuale efectuate cu privire la executarea silită a
unui titlu executoriu, iar în cauza dedusă judecății, cererea este întemeiată
pe dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, cele două cauze fiind net
diferite.
Condiția
identității de părți a fost apreciată ca neîndeplinită,
întrucât, în procedura specială a executării silite calitatea părților
a fost
aceea de creditor și intimat, pe când în pricina de față au
calitatea de reclamantă și pârât, instanța fiind învestită cu o acțiune de
drept comun.
Împotriva
Deciziei comerciale nr. 357 din 10 iunie 2010 pronunțate de Curtea de Apel
București, secția a V-a comercială, a declarat recurs pârâtă SC A.L. I.F.N. SA,
criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304
pct. 9 C. proc. civ., respectiv pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art.
1201 C. civ., ce reglementează autoritatea de lucru judecat.
Recurenta-pârâtă
a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu
operează autoritatea de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 16691
din 30 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, pentru
neîntrunirea triplei condiții de: obiect, cauză și părți.
Astfel,
SC A.L. I.F.N. SA a susținut că : există identitate de obiect, întrucât, deși,
cele două acțiuni au fost formulate de către SC R.P. & G.S.M. SA în cadrul
a două proceduri denumite în mod diferit, acestea au același obiect și urmăresc
același scop, respectiv invalidarea dispozițiilor Contractului de leasing nr.
F/2002/1113/2003, sens în care, a invocat ca
jurisprudență Decizia nr.
4525/2002 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția
civilă și de
proprietate intelectuală, în care s-a consemnat că „pentru a
exista
identitate de obiect nu este necesar ca acesta să fie formulat în același mod,
ci este suficient ca din cuprinsul acțiunilor să rezulte că scopul final este
același în ambele acțiuni."
Referitor
la identitatea de cauză, pârâta a arătat că soluția instanței de apel este dată
cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că, nu a făcut distincția între
cauza acțiunii civile - reprezentată de scopul urmărit de acela care formulează
acțiunea - și cauza cererii de chemare în judecată - respectiv fundamentul
raportului juridic dedus judecății - funcție de care ar fi trebuit să aprecieze
existența autorității de lucru judecat, nu așa cum eronat a dispus, prin
raportare la cauza acțiunilor civile și temeiurile de drept pe care erau
întemeiate cererile.
Referitor
la soluția Curții de Apel în ceea ce privește neîntrunirea identității de părți
în cele două cauze, pârâta a arătat că este dată cu încălcarea doctrinei în
materie care a stabilit că a avea aceeași calitate în ambele cereri, înseamnă a
figura în ambele procese
în calitate de
titular de drepturi sau de obligații, prezentând importanță
identitatea
juridică a părților, iar nu identitatea procesuală, în cauză această condiție
fiind îndeplinită prin aceea că, în ambele acțiuni, SC R.P. & G.S.M. SA și
SC A.L. I.F.N. SA au participat în calitate de titulare de drepturi și
obligații litigioase față de aceeași situație juridică dedusă judecății, în
ambele cereri R.P. solicitând constatarea nulității absolute a contractului de
leasing.
Analizând
decizia atacată, în raport de criticile formulate, de susținerile părților și
temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,
reținând că instanța de apel a făcut o aplicare judicioasă și temeinică a
dispozițiilor art. 1201 C. civ., având în vedere următoarele considerente:
Cerințele
reglementate prin prevederile art. 1201 C. civ., ca
elementele ale autorității de lucru judecat și care trebuie să fie
aceleași
în ambele cereri, sunt: părțile, obiectul și cauza.
Dacă în cauză, critica vizând identitatea părților
este fondată, SC
R.P. & G.S.M. SA și SC A.L. I.F.N. SA participând
ca titulare de drepturi și obligații în aceeași calitate în ambele procese,
fiind lipsită de semnificație denumirea acestor calități, criticile asupra
identității obiectului și cauzei în cele două litigii sunt în mod categoric
nefondate.
Cum textul legal menționat, impune cumulativ
îndeplinirea celor
trei condiții, în mod obligatoriu, pentru a opera
autoritatea de lucru judecat, trebuia să fie îndeplinite și cerințele aceluiași
obiect - care reprezintă pretenția formulată prin cerere cât și dreptul
subiectiv reclamat - și aceleiași cauze, care constituie fundamentul raportului
juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii.
Din
perspectiva textului legal menționat, Înalta Curte, apreciază că instanța de
apel a făcut o analiza corectă și judicioasă a actelor și lucrărilor dosarului,
reținând că în prezentul litigiu, nu sunt îndeplinite cerințele identității de
obiect și de cauză, cu raportare la acțiunea care a format obiectul litigiului
finalizat prin sentința civilă
nr. 16691
din 30 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București,
definitivă
și irevocabilă.
Astfel,
dacă prin acțiunea cu care a investit Judecătoria Sectorului 1 București,
reclamanta a înțeles să solicite constatarea nulității titlului executoriu
reprezentat de contractul de leasing încheiat cu pârâta, din perspectiva
dispozițiilor art. 5 și art. 6 din O.G. nr. 51/1997, respectiv pentru nerespectarea
formei scrise a contractului și lipsa datelor de identificare a bunului ce
constituia obiectul leasingului, prin acțiunea înregistrată pe rolul
tribunalului, aceeași reclamantă a solicitat constatarea nulității absolute a
clauzei prevăzute la art. 21 din contract, prin raportare la dispozițiile
imperative ale art. 15 din actul normativ anterior amintit.
Ca
atare, dacă, în primul litigiu, reclamanta a solicitat instanței verificarea
legalității contractului de leasing sub aspectul capacității sale de a
constitui titlu executoriu, deci exclusiv din perspectiva acestui act de a fi
susceptibil de punere în executare, în cadrul unei proceduri speciale, în
cadrul celei de-a doua acțiuni, reclamanta a cerut verificarea unei clauze
contractuale în raport de conformitatea sa cu un alt text legal, și prin
urmare, soluția instanței de apel, în sensul că între cele două cauze nu
operează autoritatea de lucru judecat, pentru inexistența identității de obiect
între cele două, este corectă pretenția formulată prin cerere cât și dreptul
subiectiv reclamat fiind distincte în cele două litigii.
Susținerile
recurentei - pârâte, în sensul că, prin hotărârea pronunțată în contestația la
executare, s-ar fi realizat o examinare integrală a validității contractului de
leasing, în raport de întreaga legislație în materie, întrucât în
considerentele respectivei hotărâri s-a consemnat că acesta a fost întocmit cu
respectarea formelor prevăzute de legea în vigoare la data întocmirii lui,
urmează a fi înlăturate, întrucât a da eficientă unei asemenea susțineri ar
avea semnificația unei aprecieri inadecvate asupra sentinței intrate sub
autoritate de lucru judecat, în sensul că ar reprezenta un caz de plus petita,
fiind pronunțată cu depășirea cadrului procesual cu care instanța a fost
investită.
Referitor
la cauza acțiunii, se reține că, aceasta nu poate fi confundată nici cu dreptul
subiectiv, nici cu mijloacele de dovadă ale faptelor pe care reclamanta își
întemeiază pretențiile, fiind reprezentată de instituția sau categoria
juridică, ori principiul de drept substanțial pe care își întemeiază pretenția,
iar cum soluția se pronunță într-un caz determinat, interesează nu numai regula
de drept, ci și împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se
aplică în acea speță.
Astfel,
înalta Curte apreciază că, în mod corect s-a reținut de instanța de apel și că,
în speță nu este îndeplinită nici condiția
identității
de cauză între cele două litigii, acestea având fundamente
juridice
distincte, respectiv temeiuri de drept diferite, avându-se în vedere că prin
sentința Judecătoriei Sector 1 s-a soluționat o cerere întemeiată pe dispoziții
legale ce reglementează actele procesuale efectuate cu privire la executarea
silită a unui titlu executoriu, iar în cauza dedusă judecății, cererea este
întemeiată pe dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, cele două cauze fiind
net diferite.
Existența condiției triplei identități între cele
două litigii poate
fi, desigur, pusă în discuție în contextul analizei
autorității de lucru judecat cu rol de prezumție. Insă, o astfel de analiză se
impune a parcurge toate gradele de jurisdicție, instanțele urmând a hotărî în
ce măsură și sub ce aspecte constatările făcute în prima judecată (acțiunea
soluționată prin nr. 16691 din 30 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria
Sectorului 1 București) produc consecințe în cea de-a doua judecată din
perspectiva prezumției autorității de lucru judecat.
Față
de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta
Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei SC A.L. I.F.N. SA București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
R
espinge recursul declarat de pârâta SC A.L. I.F.N.
SA București împotriva Deciziei
comerciale nr. 357 din 10 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2011.