ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2340/2010

Obiectul cauzei. Reclamanta SC M.T.S.C. SRL Târgu Mureș, a solicitat prin acțiunea introductivă, formulată în contradictoriu cu pârâtele SC A. SRL – A.L.Î.A.T. SRL și SC F.L. SA următoarele: - în principal obligarea pârâtei SC A. SRL – A.L.Î.A.T. SRL la predarea și montarea pieselor și părților componente originale ale autoturismului M.P.S. piese care trebuiau să se afle în dotarea acestuia la data achiziționării corespunzător pentru CIP 24.500 euro; obligarea pârâtei SC B.T.F.L. SA la respectarea prevederilor art. 18 din contractul de leasing nr. 143/2004 privind transferul de proprietate, în favoarea societății reclamante pentru autoturismul în litigiu, urmare constatării îndeplinirii de reclamantă a plății prețului; obligarea aceleiași pârâte la predarea documentelor în vederea îndeplinirii formalităților privind înmatricularea în circulație a autovehiculului pe numele reclamantei, iar în caz de refuz hotărârea să țină loc de act apt de înmatriculare sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantum de 100 lei/zi de la data pronunțării hotărârii și până la respectarea efectivă a obligațiilor contractuale; - în subsidiar reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului de leasing financiar înregistrat sub nr. 143 din 10 noiembrie 2004 și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.

Sentința comercială nr. 7284 din 12 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială. Examinând cauza, Tribunalul București, ca primă instanță, prin sentința pronunțată la 12 iunie 2008, a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta SC A. SRL – A.L.Î.A.T. SRL și pe fond a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept. La data de 9 noiembrie 2004 între reprezentanții reclamantei și cei ai pârâtei SC A. SRL – A.L.Î.A.T. SRL s-a încheiat procesul verbal de predare primire cu privire la suma de 8000 euro reprezentând avans/garanție fermă pentru achiziționarea unui autoturism de teren M.P.S. model 2005, ce se afla în antrepozitul vamal la prețul CIP 24.500 euro. Ulterior, la data de 10 noiembrie 2004, reclamanta încheie cu societatea de leasing contractul de leasing financiar nr. 143 cu privire la autoturism având valoarea de intrare de 24.600 euro și valoarea totală de 31.915,31 euro inclusiv TVA. Autoturismul a fost predat reclamantei la 30 noiembrie 2004, iar componentele lipsă la predare respectiv un set de praguri laterale și un set de jante din aliaj ușor au fost livrate ulterior la 13 decembrie 2004, context în care tribunalul constată că primul capăt de cerere din acțiunea reclamantei apare ca nefondat. Referitor la capetele 2 și 3 din cerere, prima instanță reține din probatoriul administrat că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor obligațiilor contractante, respectiv dovada plății asigurării, așa cum s-a obligat expres prin act 12.2, deși pârâta SC B.T.F.L. SA a depus dovada încheierii poliței de asigurare, reclamanta a refuzat să achite contravaloarea asigurării, situație confirmată și de expertiza efectuată în cauză. În raport de această conduită a reclamantei și de prevederile art. 18 din contract, instanța constată că se impune respingerea și a capetelor 2 și 3 din cerere ca nefondate. Capătul de cerere subsidiar având ca obiect rezoluțiunea contractului cu repunerea în situația anterioară a fost apreciat ca nefondat cu motivarea că nu se poate solicita rezoluțiunea unui contract cu executare succesivă, iar reclamanta este partea din contract care nu și-a îndeplinit propriile obligații.

Apelul. Decizia comercială nr. 448 din 4 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Sentința tribunalului a fost apelată de reclamantă pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, apelanta solicitând în principal pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, iar în subsidiar rezilierea contractului de leasing ca urmare a nerespectării culpabile de pârâtă a obligațiilor contractuale. Instanța de apel, astfel investită, prin decizia pronunțată la data de 4 noiembrie 2009, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot sentința primei instanțe și a dispus rezilierea contractului de leasing financiar nr. 143/2004 cu repunerea părților în situația anterioară. În considerentele deciziei care explicitează soluția adoptată instanța de control judiciar reține că reclamanta a achitat integral prețul contractului inclusiv valoarea reziduală, și în luna noiembrie 2005, urmare îndeplinirii acestei obligații autoturismul a fost radiat din circulație urmând să fie înmatriculat pe numele reclamantei. Că, pârâta SC B.T.F.L. SA a formulat noi pretenții solicitând în plus suma de 4920 euro reprezentând taxe vamale, accize, comision vamal și TVA, obligații necuprinse în contract. Curtea constată că în aceste condiții, predarea și montarea pieselor noi, după 5 ani de utilizare a bunului nu mai este eficientă, și se datorează culpei pârâtei. În același sens, Curtea reține culpa pârâtei societatea de leasing, faptul că nu i-a comunicat reclamantei Anexa 1 la contract ceea ce a determinat imposibilitatea identificării tuturor pieselor lipsă. Referitor la neplata primelor de asigurare, instanța apreciază că pârâta nu a încheiat o asigurare valabilă care să determine plata primelor, conduita culpabilă a pârâtei impunând activarea clauzei înscrisă la art. 16 din contract cu consecința rezilierii contractului pentru neîndeplinirea de către această parte a obligațiilor esențiale asumate.

Recursul. Motivele de recurs. Împotriva deciziei nr. 448/2008 a Curții de Apel București au declarat recurs ambele pârâte SC B.T.F.L. SA BUCUREȘTI (conform actualei denumiri) la data de 1 februarie 2010 și SC A. SRL – A.L.Î.A.T. SRL la data de 5 februarie 2009. Recurenta SC B.T.F.L. SA și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut următoarele: a) - Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății schimbând natura sa neîndoielnică prin aceea că admițând rezilierea a dispus și repunerea părților în situația anterioară, deși contractul de leasing este un contract cu execuție succesivă în timp, iar rezilierea presupune desființarea pe viitor, restituirea prestațiilor reciproce fiind imposibil de făcut; susține recurenta distinct de acestea că în cauză contractul fusese reziliat de societate (art. 304 pct. 8). b) - Instanța de apel a încălcat forme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ignorând cadrul procesual stabilit de reclamanta potrivit principiului disponibilității, respectiv raportul de accesorialitate /subsidiaritate creat de reclamantă prin capetele de cerere formulate. Potrivit recurentei urmare acestei încălcări instanța a lăsat nesoluționate capetele de cerere principale pronunțându-se numai asupra subsidiarului (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). c) - Hotărârea instanței nu cuprinde motivele pe care se sprijină repunerea părților în situația anterioară. d) - Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv O.G. nr. 51/1997 și art. 969 C. civ., potrivit cărora utilizatorul este obligat să achite taxa vamală calculată la valoarea reziduală, care nu poate fi mai mică de 20 % din valoarea de intrare a bunului; dezlegarea dată cu privire la polița de asigurare este greșită, la dosar existând documentul semnat și parafat de părți: 4.1. - Recurenta SC A. SRL – A.L.Î.A.T. SRL a solicitat prin cererea de recurs modificarea deciziei în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă și menținerii sentinței pronunțate de tribunal. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., reiterând argumentele formulate de copârâta recurentă SC B.T.F.L. SA în cererea sa de recurs. Intimata-reclamantă a depus la data de 18 iunie 2010 întâmpinare la cererile de recurs, concluziile sale fiind de respingere a recursurilor ca nefondate. În esență, intimata a arătat că pârâta nu justifică un interes legitim pentru a critica soluția pe capetele de cerere principale, pârâta în calitate de debitor neavând opțiunea între executarea în natură sau prin echivalent. Potrivit intimatei decizia instanței de apel este amplu motivată, iar concluzia în sensul că pârâtele nu și-au îndeplinit obligațiile contractuale rezultă din probele administrate.

Asupra recursurilor. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele ce urmează: 5.1. Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin încălcarea principiului disponibilității ca regulă generală și imperativă care guvernează desfășurarea procesului civil și care din punct de vedere procesual civil își găsește consacrare și în dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. În același sens, curtea reține și incidența în cauză a dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., referitoare la judecata apelului care obligă instanța de apel să verifice, în limitele cererii de apel, hotărârea supusă controlului. În cauză, Curtea observă că atât acțiunea introductivă cât și motivele de apel formulate de reclamanta au fost structurate în mod explicit pe capetele de cerere principale, și un capăt subsidiar privind rezoluțiunea contractului. Or, considerentele instanței sunt axate aproape în exclusivitate pe capătul subsidiar de cerere, singura referire la capetele principale privește predarea și montarea pieselor noi. Concluzia instanței pe acest aspect, apare, însă, în contradicție cu cererea reclamantului, aprecierea instanței că predarea pieselor lipsă, după cinci ani de utilizare este lipsită de eficiență, se plasează în afara obiectului cauzei și a solicitărilor reclamantului prin cererea de apel. Interesul legitim al examinării capetelor de cerere, respectiv al motivelor de apel, astfel cum au fost formulate și structurate, există nu numai în ce privește pe titularul cererii reclamant sau apelant. Pârâții intimați justifică în aceeași măsură interesul în respectarea principiului disponibilității și a limitelor investirii instanței deoarece construcția apărării lor se fundamentează pe ceea ce s-a cerut și argumentat. Așa fiind, argumentul în sensul că predarea pieselor lipsă este lipsită de eficiență după 5 ani de utilizare, ar fi impus, în raport de capătul de cerere formulat de reclamant, respingerea lui pe raționamentul instanței. Concluzionând, Curtea reține incidența acestui motiv de ordine publică care sancționează nesocotirea unor principii și reguli esențiale pentru buna administrare a justiției. 5.2. Hotărârea instanței a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente din O.G. nr. 51/1997 și art. 969 C. civ. Câteva precizări prealabile: Izvorul obligațiilor ce fac obiectul prezentului litigiu îl constituie Contractul de leasing financiar nr. 143 încheiat de părți la 10 noiembrie 2004 cu o durată de 12 luni având ca obiect transmiterea de către locator (societatea de leasing utilizatorului (reclamantul) a dreptului de folosință asupra autovehicului descris în Anexa 1. Operațiunile de leasing fac obiectul reglementării speciale cuprinsă în O.G. nr. 51/1997, care stabilește obligațiile și răspunderile părților de la care nu pot deroga precum și unele dispoziții obligatorii în legătură cu bunurile ce fac obiectul unei operațiuni de leasing. De esența operațiunilor de leasing este transmiterea folosinței asupra unui bun de către locator finanțator utilizatorului contra unei plăți periodice denumită rată de leasing, la sfârșitul perioadei locatorul fiind obligat să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul, sau de a înceta relațiile. Fiind un contract cu executare succesivă în care ambele părți își asumă drepturi și obligații desființarea contractului în cazul în care o parte nu își execută obligația, impune rezilierea contractului, respectiv desfacerea numai pentru viitor, (ex nunc), iar repunerea părților în situația anterioară nu mai operează dat fiind efectul numai pentru viitor al desființării contractului, ipoteză în care pot fi cerute numai daune-interese. Relevante sub acest aspect sunt și dispozițiile art. 16 și 17 din Ordonanța care reglementează răspunderea părților în situația neîndeplinirii obligațiilor ce țin de esența leasingului. Prin urmare, revenind la speță, soluția adoptată de instanța de apel sub aspectul repunerii în situația anterioară nu are fundament legal. Distinct de acestea instanța nu motivează în niciun mod în ce constă repunerea în situația anterioară, cu referire expresă la dispozițiile legale relevante în materia operațiunilor de leasing. Sub un al doilea aspect obligațiile a căror nerespectare o reține în sarcina finanțatorului, pârâta recurentă SC B.T.F.L. SA trebuiau analizate și prin prisma dispozițiilor cuprinse în ordonanță, incidente fiind în acest sens prevederile art. 26 și art. 27 alin. (2) referitoare la cheltuielile cu asigurarea bunurilor și regimul vamal de import aplicabil pentru bunurile introduse în țară de societățile de leasing. În sfârșit, Curtea constată că o serie de chestiuni de fapt, esențiale în dezlegarea pricinii, statuate de instanța de apel, nu își găsesc reflectarea în probele administrate ceea ce se convertește într-o veritabilă nelegalitate a hotărârii astfel adoptate. Față de considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite ambele recursuri și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.