ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 912/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 12.849 din 11 noiembrie 2009 a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta

SC R.M.T.

SRL București în contradictoriu cu pârâta SC I.R.L. I.F.N. SA București.

În fundamentarea

acestei soluții, instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat contractul

de leasing financiar nr. 12974 STRF din 26 septembrie 2009, contract prin care

pârâta a transmis reclamantei dreptul de folosință asupra bunului indicat în

anexa 1 la contract, în schimbul prețului de 36.683,73 EURO.

La data de 15

ianuarie 2009 reclamanta a solicitat pârâtei eșalonarea plăților lunare, iar

pârâta a comunicat că este de acord cu cererea reclamantei în condițiile în

care va achita debitul restant de 6.563,68 lei și va prezenta polițele de

asigurare ale bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing.

Bunul ce a format

obiectul contractului de leasing a fost predat de reclamantă la data de 23

februarie 2009 către

SC R.M.T. SRL, persoană

împuternicită de pârâtă în acest sens, astfel cum rezultă din procesul-verbal

de predare primire.

Cererea

reclamantei de a se constata că efectele

contractului de leasing au încetat prin

predarea bunului este neîntemeiată, deoarece contractul de leasing poate înceta

fie prin împlinirea termenului stabilit de părți, fie prin denunțarea

unilaterală (în situația în care părțile ar fi prevăzut în contractul de

leasing posibilitatea denunțării unilaterale), fie prin rezilierea contractului

pentru neexecutare, fie prin acordul de voință al părților.

În ceea

ce privește cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumelor de

11.866,74 lei și 22.421,61 EURO „reprezentând sume executate prin poprire cu

rea-credință și fără bază contractuală de către pârâtă” s-a apreciat ca neîntemeiată,

întrucât împotriva executării silite pe care pârâta a declanșat-o, reclamanta

avea posibilitatea exercitării contestației la executare, conform art. 399 C.

proc. civ.

Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 494 din 21

octombrie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei SC R.M.T. SRL București

împotriva sentinței comerciale

nr. 12849 din 11 noiembrie 2009, fiind preluate

argumentele expuse anterior.

De

asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea intimatei de obligare a

apelantei la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu au fost dovedite.

Aceiași

instanță, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia

comercială nr. 53 din 10 februarie 2011 a respins ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate a cererii de completare a dispozitivului deciziei comerciale

nr. 494 din 21 octombrie 2010 pronunțate de instanța de apel și a mai respins

ca neîntemeiată și cererea apelantei reclamante SC R.M.T. SRL de completare a

deciziei nr. 494 din 21 octombrie 2010, cu motivarea că pretinsa critică nu se

încadrează în dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ.

Împotriva

deciziei comerciale nr. 494 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, a promovat recurs reclamanta SC R.M.T. SRL

care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate, solicitând

în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. admiterea recursului și

modificarea în tot a deciziei atacate, cu consecința admiterii acțiunii.

În ce

privește art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a considerat că motivarea deciziei

este inexistentă, iar singurul aspect avut în vedere de instanță a fost

principiul libertății contractuale.

Referitor

la critica adusă în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat faptul

că instanța a înțeles și a aplicat greșit art. 15 din O.U.G. nr. 51/1997

privind operațiunile de leasing și societățile de leasing conform căruia

predarea bunului duce la rezilierea contractului.

Contractul

încheiat de părți nu prevede nicio clauză care să infirme dispozițiile art. 15

din O.U.G. nr. 51/1997, iar dacă părțile ar fi vrut să înfrângă această

dispoziție legală, ar fi prevăzut dispoziții contrare celor expuse anterior.

Legiuitorul

a prevăzut expres modalitatea de reziliere a contractului prin predarea

bunului, iar instanța de apel nu a soluționat toate capetele de cerere,

respectiv natura juridică a sumelor încasate fătă drept prin executarea silită

și prejudiciul cauzat prin poprirea nelegală a conturilor.

Intimata

pârâtă SC I.R.L. I.F.N. SA a depus întâmpinare, solicitând în principal, pe

cale de excepție să se constate că recursul a fost tardiv formulat, iar în

subsidiar respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta

Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la toate

criticile aduse de recurenta reclamantă, constată că acestea sunt justificate,

urmând a admite recursul în limitele și pentru considerentele care vor fi

expuse, decizia criticată urmând a fi casată și cauza trimisă spre rejudecarea

apelului la aceiași instanță.

Din

verificarea întregii documentații, rezultă că, potrivit cererii de chemare în

judecată, reclamanta SC R.M.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC I.R.L.

I.F.N. SA constatarea că la data de 23 februarie 2009 a încetat contractul de leasing financiar echipament nr. 12974 STRF/26109/2007 după predarea

bunului obiect al contractului, obligarea pârâtei la plata sumelor de 11.866,74

RON plus 22.421,61 EURO reprezentând sume executate prin poprire cu rea-credință

și fără bază contractuală, precum și obligarea aceleiași pârâte la plata unor

daune interese în sumă de 10.000 EURO în echivalent RON la data rămânerii

definitive a sentinței.

Constant,

pârâta SC I.R.L. I.F.N. SA, prin întâmpinările depuse în toate fazele

procesuale, a invocat, că deși bunul a fost predat debitele nu au fost achitate

de către reclamantă iar contractul produce efecte juridice valabile până la

data la care ambele părți își vor îndeplini obligațiile asumate. Astfel,

potrivit art. 5 pct. 5.2 din contractul de leasing, reclamantei îi revenea

obligația de a-și achita rata de leasing și toate celelalte sume datorate la

termenele scadente. Nu există nicio altă prevedere contractuală sau legală care

să justifice refuzul achitării ratelor de leasing în cazul predării bunului.

În

principiu, motivarea deciziei dată în apel nu poate fi implicită, ci trebuie să

se refere la criticile în concret formulate de apelanta reclamantă și la

argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.

Instanța

de apel a omis a examina toate criticile aduse de reclamantă și care se

regăsesc în cererea de apel, respectiv cele care vizează obligarea pârâtei la

plata sumelor executate prin poprire de către executorul judecătoresc, la

cererea pârâtei, în scopul lămuririi cuantumului real al debitelor.

De

remarcat că, în chiar motivarea deciziei comerciale nr. 53 din 10 februarie 2011 a instanței de apel, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei SC R.M.T. SRL

având ca obiect omisiunea pronunțării asupra rezolvării capătului de cerere

referitor la obligarea intimatei la plata despăgubirilor cauzate prin

executarea silită, în condițiile art. 281

2

C. proc. civ. s-a

apreciat corect că un asemenea aspect nu poate fi rezolvat decât prin

exercitarea căii de atac.

Obligația

instanței este aceea de a face o motivare în concret, de a examina toate

criticile aduse prin cererea de apel, de a demonstra amplu argumentat și bine

documentat de ce a admis susținerile unei părți și de ce le-a respins pe ale

părții potrivnice.

Motivele de fapt și

de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților, potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., constituie elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și

de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Este adevărat că,

potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie,

prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Mai mult, ei

pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă

părțile se împotrivesc.

Rolul activ nu

înseamnă, așa cum a evidențiat jurisprudența, încălcarea principiului

disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările

revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța

neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să

descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea

drepturilor și intereselor legitime.

Mai mult, art. 6 pct.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepție,

asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a

fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul de

judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei

sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care

va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Întrucât Convenția nu

are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi

concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980,

seria A, nr.37, p.16, paragraful 33) acest drept nu poate fi considerat efectiv

decât dacă aceste observații sunt în mod real, „ascultate”, adică în mod

concret examinate de către instanța sesizată.

Apare cât

se poate de evident că în soluționarea cauzei, instanța de apel nu a ținut

seama, în special, de diversitatea capetelor de cerere din acțiunea reclamantei

și nici de toate motivele de apel prin care au fost aduse critici sentinței

primei instanțe, rațiuni pentru care urmează a fi admis recursul declarat de

reclamanta SC R.M.T. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 494 din 21 octombrie

2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care

în baza art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 pct. 5 C. proc. civ. o va casa și

trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceiași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta SC R.M.T. SRL București împotriva deciziei

comerciale nr. 494 de la 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre

rejudecare a apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 23 februarie 2012.