ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 846/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, secția civilă, la data de 21 aprilie 2008, sub nr. 4864/301/2008, reclamanta SC A.C. SRL Pucioasa a chemat în judecată pârâta SC B.C.R.L.I. SA București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligată pârâta să-i pună la dispoziție documentele necesare înmatriculării autoturismului cumpărat în baza contractului de leasing financiar din 8 decembrie 2005. La termenul de judecată din data de 24 iunie 2008, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 3 București. Prin sentința civilă nr. 6535, pronunțată la data de 24 iunie 2008, Judecătoria sectorului 3 București, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența soluționării cererii formulate de reclamanta SC A.C.

SRL împotriva pârâtei SC B.C.R.L.I. SA în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, la data de 13 august 2008, sub nr. 30679/3/2008. La termenul de judecată din data de 20 noiembrie 2008, reclamanta SC A.C. SRL Pucioasa a depus la dosar precizări la acțiune, arătând că înțelege să solicite obligarea pârâtei SC B.C.R.L.I. SA București să-i predea documentele necesare înmatriculării autoturismului ce a fost obiectul contractului de leasing din 8 decembrie 2005, respectiv, documentele de import ale autoturismului, factura de vânzare- cumpărare și cartea de identitate a autoturismului. Prin sentința comercială nr. 841, pronunțată la data de 15 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.C.

SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B.C.R.L.I. SA; a obligat pârâta să predea reclamantei documentele necesare înmatriculării autoturismului ce a făcut obiectul contractului de leasing financiar din 8 decembrie 2005 (documentele de import ale autoturismului, factura de vânzare- cumpărare și cartea de identitate) și, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.008,30 lei cheltuieli de judecată. În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte: Potrivit art. 5.4 din contractul de leasing financiar din 8 decembrie 2005 încheiat între părți, momentul transferării dreptului de proprietate este momentul confirmării de către locator (pârâta) a intrării în contul său a sumei reprezentând ultima rată din graficul de eșalonare a plăților, respectiv, valoarea reziduală.

Pe de altă parte, urmare a cererii reclamantei de încetare contractului de leasing înainte de termen, ca urmare a achitării în avans a redevențelor și a valorii reziduale, părțile au încheiat actul adițional din data de 28 septembrie 2007 la contractul de leasing, în baza căruia pârâta a întocmit un nou scadențar. Pârâta nu a trecut în noul scadențar și suma pe care pretinde că reclamanta o datorează cu titlu de accize, deși în cuprinsul întâmpinării a arătat că aceasta ar reprezenta o obligație a reclamantei.

De asemenea, tribunalul a mai apreciat că art. 8.15 din contractul de leasing, invocat de către pârâtă în apărare, nu este aplicabil în cauză, întrucât din actele dosarului nu reiese că ar fi îndeplinită condiția impusă prin chiar conținutul acestui articol, respectiv cea a existenței unei notificări din partea locatorului către utilizator referitoare la modificări legislative în ceea ce privește taxele și impozitele, astfel că pârâta nu a făcut altceva decât să invoce propria culpă. S-a mai avut în vedere că nu este aplicabil în cauză nici art. 2.6, întrucât suma de plata căreia pârâta condiționează predarea documentelor nu reiese că ar fi ocazionată de derularea contractului de leasing.

De asemenea, în cauză pârâta nu a dovedit ce anume reprezintă suma pretinsă și nu a depus dovezi în sensul că i s-ar fi solicitat sau că ar fi achitat această sumă cu titlu de accize pentru autovehiculul care a făcut obiectul leasingului, din înscrisul depus la dosarul Tribunalul București nereieșind că autoritățile vamale ar fi stabilit că se datorează accize. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC B.C.R.L.I. SA București la data de 6 martie 2009, motivele de apel fiind depuse în termen, la aceeași dată. Prin decizia comercială nr. 293, pronunțată la data de 19 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta SC B.C.R.L.I.

SA București împotriva sentinței comerciale nr. 841 din data de 15 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 30679/3/2008, în contradictoriu cu intimata SC A.C. SRL Pucioasa. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele: Din contractul depus la dosarul părților nu rezultă că reclamanta trebuia să plătească pârâtei accizele pe care i le cere după intentarea acțiunii. Mai mult, la data de 28 septembrie 2007 ambele părți au încheiat un act adițional la contractul de leasing din 8 decembrie 2005 prin care stabilesc următoarele: „Părțile au consemnat de comun acord încetarea înainte de termen a contractului de leasing din 8 decembrie 2005, ca urmare a achitării de către utilizator a redevențelor a valorii reziduale”.

Aceasta fiind voința părților și cum, față de dispozițiile art. 969 C. civ., contractul este legea părților, peste care nu se poate trece, Curtea a reținut că acțiunea reclamantei este întemeiată, și că sentința instanței de fond este temeinică și legală. De altfel, intimata a făcut cunoscut instanței că apelanta i-a pus la dispoziție documentația necesară și că autoturismul este și înmatriculat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC B.C.R.L.I. SA București, solicitând admiterea recursului și, pe cale de consecință, modificarea în tot a deciziei recurate și respingerea cererii formulate de SC A.C. SRL, ca neîntemeiată. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ., pârâta SC B.C.R.L.I. SA București a invocat, în esență, următoarele motive: Atât instanța de fond, cât și cea de apel, în mod eronat a reținut că în speța de față se aplică doar prevederile art. 5.4 din contractul de leasing. În mod evident trebuia reținut faptul că, clauzele contractuale și cele legale trebuie coroborate și trebuie avut în vedere că transferul dreptului de proprietate se face doar după îndeplinirea tuturor obligațiilor, și anume, plata tuturor cheltuielilor, atât a celor de închidere, cât și a accizelor/taxelor vamale. Instanța de apel a reținut ca incidente în cauză prevederile art. 969 C. civ. și faptul că: „Din contractul depus la dosarul pârților nu rezultă că reclamanta trebuia sa plătească pârâtei accizele pe care i le cere după intentarea acțiunii”, deși a menționat prevederile exprese din contractul de leasing di 8 decembrie 2005 din care reiese faptul că utilizatorul este obligat în acest sens.

Totodată, instanța de apel nu subliniază cine ar putea sa plătească aceste taxe care, în mod expres, prin lege, sunt în sarcina Utilizatorului. Astfel, în conformitate cu prevederile Legii nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, utilizatorul este obligat sa plătească accizele. La art. 2.6 din contractul de leasing se menționează că: „Utilizatorul este obligat sa achite Locatorului toate cheltuielile pe care acesta le face în numele său sau pe seama sa pentru conservarea bunului, publicitatea contractului de leasing și în general cele care sunt ocazionate de derularea prezentului contract și pe care acesta i le facturează.” Aceste obligații de a achita sumele ce reprezintă accize erau în sarcina utilizatorului.

În mod greșit ambele instanțe au reținut că recurenta nu a făcut dovada sumei pretinse, deși se poate verifica, la dosarul cauzei au fost depuse înscrisurile aferente acestor sume și explicațiile organelor vamale. În cauză sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., deoarece hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Totodată, trebuie avute în vedere și prevederile art. 27 din O.G. nr. 51 din 28 august 1997, republicată, privind operațiunile de leasing și societățile de leasing. Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin recursul formulat, recurenta- pârâtă SC B.C.R.L.I.

SA București invocă un prim motiv, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a reținut că „din contract nu rezultă că reclamanta trebuia să plătească pârâtei accizele”, deși din contractul de leasing reiese faptul că utilizatorul este obligat în acest sens și că instanța de apel nu subliniază cine ar putea să plătească aceste taxe care, în mod expres, prin lege, sunt în sarcina utilizatorului. Acest motiv de recurs nu poate fi primit, fiind nefondat. Astfel, pentru a se verifica motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fie nu este deloc motivată, fie aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea ar putea fi modificată, pentru acest motiv, dacă: există contradicții între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată, ori lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. În cauza de față se constată, însă, că recurenta invocă în susținerea acestui motiv de recurs o pretinsă contradicție între considerentele hotărârii instanței de apel, pe de o parte, și prevederile contractului încheiat între părți, pe de altă parte, o asemenea critică neputând forma obiectul controlului de legalitate, căci, așa cum s-a arătat mai sus, textul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. consacră ipoteze de modificare a hotărârii dacă există contradicție între considerentele hotărârii sau considerente și dispozitiv. Nici cealaltă critică formulată în susținerea acestui motiv de recurs, în sensul că instanța de apel nu subliniază cine ar putea să plătească aceste accize, nu poate fi primită, aceasta neechivalând cu o nemotivare a hotărârii. Într-adevăr, obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată, apare ca esențială, din perspectiva textului normativ evocat mai sus, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Însă, este indiscutabil, nu se cere instanțelor ca, procedând la motivarea soluției, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, ori a unuia și aceluiași motiv de apel. Constatând că, în speță, instanța de apel, în considerentele hotărârii date, a arătat motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, Înalta Curte urmează a înlătura și această critică formulată de recurenta- pârâtă SC B.C.R.L.I. SA București, apreciind-o nefondată. Faptul că instanța nu ar fi subliniat cine să plătească aceste accize nu justifică modificarea hotărârii pentru motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ., căci nemotivarea hotărârii echivalează în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce nu se poate reține în cauza de față. Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, recurenta- pârâtă SC B.C.R.L.I. SA București critică hotărârea instanței de apel ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, a prevederilor art. 27 din O.G. nr. 51 din 28 august 1997, republicată, privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, cât și a prevederilor art. 2.6 din contractul de leasing încheiat între părți. Și acest motiv de recurs este nefondat. Pentru a deveni incident motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 340 C. proc.

civ., instanța de recurs trebuie să constate că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce înseamnă că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit ori a aplicat o normă generală, nesocotind existența normei speciale sau o normă care nu este incidentă în speță. Examinând hotărârea recurată sub acest aspect, se constată că instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 27 din O.G. nr. 51/1997, republicată, și nici nu a aplicat greșit prevederile art. 2.6 din contractul de leasing încheiat între părți, aceasta reținând în mod corect că textul legal incident este art. 969 C. civ., care, de altfel, reprezintă și temeiul juridic al cererii reclamantei.

Pentru a beneficia de dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 51/1997, republicată, în sensul de a fi obligat utilizatorul- în speță, intimata- reclamantă SC A.C. SRL Pucioasa- să achite taxa vamală calculată la valoarea reziduală a bunului, părțile ar fi trebuit să stipuleze, în mod clar, o asemenea clauză în contractul încheiat.

În realitate, conform stării de fapt reținute de instanță de apel și conform Actului adițional din data de 28 septembrie 2007 la contractul de leasing din 8 decembrie 2005, „părțile au convenit de comun acord încetarea înainte de termen a contractului de leasing din 8 decembrie 2005, ca urmare a achitării de către utilizator a redevențelor și a valorii reziduale” (art. 1). Ca urmare, din moment ce părțile au convenit astfel, iar convenția părților era în vigoare, în mod justificat instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantei este admisibilă, în temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ., care consacră putere de lege convențiilor încheiate de părți, instanța de recurs înlăturând susținerile recurentei în sensul că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 27 din O.G.

nr. 51/1997, republicată, deși acestea nu au fost menționate în contract. Nefiind aplicabile, așadar, dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 51/1997, republicată, incidente sunt, în realitate, prevederile art. 1 din actul adițional la contractul de leasing, în sensul că, fiind vorba de o convenție încheiată între părți, conform art. 969 C. civ., aceasta constituie legea părților. Punându-se contractele pe aceeași treaptă cu legea, textul alin. (1) al art. 969 C. civ. dă justiției rolul de a veghea la respectarea obligațiilor contractuale în același fel cum trebuie respectată însăși legea. Dacă o oarecare contestație le aduce pe părțile contractante în fața instanței, aceasta va trebui să asigure executarea riguroasă a obligațiilor rezultate din contract sau, când executarea contractului nu mai e posibilă, să oblige la plata daunelor- interese de către partea ce este în culpă.

Niciuna dintre părțile contractante nu se poate sustrage obligațiilor contractuale fără acordul celeilalte părți. Instanțele sunt obligate să aplice dispozițiile convenției părților ca și cum ar aplica legea, neavând dreptul s-o modifice pe motive de echitate, deoarece dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ. privesc nu numai pe părțile contractante, ci și instanțele judecătorești. Făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 969 C. civ., instanța de apel a reținut că, existând o convenție legal încheiată, aceasta nu putea fi modificată decât prin acordul părților. Or, recurenta- pârâtă SC B.C.R.L.I. SA București nu a dovedit că ar fi procedat cu intimata- reclamantă SC A.C. SRL Pucioasa la o nouă convenție asupra sumelor rămase de achitat; dimpotrivă, a convenit, de comun acord, încetarea înainte de termen a contractului de leasing, ca urmare a achitării redevențelor și valorii reziduale, fără a se face vreo referire asupra accizelor.

În consecință, în lipsa unei convenții modificatoare și nerezultând că s-ar fi solicitat administrarea unor probe care să nu fie admise de către instanță, soluția pronunțată în apel este legală. Nefiind vorba, așadar, de vreo nemotivare a hotărârii sau aplicare greșită a legii de către instanța de apel, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta- pârâtă SC B.C.R.L.I. SA București este nefondat. Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC B.C.R.L.I. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 293 din 19 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.