ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2208/2011

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 6852 din 8 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca

nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A.I.L.I. SA București prin

lichidator judiciar T. SPRL București împotriva pârâtei SC A.V.I.G. SA București.

Pentru a pronunța această soluție

prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei

la plata sumei de 37.626 euro cu titlu de indemnizație de asigurare și a

dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data introducerii cererii

de chemare în judecată și până la plata integrală a debitului.

S-a arătat faptul că între

reclamantă în calitate de asigurat și pârâtă în calitate de asigurător s-a

încheiat la data de 30 septembrie 2004 o convenție pentru asigurarea facultativă

a creditului acordat pentru bunuri comercializate în sistem leasing.

Obiectul contractului l-a constituit

acoperirea de către pârâta SC A.V.I.G. SA, în schimbul plății primelor de

asigurare de către reclamantă a riscului financiar de neplată a ratelor de

leasing aferente bunurilor comercializate în acest sistem, pe o perioadă de

maximum trei ani, cu plata unui avans la livrarea bunului de minimum 15% în

situația în care utilizatorul nu achită la scadență, dar cel mai târziu la

expirarea termenului de păsuire, obligațiile financiare asumate prin contractul

de leasing.

La data de 25 august 2008 între

reclamantă, în calitate de finanțator și SC L. SRL, în calitate de beneficiar

s-a încheiat un contract de leasing financiar având ca obiect transmiterea dreptului

de folosință asupra unui autovehicul marca B. În executarea acestui contract,

reclamanta a susținut că utilizatorul a achitat doar avansul în sumă de 15.900

euro și ulterior datei de 2 septembrie 2008 nu a mai plătit ratele de leasing.

În consecință, în temeiul poliței de

asigurare din 27 august 2008 prin care s-a asigurat riscul de neplată a ratelor

de leasing datorate de către utilizator, reclamanta a solicitat obligarea

pârâtei la plata despăgubirilor.

În raport de prevederile art. 2 din

Legea nr. 136/1995, respectiv a caracterului facultativ a asigurării,

tribunalul a apreciat că părțile au convenit pentru anumite situații excluderea

asigurătorului de la acordarea despăgubirilor pentru dauna produsă, în

conformitate cu clauza prevăzută la art. V din convenția de asigurare,

respectiv ipoteza în care societatea de leasing nu reziliază contractul de

leasing cel mai târziu la expirarea termenului de păsuire a celei de-a doua

rate de leasing consecutive neachitate la scadența de utilizator. Reclamanta nu

a probat rezilierea acestui contract astfel că pârâta nu datorează despăgubiri.

Apelul declarat de reclamantă a fost

respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 584 din 29 noiembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Pentru a proceda astfel instanța de

apel a arătat, în plus față de considerentele avute în vedere de tribunal, că

chiar dacă în contractul de leasing din 25 august 2008 s-a prevăzut un pact

comisoriu expres, reclamanta pentru a obține obligarea pârâtei la despăgubiri,

trebuia să facă dovada că a notificat utilizatorul și giranții acestuia în

termen de cinci zile de la scadență cu privire la achitarea primei rate

restante, obligație neîndeplinită în speță.

Acest pact comisoriu expres nu poate

fi însă opus pârâtei în condițiile în care reclamanta nu a întreprins toate

diligențele prevăzute în art. 6 pct. 6 din contractul de leasing financiar,

pentru recuperarea autoturismului de la utilizator. De asemenea, reclamanta nu

a făcut dovada tuturor demersurilor în vederea restituirii autoturismului de la

utilizator astfel că aceasta nu este îndreptățită să obțină despăgubirile

solicitate, sentința primei instanțe fiind temeinică și legală.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta SC A.I.L.I. SA prin lichidator judiciar T. SPRL București,

criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurenta

invocă faptul că deși prin decizia recurată s-a reținut că în contractul de

leasing financiar părțile au prevăzut un pact comisoriu expres de gradul IV,

instanța de apel a concluzionat, fără legătură cu motivarea anterioară, că în

mod corect tribunalul a respins acțiunea reclamantei față de împrejurarea că

aceasta nu a făcut dovada tuturor demersurilor pentru restituirea

autoturismului de la utilizator. În aceste condiții motivarea hotărârii conține

elemente contradictorii și străine de natura pricinii.

Al doilea motiv vizează

interpretarea eronată a clauzelor contractuale, respectiv a celei prevăzute la

art. V alin. (6) din convenția de asigurare. Acest caz de excludere nu este

aplicabil în speță deoarece, contrar celor reținute de instanța de apel,

obligația de a notifica utilizatorul cu privire la rezilierea contractului de

leasing în caz de neplată este îndeplinită ca urmare a inserării pactului

comisoriu expres de gradul IV instituit prin prevederile art. 6 pct. 6 din

Contractul de leasing financiar din 25 august 2010.

În aceste condiții, pentru ca

rezilierea să-și producă efectele nu mai exista obligația de a notifica

utilizatorul, contractul de leasing fiind desființat de drept, fără a mai fi

necesară punerea în întârziere sau o altă formalitate prealabilă în ipoteza în

care utilizatorul nu-și îndeplinește obligația de achitare a ratei de leasing, contractul

fiind desființat de îndată ce a expirat termenul de executare.

Prin urmare, susține recurenta,

lipsa notificării utilizatorului și respectiv a demersurilor în vederea

restituirii autoturismului de către acesta nu constituie cauze de exonerare de

răspundere a asigurătorului.

De asemenea, dispozițiile art. 6

lit. a) și b) referitoare la necesitarea notificării utilizatorului în cazul în

care acesta nu achită o rată de leasing respectiv, două rate lunare

constitutive nu-i afectează dreptul de a obține despăgubirile deoarece,

convocarea la concilierea directă echivalează cu informarea în scris a

asigurătorului cu privire la producerea evenimentului asigurat.

De altfel, depunerea cu întârziere a

acestor elemente și respectiv lipsa notificării utilizatorului restanțier și a

giranților acestora nu este de natură să atragă exonerarea de răspundere a

asigurătorului pentru că, aceste împrejurări nu a avut drept consecință

imposibilitatea pentru pârâtă de a determina cauza producerii evenimentului

asigurat sau întinderea pagubei. Aceasta este singura ipoteză în care, potrivit

art. 19 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul este în drept să refuze plata

indemnizației, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii

evenimentului asigurat și întinderea pagubei. Condițiile menționate nu sunt

îndeplinite pentru că, raportat la obiectul asigurării respectiv, riscul

financiar de neplată a ratelor de leasing, atât cauza cât și întinderea

prejudiciului puteau fi determinate și în lipsa acestor notificări.

Examinând recursul formulat prin

prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Curtea

constată că este nefondat.

Astfel, în legătură cu prima

critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se va reține

că decizia recurată cuprinde temeiurile de fapt și de drept cerute de art. 261

alin. (5) care au format convingerea instanței, chiar dacă printr-o formulare

oarecum neclară, se arată în considerentele deciziei că pactul comisoriu expres

din contractul de leasing nu poate fi opus pârâtei în calitate de asigurător,

iar pe de altă parte, se face referire tocmai la prevederile articolului 6 pct.

6 din contractul de leasing pentru a justifica existența unei cauze de

excludere a asigurătorului de la plata despăgubirilor ca urmare a lipsei de

diligență a reclamantei pentru recuperarea autoturismului de la utilizator.

Deși, este corect argumentul

instanței de apel în sensul că, pactul comisoriu expres stipulat în contractul

încheiat între reclamantă în calitate de finanțator și utilizator, nu poate fi

opus pârâtei în calitate de asigurător, întrucât aceasta nu este parte și în

contractul de leasing, prin referirea la neîndeplinirea de către reclamantă a

obligației de a face demersuri în vederea recuperării autoturismului au fost avute

în vedere prevederile cuprinse în Cap. X pct. 6 lit. b) și lit. c) din

convenția de asigurare încheiată între părțile în litigiu. Potrivit acestei

clauze, reclamanta în calitate de asigurat și-a asumat obligația ca în ipoteza

în care un utilizator nu achită două rate de leasing consecutive "să

acționeze în vederea recuperării și valorificării bunului".

Critica referitoare la interpretarea

eronată a prevederilor art. V alin. (6) din convenția privind încheierea

asigurării facultative nu este fondată, pentru că contrar susținerii

recurentei, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că pactul comisoriu expres

este de gradul IV iar notificarea utilizatorului nu ar mai fi necesară pentru

ca rezilierea să-și producă efectele în cazul neîndeplinirii la scadență a

obligației de plată a prețului, această clauză nu este, astfel cum s-a

menționat deja, opozabilă pârâtei în calitate de asigurător .

Sub acest aspect, în mod corect au

reținut instanțele anterioare că, reclamanta nu a dovedit rezilierea

contractului de leasing, în condițiile în care, în conformitate cu obligațiile

asumate prin contractul de asigurare, aceasta trebuia, ca urmare a neachitării

unei rate de leasing, să-l notifice atât pe utilizatorul restanțier cât și pe

giranți, iar în ipoteza în care neîndeplinirea obligației privea două rate de

leasing lunare consecutive reclamanta trebuia să trimită imediat asigurătorului

documentele menționate expres în contractul de asigurare și respectiv să

acționeze pentru recuperarea debitului și a bunului. Cu alte cuvinte, în lipsa

dovezilor privind rezilierea contractului de leasing în mod justificat s-a

apreciat existența cazului de excludere prevăzut la art. V alin. (6), deoarece,

inserarea unui pact comisoriu expres care ar produce un astfel de efect cu

privire la un contract în care pârâta nu este parte, nu poate fi opusă

acesteia, față de obligația expres prevăzută cu privire la notificarea

asigurătorului.

În aceeași ordine de idei, nu poate

fi primită susținerea recurentei în sensul că, lipsa notificării utilizatorului

și a efectuării demersurilor pentru restituirea autoturismului nu-i afectează

dreptul de a obține despăgubirile. În această privință, pentru ipoteza

neîndeplinirii obligației de achitare a ratelor de leasing reclamanta trebuia

să trimită pârâtei în calitate de asigurător un set de documente, situație în

care concilierea directă formulată anterior înregistrării acțiunii la data de 8

februarie 2010 nu poate echivala cu îndeplinirea imediată a acestei obligații,

deoarece astfel cum chiar recurenta arată, evenimentul asigurat, respectiv

neplata ratelor de leasing s-a produs ca urmare a neplății acestor rate

începând cu data de 2 septembrie 2008.

Prin urmare, motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Din perspectiva aplicării

dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 36/1995 se va reține că aceasta vizează

ipoteza în care asigurătorul are dreptul să refuze plata indemnizației.

Cu privire la acest motiv, recurenta

susține că dispozițiile contractului de asigurare se completează cu cele ale

legii cadru și nu pot veni în contradicție cu acestea în sensul că,

asigurătorul poate refuza plata indemnizației numai în ipoteza în care lipsa

notificării ar fi avut drept efect imposibilitatea pentru pârâtă de a determina

cauza producerii evenimentului asigurat și întinderea pagubei.

De menționat că, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 2 din lege, în asigurarea facultativă, cum este cazul în

speță, raporturile dintre asigurat și asigurător, precum și drepturile și

obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare, astfel

încât părțile, prin voința lor, pot conveni asupra situațiilor în care

asigurătorul nu datorează despăgubiri pentru dauna produsă. În acest sens, în

Cap. XIV pct. 6 s-a stabilit că în caz de neîndeplinire a obligațiilor

asiguratului, asigurătorul este exonerat de orice răspundere care rezultă din

această convenție.

În consecință, astfel cum s-a

menționat anterior, prin decizia recurată s-a stabilit corect că reclamanta nu

și-a îndeplinit propriile obligații ceea ce a atras incidența cazului de

excludere a asigurătorului de la plata despăgubirilor, motiv pentru care

recursul fiind nefondat va fi respins ca atare, în conformitate cu art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC A.I.L.I. SA prin lichidator judiciar T. SPRL

București împotriva Deciziei comerciale nr. 584 din 29 noiembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 iunie 2011.