ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2786/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2786/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a

Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 794 din 5 februarie 2013 a respins ca

neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC S.

SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B.C.R. L. I.F.N. SA.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut că la data de 9 decembrie 2008,

între reclamanta SC S. SRL în calitate de vânzător și viitor utilizator, pe de

o parte, și pârâta SC B.C.R. L. I.F.N. SA, în calitate de cumpărător, pe de

altă parte, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9

decembrie 2008 prin care reclamanta a vândut pârâtei dreptul de proprietate

asupra imobilului situat în mun. Pitești, jud. Argeș, compus din teren

intravilan, categoria curți-construcții în suprafață de 1.285 mp și construcție

cu destinația de atelier auto, cu o suprafață construită la sol de 230 mp.

Conform art. 1.3, imobilul ce face obiectul contractului se cumpără de către

pârâtă de la reclamantă cu surse financiare provenite de la un finanțator ales

de cumpărător, fiind ulterior transmis în sistem de leasing financiar către

reclamantă, în baza unui contract de leasing financiar încheiat la aceeași

dată, între aceleași părți.

Tot la data de

9 decembrie 2008, între pârâta SC B.C.R. L. I.F.N. SA, în calitate de locator

și reclamanta SC S. SRL, în calitate de utilizator, s-a încheiat contractul de

leasing financiar privind imobilul din contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 4835/9 decembrie 2008. Conform art. 6.1, obiectul

contractului l-a constituit finanțarea de către locator, a imobilului prevăzut

la art. 2 și transmiterea dreptului de posesie și folosință a acestuia către

utilizator în schimbul plății de către acesta a avansului, comisionului de

management și a ratelor de leasing (redevențe) cu posibilitatea pentru

utilizator de a deveni proprietar al imobilului la expirarea duratei

contractului de leasing, în conformitate cu legislația în vigoare și cu

prevederile contractuale.

Aceste

contracte materializează o operațiune de „sale and leaseback", care este

reglementată de dispozițiile art. 22 din O.G. nr. 51/1997, ca o variantă a

contractului de leasing. Prin intermediului tranzacției de „sale and

leaseback", vânzătorul bunului, devenit ulterior locatar/utilizator, poate

beneficia de o sumă de bani ce poate fi utilizată pentru investiții pe termen

lung sau pentru capital de lucru, păstrând pe toata perioada de leasing

drepturile de utilizare a bunului.

Instanța a

reținut că operațiunea de „sale and leaseback" nu se confundă cu o

operațiune de acordare a unui împrumut cu constituirea unei garanții, așa cum a

susținut reclamanta, invocând o serie de prevederi legale din O.G. nr. 28/2006,

C. fisc. (Legea nr. 571/2003), Norma B.N.R. nr. 12 din 13 septembrie 2007,

O.M.F.P. nr. 2374/2007 referitoare la activitatea de creditare desfășurată de

instituțiile financiare nebancare (I.F.N.).

S-au mai

invocat de către reclamantă, în susținerea tezei potrivit căreia operațiunea de

sale and leaseback reprezintă de fapt un împrumut, pentru garantarea căruia

este afectat bunul luat în leasing, dispozițiile pct. 90 alin. (5) lit. a)) din

Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a C.E.E., prevăzute în

anexa la Ordinul M.F.P. nr. 1.752/2005, astfel cum a fost modificat prin

Ordinul M.F.P. nr. 2374/2007, potrivit cărora o tranzacție de vânzare a unui

activ pe termen lung și de închiriere a aceluiași activ în regim de leasing

(leaseback) se contabilizează în funcție de clauzele contractului de leasing;

astfel, dacă tranzacția de vânzare și închiriere a aceluiași activ are ca

rezultat un leasing financiar, tranzacția reprezintă un mijloc prin care

locatorul acordă o finanțare locatarului, activul având rol de garanție.

Entitatea beneficiară a finanțării (locatarul) nu va recunoaște în

contabilitate operațiunea de vânzare a activului, nefiind îndeplinite

condițiile de recunoaștere a veniturilor. Activul rămâne înregistrat în

continuare la valoarea existentă anterior operațiunii de leasing, cu regimul de

amortizare aferent.

Instanța a

reținut că toate aceste reglementări nu afectează, însă, natura juridică a

operațiunii de sale and leaseback care este distinctă de cea a unei acordări de

credit. împrejurarea că, din punct de vedere economico-financiar (contabil),

vânzarea bunului urmată de leasingul financiar presupune anumite înregistrări

similare acordării unei finanțări sub formă de împrumut cu constituirea unei

garanții asupra bunului fără deposedare, nu înseamnă și o echivalență în ceea

ce privește efectele lor juridice.

Principiul

prevalentei economicului asupra juridicului amintit de reclamantă se aplică la

contabilizarea economico-financiară, la înregistrarea în contabilitate a unor

operațiuni, și presupune ca în cazul unor diferențe între fondul sau natura

economică a unei operațiuni sau tranzacții și forma sa juridică, înregistrarea

să țină cont de aspectul economic.

Acest principiu

este, de altfel, consacrat de art. 11 din C. fisc. (Legea nr. 571/2003) având

următorul conținut: „La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în

înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o

tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții

pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției." C. fisc.

stabilește, potrivit art. 1, cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile

sociale obligatorii care constituie venituri la buget, precizează

contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și

contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată al acestora. Acest

act normativ nu instituie principii general valabile și aplicabile raporturilor

juridice civile, fie ele și între profesioniști, nici derogări de la

principiile aplicabile convențiilor dintre aceștia.

Prin urmare,

teza reclamantei că, în realitate, contractul de leasing financiar constituie

un împrumut, nu a fost primită, întrucât ambele fiind contracte numite, au

natură juridică proprie.

Reclamanta a

pretins, prin primul petit al acțiunii deduse judecății, că sunt lovite de

nulitate absolută următoarele clauze înscrise în contractul de leasing

financiar din 9 decembrie 2008, parte din tranzacția de sale and leaseback

încheiată de părți:

- clauza de la

art. 15.3 partea finală, potrivit căreia, în cazul încetării contractului de

leasing prin acordul părților, locatorul are dreptul la „daune compensatorii în

valoarea de 25% din valoarea contractului de leasing";

- clauza de la

art. 15.6, potrivit căreia „în cazul retumării imobilului, utilizatorul nu

poate revendica restituirea parțială sau totală a plăților efectuate până în

acel moment, acestea fiind considerate, în baza prezentului contract, ca

reprezentând contravaloarea posesiei și folosinței imobilului până în momentul

restituirii acestuia";

- clauza de la

art. 15.7 lit. b), privind obligația utilizatorului, în cazul rezilierii contractului

de leasing din vina acestuia, de a plăti locatorului, cu titlu de daune

interese, „contravaloarea imobilului, înțelegând prin aceasta valoarea de

intrare la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing,

taxele și impozitele legale (T.V.A., alte servicii etc), luându-se în

considerare sumele deja achitate în contul imobilului cu titlu de

capital".

Motivul de

nulitate absolută indicat de reclamantă este cauza ilicită, fiind invocate în

acest sens dispozițiile art. 966, art. 968, art. 1087 raportat la art. 5 C.

civ., susținându-se de către reclamantă că mai sus menționatele clauze abuzive

au fost stabilite cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică ale art. 1084

cu referire la art. 1088 C. civ. de la 1864, în sensul că sumele ce ar rezulta

cu titlu de daune compensatorii sau daune interese în cazul încetării

contractului de leasing sunt cu mult mai mari decât pierderea ce a suferit și

beneficiul de care a fost lipsit împrumutătorul, acestea fiind limitate la

nivelul dobânzii legale conform Legii nr. 313/1879.

Nulitatea este

sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele

contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Cauza, ca și

condiție de fond, esențială, generală, de validitate a actului juridic civil,

reprezintă obiectivul urmărit la încheierea actului juridic și este nelicită,

când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii

publice.

Prin Decizia

nr. 11/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, în recursul în interesul legii dat în aplicarea dispozițiilor

art. 1, art. 2 și ale art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată

prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. (1) C. civ., s-a reținut

că, prin Legea nr. 313/1879, ale cărei dispoziții sunt în vigoare și

constituționale, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 524 din 2

decembrie 1997, s-a prevăzut la art. 1 că este anulată clauza penală din

contractele de împrumut sau prestațiuni în natură, precum și că

"Judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii

prevăzută în art. 1589 C. civ., sau în caz de alte obligațiuni, la

daune-interese, conform art. 1084 C. civ."

S-a statuat că

nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor

civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum

nu poate depăși dobânda legală (stabilită de O.G. nr. 9/2000) decât cu cel mult

50% pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere și că, așa

fiind, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență

a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă

dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză

nelicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 C. civ., contravine

prevederilor legii.

Câtă vreme,

însă, instanța a reținut că între părți nu s-a încheiat un împrumut/credit, nu

se poate concluziona în sensul caracterului ilicit al clauzelor care stabilesc

în sarcina locatarului/utilizatorului obligația de plată a unor daune interese

compensatorii al căror cuantum depășește dobânda legală calculată asupra

ratelor de leasing rămase neachitate (iar nu asupra sumei împrumutate

nerestituite, cum a denumit-o reclamanta).

Potrivit art.

11 din O.G. nr. 51/1997, în cadrul operațiunilor de leasing drepturile și

obligațiile părților vor fi stipulate în contract și nu vor fi limitate la

prevederile art. 9 și 10.

Reclamanta nu

se poate prevala nici de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele

abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, întrucât

nu face parte din categoria consumatorilor, astfel cum aceasta este definită

prin art. 2 alin. (1) din lege.

Nu există temei

pentru a diminua întinderea clauzei penale convenite de părți, nici în ipoteza

reglementată de art. 15.3 partea finală, nici în cea prevăzută la art. 15.7

lit. b) din contract, la nivelul dobânzii legale, care nu este aceeași cu

dobânda din contractul de leasing financiar - 235.587,71 euro conform

scadențarului anexat, nici la nivelul diferenței dintre valoarea imobilului

rezultata din raportul de evaluare -1.146.786 euro și prețul imobilului

conform contractului de vânzare-cumpărare și de leasing - 700.000 euro.

În temeiul

principiului pacta sunt servanda, instanța nu are posibilitatea, în principiu,

de a reduce sau de a mări cuantumul clauzei penale, astfel cum prevede art.

1087 C. civ. de la 1864. Ca excepție, potrivit art. 1070, numai în caz de

executare parțială, instanța poate micșora cuantumul clauzei penale

proporțional cu ceea ce s-a executat.

Cât despre

clauza de la art. 15.6, ce trebuie privită în corelație cu cea de la art. 15.5,

plățile efectuate de utilizator până la data retumării imobilului, ca urmare a

încetării contractului de leasing prin reziliere din culpa acestuia, nu

reprezintă daune-interese, ci contravaloarea posesiei și folosinței imobilului.

Rezilierea, ca sancțiune pentru neexecutarea culpabilă de către o parte a

obligațiilor dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, operează

numai pentru viitor, astfel că în cazul în care aceasta intervine, prestațiile

deja executate de aceasta nu se mai restituie.

Pentru toate

considerentele mai sus expuse, reținând că cererea de chemare în judecată este

neîntemeiată, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată. în temeiul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., reclamanta aflată în culpă procesuală a fost obligată la

suportarea cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru și

timbru judiciar.

împotriva

acestei sentințe civile a declarat apel SC S. SRL.

Prin Decizia

nr. 330 din 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat, în temeiul următoarelor

considerente:

Susținerea

apelantei potrivit căreia instanța de fond, a pronunțat o soluție eronată în

ceea ce privește natura juridică a operațiunii de sale and lease back a fost

găsită neîntemeiată, având în vedere că, contractul de leasing este un contract

numit, cu norme speciale, de reglementare, analogiile cu alte contracte

neputând fi făcute.

Art. 22 din

O.G. nr. 51/1997 reglementează doar o situație particulară a contractului de

leasing care permite ca utilizatorul să se identifice cu furnizorul neavând

nicio relevanță cine încasează valoarea de intrare, întrucât din perspectiva

contractului de leasing, efectele acestuia sunt aceleași indiferent dacă

furnizorul și utilizatorul sunt una și aceeași persoană - relevant este faptul

că utilizatorului îi revine obligația de a restitui cu dobânda aferentă suma finanțată.

Apelanta a

invocat o serie de norme contabile care normează tratamentul contabil al

acestei operațiuni, însă efectele contractului de leasing nu se regăsesc în

norme contabile, ci în legislația care reglementează respectivul contract,

respectiv O.G. nr. 51/1997.

Este de esența

contractului de leasing ca finanțatorul să devină proprietar, iar utilizatorul

să beneficieze de transferul dreptului de proprietate după ce achită toate

ratele de leasing, inclusiv valoarea reziduală. Aceasta este diferența specifică

acestui tip de contract față de contractul de credit, orice asimilare cu alte

contracte neputând fi primită. Orice contract de leasing presupune în mod

necesar ca finanțatorul să achiziționeze bunul de la un furnizor.

În ceea ce

privește principiul prevalentei economicului asupra juridicului, acesta nu are

aplicabilitate în prezenta speță, întrucât acest principiu se aplică exclusiv

în cazul înregistrărilor în contabilitate a unor operațiuni.

În cauză, SC S.

SRL a solicitat acordarea finanțării de către SC B.C.R. L. I.F.N. SA, cerere

care a fost aprobată fiind încheiat contractul de leasing din 9 decembrie 2008,

drept pentru care Finanțatorul SC B.C.R. L. I.F.N. SA și-a executat obligația

esențială de plată a prețului potrivit art. 9.1 din contract, fiind achitată în

data de 17 decembrie 2008 valoarea de intrare în cuantum de 3.281.103,70 lei

(700.000 euro + T.V.A.) în beneficiul reclamantei SC S. SRL.

Practic,

utilizatorul, care a avut calitatea și de furnizor, a încasat această sumă de

bani urmând ca suma finanțată să fie restituită către SC B.C.R. L. I.F.N. SA cu

dobânda aferentă pe întreaga perioadă contractuală convenită, timp de 120 luni,

urmând ca la final să-i fie transferat și dreptul de proprietate.

Astfel, din

cuprinsul dispoziției art. 9.1. al contractului de leasing rezultă că

finanțarea (adică încheierea contractului de vânzare cumpărare) este una din

obligațiile finanțatorului contractului de leasing care i-a naștere tocmai

pentru că s-a încheiat contractul de leasing.

Art. 15.3

prevede că încetarea prin acordul părților a contractului, în orice altă

situație decât cea prevăzută la art. 14 alin. (14)

5

este posibilă

numai dacă utilizatorul și-a îndeplinit toate obligațiile scadente, locatorul

având în această situație dreptul la daune compensatorii în valoare de 25% din

valoarea contractului de leasing.

Acest articol

reglementează situația în care utilizatorul solicită încetarea contractului de

leasing înainte de termen. După cum se poate observa, contractul de leasing

este încheiat pe o perioadă determinată, prin urmare nu putea fi denunțat

unilateral de către utilizator înainte de termen, întrucât s-ar încălca

principiul irevocabilității actului juridic civil. Evident că scopul

contractului de leasing din perspectiva finanțatorului este să-și recupereze

suma finanțată, întrucât în sens contrar ar înregistra pierderi. Cu toate

acestea, părțile au convenit să se poată înceta mai înainte de vreme contractul

de leasing dar cu o anumită compensație, întrucât de multe ori simpla

recuperare a bunului nu oferă repararea întregului prejudiciu născut din

neachitarea tuturor ratelor de leasing.

În cauză

reclamanta nu și-a executat întocmai contractul de leasing, dat fiind că din

cele 120 de rate convenite contractual aceasta a achitat doar 15. Ulterior

acesta a depus o corespondență prin care a denunțat intempestiv contractul

comunicând locatorului că nu înțelege să continue plata ratelor de leasing

întrucât nu mai este interesată de contractul încheiat cu SC B.C.R. L.I.F.N. SA.

Pe acest fond s-a comunicat utilizatorului încetarea contractului de leasing,

însă cu respectarea art. 15.3. din contract, a cărui anulare s-a cerut.

Comunicarea poziției intimatei s-a realizat prin adresa nr. DDC 939 prin care

s-au comunicat condițiile contractuale care trebuiau îndeplinite cumulativ cu

privire la posibilitatea închiderii anticipate de comun acord.

Inexistenta

debitului - în cazul de față, reclamanta nu a îndeplinit această condiție,

întrucât chiar SC S. SRL a recunoscut in ultimul paragraf din adresa din 14 aprilie

2010 că nu va mai achita factura emisă în data de 1 aprilie 2010.

Art. 15.6

-prevede că, în cazul retumării bunului, utilizatorul nu poate revendica

plățile efectuate până în acel moment sau părți din ele, acestea fiind

considerate în baza prezentului contract ca reprezentând contravaloarea

posesiei și folosinței bunului.

Acest articol

este valabil reține Curtea, întrucât în sens contrar dacă s-ar achiesa la teza

apelantei - reclamante s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a

utilizatorului, care practic ar folosi gratuit un bun care nu îi aparține.

Astfel,

reclamanta care este și furnizor și utilizator a încasat valoarea de intrare și

a înstrăinat către finanțator imobilul în cauză, asumându-și în egală măsură

achitarea ratelor de leasing. Numai că bunul a rămas în folosința SC S. SRL, și

cum bunul a trecut în proprietatea SC B.C.R. L. I.F.N. SA, este corect ca cel

care a beneficiat de folosința unui bun care nu îi aparține să achite o

redevență în beneficiul proprietarului. Prin urmare, pentru cele 15 luni cât

bunul a fost în folosința efectivă a utilizatorului, iar acesta a înțeles să

achite de bună voie ratele de leasing, acestea sunt datorate, nefiind supuse

repetițiunii, așa cum a susținut apelanta.

Art. 15.7 lit.

b) prevede că, în cazul restituirii bunului către locator, ca urmare a

rezilierii prezentului contract din vina utilizatorului, acesta va plăti

contravaloarea imobilului, înțelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care

se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele și

impozitele legale (T.V.A., taxe vamale, cheltuieli de radiere și cu alte

servicii etc. după caz), luându-se în considerare sumele deja achitate în

contul imobilului cu titlu de capital.

S-a afirmat

prin motivele de apel că respectivul articol obligă la achitarea întregii

valori a imobilului, ceea ce nu corespunde realității, întrucât din ultima teză

a acestui articol rezultă că se scade din suma finanțată ceea ce s-a achitat

deja cu titlu de capital.

Prin urmare,

rațiunea inserării acestui articol este de a da dreptul finanțatorului de a-și

recupera exclusiv suma finanțată, diferența de capital neachitată de către

utilizator.

În lipsa

acestei prevederi, societatea de leasing ar înregistra un prejudiciu însemnat

din nerestituirea sumei finanțate de către utilizator, întrucât restituirea

bunului nu are nicio relevanță economică pentru o societate de leasing, care se

așteaptă să încaseze sumele de bani indisponibilizate inițial la data

perfectării operațiunii de leasing.

În cazul de

față, chiar dacă bunul a fost restituit acesta nu a putut fi valorificat nici

până în prezent iar, în cazul de față, B.C.R. Leasing nu și-a recuperat decât o

mică parte din suma finanțată (s-au restituit 15 rate de leasing din cele 120

convenite contractual) în timp ce SC S. SRL este cel care a încasat valoarea de

intrare de 700.000 euro.

În ceea ce

privește conținutul art. 15.7 lit. b) din contractul de leasing, acesta nu este

de natură să creeze un dezechilibru între părți, ci dimpotrivă are menirea de a

echilibra prejudiciul pe care societatea de leasing îl cunoaște în condițiile

în care utilizatorul înțelege să nu mai restituie ratele de leasing la care el

însuși s-a obligat.

Inserarea unei

atare clauze este expresia principiului forței obligatorii a actului juridic

civil (art. 969 alin. (1)) precum și a irevocabilității actului juridic

întrucât este firesc ca utilizatorul să fie ținut să-și execute obligațiile pe

care el însuși și Ie-a asumat.

Societatea de

leasing efectuează la începutul contractului de leasing o cheltuială (constând

în plata prețului de achiziție) și în mod firesc utilizatorul trebuie să o

restituie finanțatorului eșalonat prin plata ratelor de leasing pe perioada

convenită contractual.

Utilizatorul

are obligația de a executa în natură obligațiile pe care și Ie-a asumat, adică

în cazul în speță, plata la scadență a ratelor de leasing, iar predarea bunului

echivalează cu o neexecutare a contractului de leasing, predarea bunului

neoferind lichiditățile necesare pentru acoperirea prejudiciului înregistrat

din neîncasarea la termen a ratelor de capital pentru acoperirea prețului de

achiziție.

În condițiile

în care utilizatorul în mod intempestiv, după ce intimata a achitat o sumă de

bani către furnizor, a luat decizia de a nu mai achita ratele de leasing din

diverse motive, atunci SC B.C.R. L. SA a fost privată de dreptul de a încasa

restul ratelor de leasing, care erau destinate tocmai pentru acoperi suma pe

care a plătit-o inițial la furnizor.

Contractul de

leasing este un contract de natură comercială, și în asigurarea echilibrului

contractual se impune respectarea principiilor autonomiei de voință a părților,

a libertății contractuale și a forței obligatorii a contractului la care

părțile au înțeles, prin propria lor voința liberă și neviciată, și să-și asume

obligații în schimbul drepturilor dobândite, convențiile legal făcute având

între părți putere de lege.

În ipoteza în

care utilizatorul nu mai achită ratele de leasing astfel cum s-a obligat, este

firesc ca finanțatorul să insereze în contract o clauză în care să i se

recunoască dreptul de a recupera pe lângă sumele facturate și neachitate și

diferența de capital pe care finanțatorul a achitat-o deja către furnizor.

Instituția

daunelor interese stabilite prin clauza penală este recunoscută atât de

legislația românească și de cea europeană, cât și de jurisprudență. Ea are o

cauză-scop concretă (stabilirea anticipată a prejudiciului ce va fi suferit de

către creditoare ca urmare a rezilierii contractului din culpa exclusivă a utilizatorului),

care este reală și licită, pentru că orice încetare intempestivă a unui

contract de finanțare (așa cum este contratul de leasing financiar), în care

finanțarea a fost deja acordată, va aduce prejudicii finanțatorului.

S-a susținut de

apelantă că „încetarea unui contract prin acordul părților, contract în baza

căruia ambele părți aveau obligații cu executare succesivă, presupunea

renunțarea pentru viitor de către ambele părți la drepturile pe care le aveau

în calitate de creditori ai obligațiilor interdependente".

În cazul

contractului de leasing, cele două părți nu au obligații succesive și

interdependente. Finanțatorul este cel care la începutul contractului își

execută o obligație esențială de a dispune de o plată către furnizor,

expunându-se astfel față de utilizatorul său, (în cazul de față pentru suma de

700.000 euro) și ulterior se naște obligația succesivă a utilizatorului de a

restitui aceeași suma de 700.000 euro plus dobânda convenită eșalonat pe toată

perioada leasingului.

Prin urmare,

societatea de leasing dacă se vede în situația în care utilizatorul decide de a

nu-și mai onora obligațiile de a restitui suma finanțată este prejudiciată și

are dreptul de a solicita ca utilizatorul să fie obligat să restituie diferența

de capital rămasă.

Împotriva

Deciziei nr. 330 din 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC S. SRL București

solicitând admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu trimiterea

cauzei spre rejudecarea apelului la aceiași instanță.

În drept

recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ.

În ceea ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 raportat la art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea recurată nu

cuprinde considerentele pentru care s-au înlăturat motivele de apel referitoare

la încălcarea prevederilor art. 1069 C. civ. și art. 15 din O.G. nr. 51/1997 și

cele rezultând din încălcarea regulii de drept comun conform căruia o parte nu

poate să solicite recuperarea unui prejudiciu la producerea căruia a consimțit.

Instanța de

apel și-a motivat soluția de respingere a apelului doar în ceea ce privește

primul motiv de apel, respectiv cel prin care s-a susținut calificarea

operațiunii de sale and leaseback ca fiind o operațiune de creditare în cadrul

căreia este interzisă stipularea unei clauze penale. în ceea ce privește

încălcarea prevederilor art. 1069 C. civ. care interzic cumularea penalităților

cu obligarea la îndeplinirea obligației principale, instanța de apel nu a făcut

deloc o analiză a consecințelor contractuale ale rezilierii din perspectiva

utilizatorului din contractul de leasing în sensul de a stabili care dintre

acestea reprezintă în realitate obligarea la îndeplinirea obligației asumate

contractual, care reprezintă obligații derivând din clauza penală și dacă se

regăsesc ambele tipuri de obligații fapt care ar atrage sancțiunea nulității.

Se susține de către recurentă că lipsește cu desăvârșire motivarea privind

înlăturarea considerentelor legate de încălcarea prevederilor art. 15 din O.G.

nr. 51/1997 care reglementează în mod limitativ răspunderea utilizatorului în

cazul rezilierii contractului de leasing din culpa sa.

Recurenta arată

că nici celui de al treilea motiv de apel nu i-a răspuns în vreun fel instanța

care a pronunțat hotărârea recurată, întrucât, făcând referire la art. 15.3 din

contractul de leasing cel care impune obligația utilizatorului de a achita

daune compensatorii în cazul încetării contractului prin acordul părților,

instanța expune din start condițiile specifice unui alt caz de încetare a

contractului, prin urmare, instanța, în loc să analizeze condițiile și

consecința unei cauze care reglementează încetarea contractului prin acordul

părților, analizează în mod total inexplicabil condițiile și consecințele

încetării contractului ca urmare a denunțării de către una din părți.

Referitor la

criticile întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta arată că

decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, iar sumara motivare este străină de natura cauzei.

Existența unor motive străine de natura pricinii și de lipsa oricărei

preocupări a instanței privind motivarea hotărârii reiese și din faptul că,

deși s-a solicitat constatarea nulității absolute a trei clauze penale inserate

într-un contract de leasing financiar privind un imobil, parte componentă a

unei tranzacții de sale and leaseback este faptul că instanța face vorbire de

un alt bun decât cel în cauză.

Înalta Curte,

examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate, constată că

recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed.

Reclamanta a

învestit instanța cu o cerere având ca obiect constatarea nulității unor clauze

contractuale inserate în contractul de leasing din 9 decembrie 2008 încheiat cu

pârâta.

Nulitatea a

fost invocată în principal din perspectiva considerării contractului de leasing

ca fiind un contract de împrumut cu consecința aplicării dispozițiilor legale

în materie de împrumut iar, în secundar, prin raportare la dispozițiile de

drept comun fiind susținută nulitatea clauzelor motivat de faptul că sunt

încălcate dispozițiile art. 1069 C. civ.

Recurenta a

invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.,

criticând, din perspectiva ambelor motive, faptul că instanța de apel nu a

răspuns tuturor motivelor de apel iar hotărârea nu este motivată în fapt și în

drept.

În ceea ce

privește criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5

raportat la dispozițiile art. 261 C. proc. civ., acestea se vor reține ca

nefondate având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă faptul

că instanța a analizat toate aspectele esențiale invocate prin cererea de apel,

reținând natura juridică de contract de leasing a contractului dedus judecății

precum și legalitatea clauzelor contractuale pretins nule.

Cu referire la

critica privind natura juridică a contractului dedus judecății, Înalta Curte,

reține că regimul juridic al contractelor de leasing este reglementat de

Ordonanța nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de

leasing, prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile privind

contractele de împrumut.

Prin actul

normativ menționat mai sus, au fost instituite norme speciale privind regimul

juridic al contractelor de leasing iar operațiunea de leasing dedusă judecății

este reglementată în mod expres în art. 22 al O.G. nr. 51/1997, și, chiar dacă

prezintă particularități față de forma clasică a contractului de leasing,

acestea nu-i conferă natura unei operațiuni de creditare, după cum susține

eronat recurenta.

Teza recurentei

privind faptul că i s-ar aplica contractului de leasing normele juridice care

guvernează materia creditării va fi înlăturată întrucât contractul de leasing

nu poate asimilat cu contractul de credit, aceste contracte prezentând

diferențe semnificative. într-adevăr forma clasică a contractului de leasing se

aseamănă cu contractul de credit bancar întrucât din punct de vedere economic,

atât leasingul, cât și creditul bancar presupun un împrumut pe termen

determinat cu achitarea de către debitor a dobânzii. Din punct de vedere

juridic însă, suntem în prezența a două contracte diferite deoarece în cazul

creditului bancar clientul primește o sumă de bani de la instituția financiară,

pe când în cazul contractului de leasing, locatorul nu oferă locatarului bani,

ci finanțează cumpărarea unui bun, pe care ulterior îl transmite locatarului în

posesiune și folosință temporară.

Față de aceste

considerente, rezultă că nu se poate reține ca fondată critica recurentei

privind nulitatea clauzelor contractuale din perspectiva asimilării

contractului de leasing cu contractul de împrumut bancar, normele care

guvernează acest din urmă contract nefiind aplicabile în cauză.

Recurenta a

criticat și faptul că instanța de apel nu a analizat nulitatea clauzelor prin

prisma art. 1069 C. civ. careinterzice cumularea penalităților cu obligarea la

îndeplinirea obligației principale.

Criticile

recurentei legate de nulitatea clauzelor contractuale în temeiul art. 1069 C.

civ., se vor reține ca nefondate având în vedere regimul juridic al

contractului de leasing, astfel cum acesta este reglementat prin legea

specială, respectiv O.G. nr. 51/1997.

Astfel, în conformitate

cu art. 15 al O.G. nr. 51/1997, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul

în care utilizatorul nu execută obligațiile de plată a ratei de leasing timp de

două luni consecutive calculate de la data scadenței prevăzută în contractul de

leasing, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul

este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate până la

data restituirii în temeiul contractului de leasing.

Se observă,

însă, că prevederile O.G. nr. 51/1997 acoperă doar dreptul finanțatorului la

restituirea bunurilor plasate în leasing și la obligarea utilizatorului de a

plăti sumele datorate până la data restituirii obiectului material al

leasingului. Dispoziția citată nu se referă expressis verbis și la daunele-interese

reprezentate de prejudiciul încercat de finanțator după data restituirii

obiectului material al leasingului, însă în aceeași prevedere legală, în chiar

debutul reglementării sale, se statuează că dispozițiile sale își găsesc

aplicarea "dacă în contract nu se prevede altfel".

Se constată

astfel că, dispoziția legală invocată, prin mențiunea "dacă în contract nu

se prevede altfel", lasă posibilitatea părților să stipuleze în contract

modul în care vor fi percepute daunele interese în situația în care, din culpa

utilizatorului, survine rezilierea contractului de leasing.

Această

dispoziție legală urmărește să permită finanțatorului, având în vedere

complexitatea naturii contractului de leasing, să-și recupereze prejudiciul în

cazul încetării contractului înainte de termenul stabilit întrucât acesta

efectuează la începutul contractului de leasing o cheltuială constând în prețul

de achiziție al bunului în scopul recuperării ulterioare a sumei investite.

Prin urmare, norma specială conținută de art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permite

alăturarea unor norme complementare la care părțile au posibilitatea să recurgă

pe cale convențională.

Înalta Curte,

constată că părțile au procedat în acest mod, în sensul că au inclus o clauză

convențională având natura juridică a clauzei penale reglementată de dreptul

comun și anume de art. 1066 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului

de leasing.

Potrivit art.

1066 din vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii contractului de

leasing, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare

pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare

din parte-i, clauza penală fiind acea convenție accesorie prin care părțile

determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a

neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de

către debitorul sau. Așadar, rolul clauzei penale este acela de a evalua pe

cale convențională prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încălcării de

către debitor a obligațiilor contractuale, instituind în sarcina acestuia din

urmă obligația de a a-i achita creditorului o sumă de bani ori o altă valoare

patrimonială.

În acest sens,

prin art. 15.3 se prevede că încetarea prin acordul părților a contractului, în

orice altă situație decât cea prevăzută la art. 14 alin. (14)

5

este

posibilă numai dacă utilizatorul și-a îndeplinit toate obligațiile scadente,

locatorul având în această situație dreptul la daune compensatorii în valoare

de 25% din valoarea contractului de leasing.

Contrar

susținerilor recurentei, instanța de apel a analizat legalitatea clauzelor a

căror nulitate se solicită raportat la dispozițiile legale și contractuale

incidente.

Din economia

dispozițiilor art. 15 din ordonanță rezultă, pe de o parte, că părțile pot

conveni asupra daunelor-interese datorate pentru rezilierea contractului,

statuându-se că acestea se pot întinde, cel puțin, până la data restituirii

obiectului material al leasingului, iar pe de altă parte, că părțile pot

conveni și altfel, în sensul de a stipula o altă determinare a

daunelor-interese, mai restrânsă sau mai întinsă decât cea la care se referă

norma legală evocată.

Încetarea, prin

reziliere, a contractului de leasing financiar, din culpa utilizatorului, poate

avea ca efect cauzarea unui prejudiciu constând în ratele de leasing și dobânda

pe care utilizatorul s-a obligat să le plătească, iar finanțatorul avea

speranța legitimă că le va încasa. Prin urmare, referirea clauzei penale la

daune-interese evaluate ca prejudiciu reprezentând ratele de leasing

contractuale viitoare și, după caz, dobânzile asupra acestor rate, nu este

contrară dispozițiilor O.G. nr. 51/1997, astfel cum în mod corect a reținut

instanța de apel.

Este cunoscut

faptul ca prevederile art. 969 din vechiul C. civ. ridică la rang de lege

convenția părților, așa încât acestea sunt ținute la executarea, întocmai și cu

bună-credință, a obligațiilor asumate. Invalidarea convenției ori a uneia

dintre clauzele acesteia nu poate avea loc decât pentru cazurile prevăzute în

mod expres de dispozițiile art. 948 și următoarele din actul normativ

menționat. în cauză nu au fost însă aduse argumente de natură să releve în mod

concret încălcarea dispozițiilor legale privind modul de reglementare al

clauzei penale.

Referitor la criticile

întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte le va reține ca

nefondate având în vedere că instanța a analizat aspecte esențiale ale cauzei

respectiv natura contractului dedus judecății și legalitatea clauzelor a căror

nulitate s-a solicitat.

În raport de

cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt fondate motivele de recurs

invocate în cauză și că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza

art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de recurenta-reclamantă SC S. SRL București împotriva

Deciziei nr. 330 din 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 30 septembrie 2014.