ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2208/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 6852 din 8 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A.I.L.I. SA București prin lichidator judiciar T. SPRL București împotriva pârâtei SC A.V.I.G. SA București. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 37.626 euro cu titlu de indemnizație de asigurare și a dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata integrală a debitului. S-a arătat faptul că între reclamantă în calitate de asigurat și pârâtă în calitate de asigurător s-a încheiat la data de 30 septembrie 2004 o convenție pentru asigurarea facultativă a creditului acordat pentru bunuri comercializate în sistem leasing.

Obiectul contractului l-a constituit acoperirea de către pârâta SC A.V.I.G. SA, în schimbul plății primelor de asigurare de către reclamantă a riscului financiar de neplată a ratelor de leasing aferente bunurilor comercializate în acest sistem, pe o perioadă de maximum trei ani, cu plata unui avans la livrarea bunului de minimum 15% în situația în care utilizatorul nu achită la scadență, dar cel mai târziu la expirarea termenului de păsuire, obligațiile financiare asumate prin contractul de leasing. La data de 25 august 2008 între reclamantă, în calitate de finanțator și SC L. SRL, în calitate de beneficiar s-a încheiat un contract de leasing financiar având ca obiect transmiterea dreptului de folosință asupra unui autovehicul marca B. În executarea acestui contract, reclamanta a susținut că utilizatorul a achitat doar avansul în sumă de 15.900 euro și ulterior datei de 2 septembrie 2008 nu a mai plătit ratele de leasing.

În consecință, în temeiul poliței de asigurare din 27 august 2008 prin care s-a asigurat riscul de neplată a ratelor de leasing datorate de către utilizator, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor. În raport de prevederile art. 2 din Legea nr. 136/1995, respectiv a caracterului facultativ a asigurării, tribunalul a apreciat că părțile au convenit pentru anumite situații excluderea asigurătorului de la acordarea despăgubirilor pentru dauna produsă, în conformitate cu clauza prevăzută la art. V din convenția de asigurare, respectiv ipoteza în care societatea de leasing nu reziliază contractul de leasing cel mai târziu la expirarea termenului de păsuire a celei de-a doua rate de leasing consecutive neachitate la scadența de utilizator.

Reclamanta nu a probat rezilierea acestui contract astfel că pârâta nu datorează despăgubiri. Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 584 din 29 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Pentru a proceda astfel instanța de apel a arătat, în plus față de considerentele avute în vedere de tribunal, că chiar dacă în contractul de leasing din 25 august 2008 s-a prevăzut un pact comisoriu expres, reclamanta pentru a obține obligarea pârâtei la despăgubiri, trebuia să facă dovada că a notificat utilizatorul și giranții acestuia în termen de cinci zile de la scadență cu privire la achitarea primei rate restante, obligație neîndeplinită în speță.

Acest pact comisoriu expres nu poate fi însă opus pârâtei în condițiile în care reclamanta nu a întreprins toate diligențele prevăzute în art. 6 pct. 6 din contractul de leasing financiar, pentru recuperarea autoturismului de la utilizator. De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada tuturor demersurilor în vederea restituirii autoturismului de la utilizator astfel că aceasta nu este îndreptățită să obțină despăgubirile solicitate, sentința primei instanțe fiind temeinică și legală. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.I.L.I. SA prin lichidator judiciar T. SPRL București, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că deși prin decizia recurată s-a reținut că în contractul de leasing financiar părțile au prevăzut un pact comisoriu expres de gradul IV, instanța de apel a concluzionat, fără legătură cu motivarea anterioară, că în mod corect tribunalul a respins acțiunea reclamantei față de împrejurarea că aceasta nu a făcut dovada tuturor demersurilor pentru restituirea autoturismului de la utilizator. În aceste condiții motivarea hotărârii conține elemente contradictorii și străine de natura pricinii. Al doilea motiv vizează interpretarea eronată a clauzelor contractuale, respectiv a celei prevăzute la art. V alin. (6) din convenția de asigurare.

Acest caz de excludere nu este aplicabil în speță deoarece, contrar celor reținute de instanța de apel, obligația de a notifica utilizatorul cu privire la rezilierea contractului de leasing în caz de neplată este îndeplinită ca urmare a inserării pactului comisoriu expres de gradul IV instituit prin prevederile art. 6 pct. 6 din Contractul de leasing financiar din 25 august 2010. În aceste condiții, pentru ca rezilierea să-și producă efectele nu mai exista obligația de a notifica utilizatorul, contractul de leasing fiind desființat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere sau o altă formalitate prealabilă în ipoteza în care utilizatorul nu-și îndeplinește obligația de achitare a ratei de leasing, contractul fiind desființat de îndată ce a expirat termenul de executare.

Prin urmare, susține recurenta, lipsa notificării utilizatorului și respectiv a demersurilor în vederea restituirii autoturismului de către acesta nu constituie cauze de exonerare de răspundere a asigurătorului. De asemenea, dispozițiile art. 6 lit. a) și b) referitoare la necesitarea notificării utilizatorului în cazul în care acesta nu achită o rată de leasing respectiv, două rate lunare constitutive nu-i afectează dreptul de a obține despăgubirile deoarece, convocarea la concilierea directă echivalează cu informarea în scris a asigurătorului cu privire la producerea evenimentului asigurat. De altfel, depunerea cu întârziere a acestor elemente și respectiv lipsa notificării utilizatorului restanțier și a giranților acestora nu este de natură să atragă exonerarea de răspundere a asigurătorului pentru că, aceste împrejurări nu a avut drept consecință imposibilitatea pentru pârâtă de a determina cauza producerii evenimentului asigurat sau întinderea pagubei.

Aceasta este singura ipoteză în care, potrivit art. 19 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul este în drept să refuze plata indemnizației, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat și întinderea pagubei. Condițiile menționate nu sunt îndeplinite pentru că, raportat la obiectul asigurării respectiv, riscul financiar de neplată a ratelor de leasing, atât cauza cât și întinderea prejudiciului puteau fi determinate și în lipsa acestor notificări. Examinând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Curtea constată că este nefondat. Astfel, în legătură cu prima critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., se va reține că decizia recurată cuprinde temeiurile de fapt și de drept cerute de art. 261 alin. (5) care au format convingerea instanței, chiar dacă printr-o formulare oarecum neclară, se arată în considerentele deciziei că pactul comisoriu expres din contractul de leasing nu poate fi opus pârâtei în calitate de asigurător, iar pe de altă parte, se face referire tocmai la prevederile articolului 6 pct. 6 din contractul de leasing pentru a justifica existența unei cauze de excludere a asigurătorului de la plata despăgubirilor ca urmare a lipsei de diligență a reclamantei pentru recuperarea autoturismului de la utilizator.

Deși, este corect argumentul instanței de apel în sensul că, pactul comisoriu expres stipulat în contractul încheiat între reclamantă în calitate de finanțator și utilizator, nu poate fi opus pârâtei în calitate de asigurător, întrucât aceasta nu este parte și în contractul de leasing, prin referirea la neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de a face demersuri în vederea recuperării autoturismului au fost avute în vedere prevederile cuprinse în Cap. X pct. 6 lit. b) și lit. c) din convenția de asigurare încheiată între părțile în litigiu.

Potrivit acestei clauze, reclamanta în calitate de asigurat și-a asumat obligația ca în ipoteza în care un utilizator nu achită două rate de leasing consecutive "să acționeze în vederea recuperării și valorificării bunului". Critica referitoare la interpretarea eronată a prevederilor art. V alin. (6) din convenția privind încheierea asigurării facultative nu este fondată, pentru că contrar susținerii recurentei, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că pactul comisoriu expres este de gradul IV iar notificarea utilizatorului nu ar mai fi necesară pentru ca rezilierea să-și producă efectele în cazul neîndeplinirii la scadență a obligației de plată a prețului, această clauză nu este, astfel cum s-a menționat deja, opozabilă pârâtei în calitate de asigurător . Sub acest aspect, în mod corect au reținut instanțele anterioare că, reclamanta nu a dovedit rezilierea contractului de leasing, în condițiile în care, în conformitate cu obligațiile asumate prin contractul de asigurare, aceasta trebuia, ca urmare a neachitării unei rate de leasing, să-l notifice atât pe utilizatorul restanțier cât și pe giranți, iar în ipoteza în care neîndeplinirea obligației privea două rate de leasing lunare consecutive reclamanta trebuia să trimită imediat asigurătorului documentele menționate expres în contractul de asigurare și respectiv să acționeze pentru recuperarea debitului și a bunului.

Cu alte cuvinte, în lipsa dovezilor privind rezilierea contractului de leasing în mod justificat s-a apreciat existența cazului de excludere prevăzut la art. V alin. (6), deoarece, inserarea unui pact comisoriu expres care ar produce un astfel de efect cu privire la un contract în care pârâta nu este parte, nu poate fi opusă acesteia, față de obligația expres prevăzută cu privire la notificarea asigurătorului. În aceeași ordine de idei, nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că, lipsa notificării utilizatorului și a efectuării demersurilor pentru restituirea autoturismului nu-i afectează dreptul de a obține despăgubirile.

În această privință, pentru ipoteza neîndeplinirii obligației de achitare a ratelor de leasing reclamanta trebuia să trimită pârâtei în calitate de asigurător un set de documente, situație în care concilierea directă formulată anterior înregistrării acțiunii la data de 8 februarie 2010 nu poate echivala cu îndeplinirea imediată a acestei obligații, deoarece astfel cum chiar recurenta arată, evenimentul asigurat, respectiv neplata ratelor de leasing s-a produs ca urmare a neplății acestor rate începând cu data de 2 septembrie 2008. Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat. Din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 36/1995 se va reține că aceasta vizează ipoteza în care asigurătorul are dreptul să refuze plata indemnizației.

Cu privire la acest motiv, recurenta susține că dispozițiile contractului de asigurare se completează cu cele ale legii cadru și nu pot veni în contradicție cu acestea în sensul că, asigurătorul poate refuza plata indemnizației numai în ipoteza în care lipsa notificării ar fi avut drept efect imposibilitatea pentru pârâtă de a determina cauza producerii evenimentului asigurat și întinderea pagubei. De menționat că, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 din lege, în asigurarea facultativă, cum este cazul în speță, raporturile dintre asigurat și asigurător, precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare, astfel încât părțile, prin voința lor, pot conveni asupra situațiilor în care asigurătorul nu datorează despăgubiri pentru dauna produsă.

În acest sens, în Cap. XIV pct. 6 s-a stabilit că în caz de neîndeplinire a obligațiilor asiguratului, asigurătorul este exonerat de orice răspundere care rezultă din această convenție. În consecință, astfel cum s-a menționat anterior, prin decizia recurată s-a stabilit corect că reclamanta nu și-a îndeplinit propriile obligații ceea ce a atras incidența cazului de excludere a asigurătorului de la plata despăgubirilor, motiv pentru care recursul fiind nefondat va fi respins ca atare, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A.I.L.I. SA prin lichidator judiciar T. SPRL București împotriva Deciziei comerciale nr. 584 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2011.