ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1764/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1764/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra
recursului de față:
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 2997 din 11
iunie 2014 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, a Tribunalului
București, au fost respinse ca neîntemeiate: excepția inadmisibilității
revocării renunțării la judecată; excepția inadmisibilității cererii invocată
de pârâtă prin întâmpinare; excepția inadmisibilității capătului 1, 2 de cerere
și următoarele (contravaloare magazinaj și asigurări pază auto); excepția
tardivității cererii depusă la data de 21 mai 2014.
A fost admisă
în parte cererea formulată de SC S. SRL, prin lichidator Cabinet individual de insolvență
A.R.L., în contradictoriu cu SC U. Leasing Corporation IFN SA, astfel cum a fost
precizată și completată; a fost dispusă rezilierea contractului de leasing financiar
din 11 februarie 2010 și a fost obligată pârâta să restituie suma de 60.4,43 RON,
reprezentând avans achitat de reclamantă în temeiul contractului, precum și dobânda
legală aferentă, începând cu 19 martie 2010 și până la achitarea integrală a debitului;
au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate ca și cererea reclamantei reprezentând
cheltuieli de judecată.
Pentru a decide
astfel, instanța de fond a constatat că este nefondată inadmisibilitatea cererii
de reziliere a contractului deoarece lipsa înmatriculării nu este imputabilă pârâtei
ci vânzătoarei bunului.
Tribunalul a mai
constatat că prin sentința nr. 3957 din 6 martie 2012 a Judecătoriei sectorului
1 București a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a acțiunii, a fost admisă
acțiunea precizată și a fost reziliat contractul de leasing și obligată pârâta la
restituirea avansului, fiind respinse celelalte pretenții.
S-a mai constatat
că prin decizia nr. 67 din 03 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a Vl-a
civilă, a fost admis apelul formulat de U. Leasing IFNSA, a fost anulată sentința
și reținută cauza spre judecare în fond, apreciind că față de valoarea obiectului
cererii, competența de soluționare în primă instanță a cauzei aparține tribunalului.
Analizând cauza
tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta S. și pârâta U., finanțator, au încheiat
contractul de leasing financiar din 11 februarie 2010, având ca obiect autoturismul
marca B., valoarea contractului fiind de 78.305,27 euro, potrivit anexei B (scadențar
provizoriu); că pârâta a achitat contravaloarea autoturismului către dealer în 2
tranșe, respectiv: 80% reprezentând 212.892,17 RON la 22 februarie 2010 și 20% reprezentând
52.969,72 RON la 02 martie 2010, dată la care s-a întocmit factura fiscală de achiziție
și a fost încheiat contractul de vânzare; că bunul a intrat în detenția reclamantei
însă înmatricularea provizorie a expirat la 10 martie 2010, iar la 17 martie 2010
reclamanta a notificat pârâtei declarația de denunțare a contractului, reiterată
ulterior prin notificările din 17 și 20 iulie 2010.
Analizând excepția
inadmisibilității revocării renunțării la judecată, tribunalul a constatat că la
7 decembrie 2010 reclamanta a precizat că a renunțat la termenul din 23
noiembrie 2010 la capătul de cerere privind obligarea U. la retumarea avansului,
însă în cursul judecății la 18 noiembrie 2011 reclamanta formulează noi precizări
referitoare la daunele interese solicitate inițial în sensul că solicită retumarea
avansului în sumă de 60.412,43 RON, plata sumei de 56.340,8 RON reprezentând contravaloarea
facturilor aferente serviciilor de închiriere garaj și asigurare pază pentru autoturism.
S-a reținut că
reclamanta și-a modificat atitudinea procesuală în ceea ce privește capătul de cerere
referitor la nulitatea facturilor emise de pârâtă, asupra căruia aceasta nu a mai
insistat cu ocazia numeroaselor precizări, precum și în ceea ce privește capătul
de cerere referitor la restituirea avansului, arătând că renunță la judecată, pentru
ca ulterior să solicite obligarea la restituire.
Astfel, s-a constatat
că niciodată nu s-a luat act de renunțarea la judecată și că această renunțare a
avut loc în fața unei instanțe necompetente, iar potrivit art. 105 C. proc. civ.
actele întocmite de un funcționar necompetent sunt declarate nule, cu excepția probelor
care potrivit art. 160 C. proc. civ., rămân câștigate judecății, în consecință excepția
inadmisibilității retractării renunțării la judecată nu a fost admisă.
Cu privire la
excepția inadmisibilității cererii de reziliere (capătul 1 de cerere) pe considerentul
că a avut loc deja rezilierea contractului de leasing și că rezilierea și-a produs
deja toate efectele, tribunalul a reținut că, pârâta fusese notificată de reclamantă
încă din 19 martie 2010 cu privire la rezilierea contractului și la refuzul de a
mai plăti ratele de leasing în condițiile în care nu poate folosi bunul; iar în
situația în care pârâta fusese chemată în judecată în legătură cu rezilierea contractului,
primind citația la 23 aprilie 2010, acțiunea acesteia de a rezilia contractul pentru
neplata ratelor, la data de 9 august 2010, în temeiul pactului comisoriu de gradul
IV de care aceasta beneficiază potrivit contractului, nu poate bloca demersul judiciar
al reclamantei.
Referitor la inadmisibilitatea
capătului 2 de cerere, Tribunalul a reținut că prin această cerere se invocă din
nou faptul că la data din 23 noiembrie 2010, reclamanta a renunțat la judecarea
capătului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea avansului chestiune
care a fost deja tranșată anterior, ocazie cu care s-a reținut că nu poate fi primită
susținerea pârâtei potrivit căreia renunțarea la judecată înainte de a fi analizată
de instanță nu poate fi retractată, și că în aceste condiții excepția inadmisibilității
nu poate fi primită.
Cu privire la
celelalte pretenții bănești, tribunalul a reținut că, față de motivarea expusă de
pârâtă, excepția privește tardivitatea cererii modificatoare prin care acestea au
fost solicitate și nu inadmisibilitatea; că pretențiile solicitate prin capătul
2 de cerere, detaliate prin cererea din 18 noiembrie 2011, nu pot fi considerate
tardive, deoarece reclamanta nu a adăugat un capăt nou de cerere, ci a precizat
în ce constau daunele interese solicitate chiar prin cererea introductivă și deci
nu pot fi supuse termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ.
Tribunalul a mai
reținut că cererea modificatoare a fost depusă la primul termen de judecată în fața
instanței competente; că nu poate fi considerat a fi prima zi de înfățișare termenul
de judecată acordat în cadrul procedurii desfășurate la instanța necompetentă și
că în consecință excepția tardivității este neîntemeiată.
În ce privește
fondul cauzei, tribunalul a apreciat că, la data emiterii notificării privind intenția
de reziliere, comunicată pârâtei prin fax la data de 19 martie 2010, reclamanta
nu avea nicio obligație de plată scadentă, iar pârâta a achitat contravaloarea autoturismului
la data de 2 martie 2010, dată la care s-a și încheiat contractul de vânzare și
că prin raportare la data încheierii contractului de vânzare, 2 martie 2010, și
la dispozițiile legale mai sus evocate, data primei scadențe este 1 aprilie 2010,
iar notificarea de reziliere a fost comunicată la 19 martie 2010, dată la care reclamanta
nu avea nicio obligație de plată scadentă și care să nu fi fost executată.
În ce privește
culpa pârâtei, tribunalul a reținut că aceasta, în calitate de finanțator, era ținută
de art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997, să îi garanteze utilizatorului pe tot parcursul
derulării contractului, iar nu numai inițial, folosința liniștită a bunului, în
condițiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale, iar în cazul
unui bun supus înmatriculării așa cum este autoturismul ce face obiectul contractului
de leasing, simpla deținere a bunului nu echivalează cu folosirea acestuia.
S-a apreciat că
nu poate fi reținut argumentul invocat de pârâtă în apărare potrivit căruia reclamanta
este vinovată de întârzierea înmatriculării deoarece aceasta a comunicat târziu
pârâtei factura de achiziție; factura fiind încheiată la 2 martie 2010, dată la
care pârâta a achitat integral prețul, în cuprinsul facturii se menționează că aceasta
va fi comunicată prin curier pârâtei, fiind astfel înlăturată susținerea pârâtei
cu privire la obligația utilizatorului de a remite finanțatorului factura de achiziție
iar pârâta nu a probat faptul că i-ar fi fost comunicată abia la 2 aprilie 2010.
În ce privește
înscrisul referitor la informațiile privind obligațiile reclamantei de a coopera
la înmatricularea permanentă a autovehiculului precum și la conducerea vehiculului
în afara țării, adăugate la facturile emise, s-a apreciat că nu reprezintă o anexă
la contract și nu este semnat de părți și că acesta nu creează obligații în sarcina
utilizatorului, mai ales că nu este asumat de acesta prin semnătură, ci are un caracter
de recomandare, fără ca pârâta să se poată exonera de obligația ce-i incumbă în
privința înmatriculării.
Referitor la restituirea
avansului, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat, dat fiind că, în condițiile
în care s-a reținut că bunul a fost inutilizabil, nu se poate reține o contraprestație
care să îndreptățească pârâta a reține această sumă.
Cu privire la
pretențiile referitoare la contravaloarea chiriei garajului și serviciilor de pază,
tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada necesității efectuării acestor cheltuieli,
respectiv a legăturii de cauzalitate dintre încălcarea obligației de a asigura folosința
bunului, magazinajul și paza autoturismului.
În ce privește
cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, tribunalul a reținut că nu există
dovezi privind aceste cheltuieli la instanța competentă și că cele efectuate la
instanța necompetentă nu pot fi acordate deoarece pârâta nu are nicio culpă procesuală
la acea instanță.
Curtea de Apel
București, secția a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 1259 din 19 decembrie 2014
a admis excepția tardivității apelului declarat de SC S. SRL respingând apelul SC
S. SRL ca tardiv declarat și a respins ca nefondat apelul formulat de U. Leasing
Corporation IFN SA.
În argumentarea
acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că sentința a fost comunicată
apelantei SC S. SRL, prin administrator judiciar, la 04 august 2014 iar cererea
de apel a fost depusă la Tribunalul București la 27 august 2014 deși termenul de
15 zile de apel expira la 20 august 2014.
Văzând și dispozițiile
art. 103 C. proc. civ. instanța de apel a admis excepția tardivității declarării
apelului și a respins apelul formulat de SC S. SRL, prin administrator judiciar,
ca tardiv declarat.
În ce privește
apelul declarat de SC U. Leasing Corporation IFN SA instanța de apel a reținut,
în esență, că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 06 aprilie 2010
și admisibilitatea ei în justiție se verifică în raport cu momentul arătat și nu
cu evenimente care au survenit ulterior, cu atât mai mult cu cât acest eveniment,
invocat de apelantă este o faptă a acesteia, adică rezilierea contractului prin
activarea pactului comisoriu de grad IV, la patru luni după ce reclamanta a solicitat
rezilierea contractului din culpa pârâtei apelante.
Faptul că rezilierea
a fost pusă în executare, nu poate să împiedice instanța să verifice cererea reclamantei
de reziliere a contractului din vina pârâtei.
Pactul comisoriu
dă dreptul la a decide rezilierea contractului, însă el nu dă dreptul pârâtei și
la a împiedica pe reclamantă să se adreseze justiției pentru a verifica dacă pârâta
este sau nu culpabilă în executarea contractului.
În ce privește
cea de a doua critică, instanța de apel a observat că pârâta nu a considerat la
prima instanță că reclamanta a renunțat la cererea de restituire a avansului de
60.412 RON și nici nu a invocat existența unei astfel de renunțări la capătul de
cerere arătat.
În concluziile
scrise depuse la judecătorie, înainte de intrarea cauzei în dezbateri, 20
septembrie 2011, pârâta a arătat că reclamanta a renunțat la cererea de restituire.
Nu a invocat însă nicio excepție sub acest aspect și nici nu a amintit de revocarea
renunțării.
Având în vedere
situația de fapt și de drept, instanța de apel a constatat că instanța nu a luat
act de renunțare, potrivit textului art. 246 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât
soluția primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității renunțării este
legală.
Instanța de apel
nu a reținut argumentul apelantei privind inadmisibilitatea revocării renunțării
în sensul că dacă s-ar admite revocarea renunțării s-ar aduce atingere siguranței
circuitului civil. Procedura de judecată și dreptul la instanță nu are nici un impact
asupra siguranței circuitului civil.
S-a apreciat ca
nefondat argumentul potrivit căruia instanța este obligată să ia act de renunțarea
la judecată. În speță, după comunicarea cererii precizatorii din 07 decembrie 2010
între termene reclamantul a revocat renunțarea, astfel că la următorul termen instanța
nu mai era investită cu cererea de renunțare. Este motivul pentru care chiar și
pârâta a insistat asupra timbrajului la valoarea de 60.412.34 RON, cu care instanța
a rămas investită prin revocarea renunțării.
Critica privind
tardivitatea cererilor de modificare a acțiunii din data de 22 aprilie 2014 a fost
respinsă, reținându-se că tribunalul s-a considerat investit cu cererea de restituire
a avansului de 60.412,34 RON prin revocarea renunțării la judecătorie.
Instanța de apel
a reținut că intimata apelantă s-a apărat la prima instanță invocând rezilierea
de către aceasta a contractului de leasing pentru lipsa plății ratelor de leasing.
Acesta a fost singurul reproș al reclamantei privind încălcarea obligației de plată
în cadrul contractului de leasing. După repunerea pe rol a cauzei, la judecătorie,
pentru a se discuta timbrajul, deci după ce se stabilise cadrul procesual, au fost
închise dezbaterile și au fost puse concluzii pe fond, pârâta a invocat pentru prima
dată faptul că pe lângă omisiunea reclamantei de plată a ratelor de leasing „nu
a achitat nicio primă de asigurare a bunului de leasing".
S-a constatat
că, în apel pârâta a invocat că de fapt reclamanta ar fi încălcat obligația de plată
și a trei facturi în sumă de 6.665,54 RON scadente la 27 martie și la 01
aprilie 2010.
Instanța de apel
a reținut că rezilierea dispusă de apelantă pentru încălcarea obligației de plată
a ratelor de leasing, prin activarea pactului comisoriu este nelegală și că dincolo
de faptul că până în apel nu s-a invocat niciodată încălcarea obligației de plată
a facturilor arătate, nu există nici-o dovadă a comunicării acestor facturi către
reclamantă pentru a i se putea reproșa încălcarea obligației de plată și deci lipsa
uneia dintre condițiile formulării cererii de reziliere.
S-a apreciat că
dacă pârâta însăși nu a știut despre obligația de plată a facturilor arătate este
greu de înțeles cum ar fi putut cunoaște reclamanta că are de achitat acele facturi
reprezentând cheltuieli de prefinanțare, așa cum se invocă pentru prima dată în
apel.
Cu privire la
momentul la care se apreciază culpa părților în încălcarea obligațiilor contractuale,
instanța de apel a observat că reclamanta a solicitat rezilierea contractului la
19 martie 2010, pe considerentul că la 10 martie 2010 expirase înmatricularea provizorie.
Data de 19 martie 2010 este data la care reclamanta a pus în întârziere pe pârâtă
pentru încălcarea obligației.
Culpa pârâtei
se apreciază pe toată perioada, de la data de 10 martie 2010, când a fost pusă în
întârziere, nu doar de la data la care a fost formulată cererea de chemare în judecată,
cum susține apelanta.
Instanța de apel
a considerat că lipsirea reclamantei pe o perioadă de o lună de zile de folosința
autovehiculului ce constituie obiectul contractului de leasing este o faptă gravă
căci folosința acestui bun este obiectul contractului și întinderea lipsei de folosință
pe durata arătată este o încălcare gravă a contractului.
Nu a fost primită
nici critica potrivit căreia dacă legea permite termenul de grație înseamnă că executarea
obligației debitorului la data chemării în judecată ar constitui o cauză de exonerare
de răspundere, instanța de apel considerând că acordarea termenului de grație este
lăsată la latitudinea judecătorului iar contractul a fost încheiat sub C. com. care
interzicea judecătorului să acorde termen de grație în litigiile comerciale.
Referitor la critica
potrivit căreia neexecutarea obligației de înmatriculare s-ar datora reclamantei
și furnizorului bunului, instanța de apel a reținut că în primul rând nu există
nicio dovadă în acest sens și acest aspect a fost deja reținut de prima instanță
astfel că în apel trebuia să fie aduse dovezi pentru a răsturna concluzia primei
instanțe. În al doilea rând fapta persoanelor citate de apelantă nu este un caz
de forță majoră și nici măcar de caz fortuit pentru a putea să fie exonerată de
încălcarea obligației.
În ce privește
critica privind lipsa de echitate a soluției de restituire a avansului, instanța
de apel a reamintit că soluția primei instanțe nu poate fi criticată pentru lipsa
de echitate ci doar pentru lipsa de legalitate, iar în al doilea rând s-a observat
că utilizarea timp de două săptămâni a autovehiculului nu ar putea constitui un
just temei pentru respingerea cererii de restituire în condițiile în care rezilierea
este decisă din culpa apelantei.
Faptul că „reposedarea"
autovehiculului a fost făcută în 2012 nu poate fi reproșată reclamantei. Nu există
nicio dovadă că reclamanta a utilizat autovehiculul până la „reposedare" și
că aceasta s-a opus restituirii autovehiculului.
Împotriva acestei
decizii pârâta SC U. Leasing Corporation IFN SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile
art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.
În argumentarea
motivelor de recurs invocate, recurenta a susținut, în esență, că deși a fost sesizată
exclusiv cu analiza „rezilierii" S., instanța s-a pronunțat implicit și asupra
„rezilierii UCLC", deși o astfel de cerere nu a fost formulată, ceea ce înseamnă
că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.
Or, susține recurenta
sensul principiului determinării cu exactitate a obiectului judecății este tocmai
de a circumscrie cu claritate analiza de legalitate pe care o efectuează instanța,
iar nu acela de a permite analize implicite sau prin ricoșeu.
Recurenta susține
că, din analiza considerentelor deciziei recurate, se constată că judecătorul de
apel a pășit la analiza sumară a motivelor „rezilierii UCLC", pe care Ie-a
„anihilat" simplu ca fiind motive evocate direct în apel, aspect de altminteri
fals, însă analizarea fugară a motivelor „rezilierii UCLC" și declararea nelegală
a acestei rezilieri este esențială din perspectiva faptului că judecătorul de apel
a constatat că nu s-a putut pronunța asupra rezilierii S. în absența unei soluții
cu privire la rezilierea UCLC.
În ce privește
inadmisibilitatea revocării renunțării la judecata capătului de cerere privind restituirea
avansului, recurenta susține că retractarea renunțării la judecată nu este valabilă,
întrucât ar încălca principiul irevocabilității actelor unilaterale, nefiind enumerată
nici printre excepțiile de la principiul irevocabilității.
Recurenta, referindu-se
la tardivitatea precizării din 22 aprilie 2014 și abuzul de drept privind retractarea
renunțării la un capăt de cerere, susține că anularea sentinței Judecătoriei sectorului
1 pentru necompetență, nu a anihilat termenele legale în interiorul cărora părțile
au fost ținute să efectueze actele procesuale, iar rezilierea din culpa pârâtei
a fost pronunțată cu încălcarea tuturor principiilor rezilierii, având în vedere
că la data introducerii cererii de chemare în judecată - 06 aprilie 2010 - cât și
la data pronunțării hotărârii de reziliere - 11 iunie 2014, pârâta își executase
toate obligațiile, inclusiv obligația de înmatriculare.
În opinia recurentei
rezoluțiunea se pronunță doar în condițiile unui caracter important și grav al neexecutării,
ceea ce în cauză nu se poate reține în sarcina pârâtei, de vreme ce înmatricularea
definitivă a autoturismului s-a realizat cu câteva zile întârziere, iar întârzierea
a fost provocată de utilizator.
Recurenta consideră
că desființarea contractului prin pronunțarea rezilierii judiciare este o măsură
de ultim remediu, iar pentru aceasta instanța are obligația să analizeze, atunci
când există o întârziere în executarea contractului, dacă întârzierea are un caracter
important și grav.
Prezentând situația
debitelor contractuale neachitate ale reclamantei, recurenta susține că instanța
a ignorat această situație, încălcând astfel dispoziția prevăzută de art. 9
lit. e) din O.G. nr. 51/1997, potrivit căreia utilizatorul poate solicita încetarea
contractului prin rezoluțiune doar dacă nu are obligații contractuale neachitate,
iar situația acestor datorii s-ar fi putut verifica în contextul existenței capătului
de cerere privind rezilierea la inițiativa UCLC.
Recurenta susține
că autoturismul a fost folosit de reclamantă în perioada 01 aprilie 2010-16
ianuarie 2012 fără ca aceasta să plătească pârâtei folosința, ceea ce înseamnă că
declanșarea prezentului proces a urmărit acest scop ilicit, iar nu repararea unui
prejudiciu care nu a existat.
Pentru aceste
motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate
și în consecință admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată
și a revocării renunțării la judecarea capătului de cerere privind restituirea avansului,
admiterea excepției tardivității modificării cererii introductive prin raportare
la precizările din data de 22 aprilie 2014, iar în măsura în care excepțiile vor
fi respinse, respingerea ca neîntemeiate a cererilor S.
Prin întâmpinarea
depusă la dosar, intimata reclamantă SC S. SRL a solicitat respingerea recursului
ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.
Analizând actele
și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei, Înalta Curte reține că
recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Deși recurenta
în susținerea cererii de recurs a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.
civ., structurând criticile formulate de recurenta pârâtă, instanța de recurs constată
că prin aspectele invocate este vizată ipoteza prevăzută de pct. 5 al art. 304 C.
proc. civ..
Potrivit art.
304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când
a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității
de art. 105 alin. (2) din același Cod.
Doctrina a statuat
că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularitățile
procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția motivelor prevăzute de
pct. 1-4 inclusiv încălcarea unor principii fundamentale care guvernează procesul
civil.
Din perspectiva
menționatelor dispoziții, criticile recurentei privind analiza sumară a motivelor
de apel cu trimitere la situația de fapt reținută în cauză este fondată.
Potrivit dispozițiilor
art. 129 pct. 5 C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în
cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul
pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. (...)".
Înalta Curte constată
că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.
civ. nemanifestând rol activ pentru aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii.
În principiu,
rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al
părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii
adevărului respectiv, să fie într-o conexiune logică și necesară cu principiul adevărului.
Aceasta este premisa
prevederilor anterior enunțate, iar sensul acestora este acela că judecătorul este
în drept să ceară părților explicații - în situația în care are nelămuriri cu privire
la situația de fapt ori la motivarea în drept - și să pună în discuția acestora
orice împrejurări sau de drept, chiar și cele care nu sunt menționate în cererea
de chemare în judecată sau în întâmpinare-cererea reconvențională.
În cauza dedusă
judecății, instanța de apel nu a dat eficiență normelor evocate anterior, încălcând
dispozițiile legale în privința stabilirii corecte a situației de fapt și administrării
probelor pertinente cauzei în a stabili dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile
privind rezilierea contractului de leasing financiar din 11 februarie 2010.
Înalta Curte,
constată că în speță se impune administrarea unui probatoriu cu privire la predarea
documentelor de către reclamantă către pârâtă pentru efectuarea operațiunii de înmatriculare,
având în vedere condițiile generale semnate de ambele părți, potrivit cărora operațiunea
de înmatriculare putea fi făcută de către pârâtă doar dacă reclamanta își respecta
propria obligație de predare a documentelor necesare pentru efectuarea acestei operațiuni.
Având în vedere
că aspectele legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs, întrucât potrivit
art. 314 C. proc. civ. instanța supremă hotărăște asupra fondului în scopul aplicării
corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, ceea ce în
cauză prin soluția pronunțată acestea nu au fost stabilite, Înalta Curte în temeiul
art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată
și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea procesului, pentru lămurirea
situației de fapt cu privire la predarea documentelor în vederea efectuării înmatriculării,
având în vedere obligațiile asumate de părțile litigante în acest sens.
În conformitate
cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanța va judeca din nou ținând seama de toate
motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de pârâta SC U. Leasing Corporation IFN SA împotriva deciziei civile
nr. 1259 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București - Secția a Vl-a civilă.
Casează decizia recurată și trimite
cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
25 iunie 2015.