ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 846/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 846/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 3 București, secția civilă, la data

de 21 aprilie 2008, sub nr. 4864/301/2008, reclamanta SC A.C. SRL Pucioasa a

chemat în judecată pârâta SC B.C.R.L.I. SA București, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie

obligată pârâta să-i pună la dispoziție documentele

necesare înmatriculării autoturismului cumpărat în baza contractului

de leasing financiar din 8 decembrie 2005.

La termenul de judecată din

data de 24 iunie 2008, instanța, din oficiu, a invocat excepția

necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 3 București.

Prin sentința civilă nr. 6535,

pronunțată la data de 24 iunie 2008, Judecătoria sectorului 3

București, secția civilă, a admis excepția

necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat

competența soluționării cererii formulate de reclamanta SC A.C.

SRL împotriva pârâtei SC B.C.R.L.I. SA în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, la data de 13 august

2008, sub nr. 30679/3/2008.

La termenul de judecată din

data de 20 noiembrie 2008, reclamanta SC A.C. SRL Pucioasa a depus la dosar

precizări la acțiune, arătând că înțelege să

solicite obligarea pârâtei SC B.C.R.L.I. SA București să-i predea

documentele necesare înmatriculării autoturismului ce a fost obiectul

contractului de leasing din 8 decembrie 2005, respectiv, documentele de import

ale autoturismului, factura de vânzare- cumpărare și cartea de

identitate a autoturismului.

Prin sentința comercială nr.

841, pronunțată la data de 15 ianuarie 2009, Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC A.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC

B.C.R.L.I. SA; a obligat pârâta să predea reclamantei documentele necesare

înmatriculării autoturismului ce a făcut obiectul contractului de

leasing financiar din 8 decembrie 2005 (documentele de import ale

autoturismului, factura de vânzare- cumpărare și cartea de

identitate) și, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei

de 1.008,30 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele

aspecte:

Potrivit art. 5.4 din contractul de

leasing financiar din 8 decembrie 2005 încheiat între părți, momentul

transferării dreptului de proprietate este momentul confirmării de

către locator (pârâta) a intrării în contul său a sumei

reprezentând ultima rată din graficul de eșalonare a

plăților, respectiv, valoarea reziduală.

Pe de altă parte, urmare a

cererii reclamantei de încetare contractului de leasing înainte de termen, ca

urmare a achitării în avans a redevențelor și a valorii

reziduale, părțile au încheiat actul adițional din data de 28

septembrie 2007 la contractul de leasing, în baza căruia pârâta a întocmit

un nou scadențar.

Pârâta nu a trecut în noul

scadențar și suma pe care pretinde că reclamanta o

datorează cu titlu de accize, deși în cuprinsul întâmpinării a

arătat că aceasta ar reprezenta o obligație a reclamantei.

De asemenea, tribunalul a mai

apreciat că art. 8.15 din contractul de leasing, invocat de către

pârâtă în apărare, nu este aplicabil în cauză, întrucât din

actele dosarului nu reiese că ar fi îndeplinită condiția

impusă prin chiar conținutul acestui articol, respectiv cea a

existenței unei notificări din partea locatorului către

utilizator referitoare la modificări legislative în ceea ce privește

taxele și impozitele, astfel că pârâta nu a făcut altceva decât

să invoce propria culpă.

S-a mai avut în vedere că nu

este aplicabil în cauză nici art. 2.6, întrucât suma de plata căreia

pârâta condiționează predarea documentelor nu reiese că ar fi

ocazionată de derularea contractului de leasing.

De asemenea, în cauză pârâta nu

a dovedit ce anume reprezintă suma pretinsă și nu a depus dovezi

în sensul că i s-ar fi solicitat sau că ar fi achitat această

sumă cu titlu de accize pentru autovehiculul care a făcut obiectul

leasingului, din înscrisul depus la dosarul Tribunalul București

nereieșind că autoritățile vamale ar fi stabilit că se

datorează accize.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta SC B.C.R.L.I. SA București la data de 6 martie 2009,

motivele de apel fiind depuse în termen, la aceeași dată.

Prin decizia comercială nr. 293,

pronunțată la data de 19 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta SC

B.C.R.L.I. SA București împotriva sentinței comerciale nr. 841 din

data de 15 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, în dosarul nr. 30679/3/2008, în contradictoriu cu

intimata SC A.C. SRL Pucioasa.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut, în esență,

următoarele:

Din contractul depus la dosarul

părților nu rezultă că reclamanta trebuia să

plătească pârâtei accizele pe care i le cere după intentarea

acțiunii.

Mai mult, la data de 28 septembrie

2007 ambele părți au încheiat un act adițional la contractul de

leasing din 8 decembrie 2005 prin care stabilesc următoarele:

„Părțile au consemnat de comun acord încetarea înainte de termen a

contractului de leasing din 8 decembrie 2005, ca urmare a achitării de

către utilizator a redevențelor a valorii reziduale”.

Aceasta fiind voința

părților și cum, față de dispozițiile art. 969 C.

civ., contractul este legea părților, peste care nu se poate trece,

Curtea a reținut că acțiunea reclamantei este întemeiată,

și că sentința instanței de fond este temeinică

și legală.

De altfel, intimata a făcut

cunoscut instanței că apelanta i-a pus la dispoziție

documentația necesară și că autoturismul este și

înmatriculat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen, pârâta SC B.C.R.L.I. SA București, solicitând admiterea

recursului și, pe cale de consecință, modificarea în tot a

deciziei recurate și respingerea cererii formulate de SC A.C. SRL, ca

neîntemeiată.

În recursul său, întemeiat în

drept pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâta SC

B.C.R.L.I. SA București a invocat, în esență, următoarele

motive:

Atât instanța de fond, cât

și cea de apel, în mod eronat a reținut că în speța de

față se aplică doar prevederile art. 5.4 din contractul de

leasing. În mod evident trebuia reținut faptul că, clauzele

contractuale și cele legale trebuie coroborate și trebuie avut în

vedere că transferul dreptului de proprietate se face doar după

îndeplinirea tuturor obligațiilor, și anume, plata tuturor

cheltuielilor, atât a celor de închidere, cât și a accizelor/taxelor

vamale.

Instanța de apel a reținut

ca incidente în cauză prevederile art. 969 C. civ. și faptul că:

„Din contractul depus la dosarul pârților nu rezultă că

reclamanta trebuia sa plătească pârâtei accizele pe care i le cere

după intentarea acțiunii”, deși a menționat prevederile

exprese din contractul de leasing di 8 decembrie 2005 din care reiese faptul

că utilizatorul este obligat în acest sens. Totodată, instanța

de apel nu subliniază cine ar putea sa plătească aceste taxe

care, în mod expres, prin lege, sunt în sarcina Utilizatorului. Astfel, în

conformitate cu prevederile Legii nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal,

utilizatorul este obligat sa plătească accizele.

La art. 2.6 din contractul de

leasing se menționează că: „Utilizatorul este obligat sa achite

Locatorului toate cheltuielile pe care acesta le face în numele său sau pe

seama sa pentru conservarea bunului, publicitatea contractului de leasing

și în general cele care sunt ocazionate de derularea prezentului contract

și pe care acesta i le facturează.”

Aceste obligații de a achita

sumele ce reprezintă accize erau în sarcina utilizatorului. În mod

greșit ambele instanțe au reținut că recurenta nu a

făcut dovada sumei pretinse, deși se poate verifica, la dosarul

cauzei au fost depuse înscrisurile aferente acestor sume și

explicațiile organelor vamale.

În cauză sunt incidente

prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., deoarece hotărârea a fost

dată cu aplicarea greșită a legii.

Totodată, trebuie avute în

vedere și prevederile art. 27 din O.G. nr. 51 din 28 august 1997,

republicată, privind operațiunile de leasing și

societățile de leasing.

Examinând recursul formulat, prin

prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte

constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

Prin recursul formulat, recurenta-

pârâtă SC B.C.R.L.I. SA București invocă un prim motiv, care

poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.,

susținând că instanța de apel a reținut că „din

contract nu rezultă că reclamanta trebuia să plătească

pârâtei accizele”, deși din contractul de leasing reiese faptul că

utilizatorul este obligat în acest sens și că instanța de apel

nu subliniază cine ar putea să plătească aceste taxe care,

în mod expres, prin lege, sunt în sarcina utilizatorului.

Acest motiv de recurs nu poate fi

primit, fiind nefondat.

Astfel, pentru a se verifica motivul

de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea

instanței de apel fie nu este deloc motivată, fie aceasta cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea ar putea fi

modificată, pentru acest motiv, dacă: există contradicții

între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia

acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată, ori

lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori

cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost

pronunțată soluția respectivă.

În cauza de față se

constată, însă, că recurenta invocă în susținerea

acestui motiv de recurs o pretinsă contradicție între considerentele

hotărârii instanței de apel, pe de o parte, și prevederile

contractului încheiat între părți, pe de altă parte, o asemenea

critică neputând forma obiectul controlului de legalitate, căci,

așa cum s-a arătat mai sus, textul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

consacră ipoteze de modificare a hotărârii dacă există

contradicție între considerentele hotărârii sau considerente și

dispozitiv.

Nici cealaltă critică

formulată în susținerea acestui motiv de recurs, în sensul că

instanța de apel nu subliniază cine ar putea să

plătească aceste accize, nu poate fi primită, aceasta

neechivalând cu o nemotivare a hotărârii.

Într-adevăr, obligația

instanței de a menționa în mod expres și explicit, în

considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură

să îi susțină soluția pronunțată, apare ca esențială,

din perspectiva textului normativ evocat mai sus, ea fiind de natură

să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile

în litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să

facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Însă, este indiscutabil, nu se

cere instanțelor ca, procedând la motivarea soluției, să

răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți,

în considerarea uneia și aceleiași cereri, ori a unuia și aceluiași

motiv de apel.

Constatând că, în

speță, instanța de apel, în considerentele hotărârii date,

a arătat motivele de fapt și de drept în temeiul cărora

și-a format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților, Înalta Curte urmează a înlătura și

această critică formulată de recurenta- pârâtă SC

B.C.R.L.I. SA București, apreciind-o nefondată. Faptul că

instanța nu ar fi subliniat cine să plătească aceste accize

nu justifică modificarea hotărârii pentru motivul de recurs

prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., căci nemotivarea

hotărârii echivalează în fapt cu o necercetare a fondului pricinii,

ceea ce nu se poate reține în cauza de față.

Prin cel de-al doilea motiv de

recurs formulat, recurenta- pârâtă SC B.C.R.L.I. SA București

critică hotărârea instanței de apel ca fiind dată cu aplicarea

greșită a legii, respectiv, a prevederilor art. 27 din O.G. nr. 51

din 28 august 1997, republicată, privind operațiunile de leasing

și societățile de leasing, cât și a prevederilor art. 2.6

din contractul de leasing încheiat între părți.

Și acest motiv de recurs este

nefondat.

Pentru a deveni incident motivul de

modificare prevăzut de pct. 9 al art. 340 C. proc. civ., instanța de

recurs trebuie să constate că hotărârea a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, ceea ce înseamnă că

instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar, fie le-a

încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit ori a

aplicat o normă generală, nesocotind existența normei speciale

sau o normă care nu este incidentă în speță.

Examinând hotărârea

recurată sub acest aspect, se constată că instanța de apel

nu a nesocotit prevederile art. 27 din O.G. nr. 51/1997, republicată,

și nici nu a aplicat greșit prevederile art. 2.6 din contractul de

leasing încheiat între părți, aceasta reținând în mod corect

că textul legal incident este art. 969 C. civ., care, de altfel,

reprezintă și temeiul juridic al cererii reclamantei.

Pentru a beneficia de

dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 51/1997, republicată, în sensul de

a fi obligat utilizatorul- în speță, intimata- reclamantă SC

A.C. SRL Pucioasa- să achite taxa vamală calculată la valoarea

reziduală a bunului, părțile ar fi trebuit să stipuleze, în

mod clar, o asemenea clauză în contractul încheiat.

În realitate, conform stării de

fapt reținute de instanță de apel și conform Actului

adițional din data de 28 septembrie 2007 la contractul de leasing din 8

decembrie 2005, „părțile au convenit de comun acord încetarea înainte

de termen a contractului de leasing din 8 decembrie 2005, ca urmare a

achitării de către utilizator a redevențelor și a valorii

reziduale” (art. 1).

Ca urmare, din moment ce

părțile au convenit astfel, iar convenția părților era

în vigoare, în mod justificat instanța de apel a reținut că

acțiunea reclamantei este admisibilă, în temeiul dispozițiilor art.

969 C. civ., care consacră putere de lege convențiilor încheiate de

părți, instanța de recurs înlăturând susținerile

recurentei în sensul că în cauză ar fi incidente dispozițiile art.

27 din O.G. nr. 51/1997, republicată, deși acestea nu au fost

menționate în contract.

Nefiind aplicabile, așadar,

dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 51/1997, republicată, incidente

sunt, în realitate, prevederile art. 1 din actul adițional la contractul de

leasing, în sensul că, fiind vorba de o convenție încheiată

între părți, conform art. 969 C. civ., aceasta constituie legea

părților.

Punându-se contractele pe

aceeași treaptă cu legea, textul alin. (1) al art. 969 C. civ.

dă justiției rolul de a veghea la respectarea obligațiilor

contractuale în același fel cum trebuie respectată însăși

legea. Dacă o oarecare contestație le aduce pe părțile

contractante în fața instanței, aceasta va trebui să asigure

executarea riguroasă a obligațiilor rezultate din contract sau, când

executarea contractului nu mai e posibilă, să oblige la plata daunelor-

interese de către partea ce este în culpă. Niciuna dintre

părțile contractante nu se poate sustrage obligațiilor

contractuale fără acordul celeilalte părți.

Instanțele sunt obligate

să aplice dispozițiile convenției părților ca și

cum ar aplica legea, neavând dreptul s-o modifice pe motive de echitate,

deoarece dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ. privesc nu numai pe

părțile contractante, ci și instanțele

judecătorești.

Făcând o corectă

interpretare și aplicare a prevederilor art. 969 C. civ., instanța de

apel a reținut că, existând o convenție legal încheiată,

aceasta nu putea fi modificată decât prin acordul părților.

Or, recurenta- pârâtă SC

B.C.R.L.I. SA București nu a dovedit că ar fi procedat cu intimata-

reclamantă SC A.C. SRL Pucioasa la o nouă convenție asupra

sumelor rămase de achitat; dimpotrivă, a convenit, de comun acord,

încetarea înainte de termen a contractului de leasing, ca urmare a

achitării redevențelor și valorii reziduale, fără a se

face vreo referire asupra accizelor.

În consecință, în lipsa

unei convenții modificatoare și nerezultând că s-ar fi solicitat

administrarea unor probe care să nu fie admise de către

instanță, soluția pronunțată în apel este legală.

Nefiind vorba, așadar, de vreo

nemotivare a hotărârii sau aplicare greșită a legii de

către instanța de apel, Înalta Curte constată că recursul

formulat de recurenta- pârâtă SC B.C.R.L.I. SA București este

nefondat.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de

pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC B.C.R.L.I. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 293 din 19

iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 martie 2010.