ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1898/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 31 martie 2010 sub nr. 8576/197/2010 pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanta SC I.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC V.B.L.R.I. SA, în baza art. 1073 C. civ., a solicitat obligarea acesteia la predarea cărții de identitate a autoturismului T. ce a făcut obiectul contractului de leasing financiar nr. x/2005, precum și a celorlalte înscrisuri necesare înscrierii în circulație a autoturismului iar, în caz de refuz, obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 500 RON/zi de întârziere până data executării obligației de predare a înscrisurilor necesare înmatriculării autoturismului, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 9575 din 29 iulie 2010, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. 40983/299/2010. Prin Sentința civilă nr. 5159 din 17 martie 2011, Judecătoria Sectorului 1 București s-a pronunțat în sensul admiterii excepției necompetenței sale materiale și declinării competenței în favoarea Tribunalului București, reținând incidența dispozițiilor art. 159 pct. 2 raportat la art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ., conform cărora necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad și că, în speță, competența revine tribunalului, ca instanță ce judecă în primul grad de jurisdicție procesele și cererile în materie comercială cu obiect în valoare de peste 100.000 RON, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 10 iunie 2011 sub nr. 47335/3/2011 și a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 24504 din 13 decembrie 2011 în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii formulate de reclamanta SC I.C. SRL în contradictoriu cu pârâta SC V.B.L.R.I.

SA. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, că părțile în litigiu au încheiat contractul de leasing financiar din 21 septembrie 2005, cu o durată de 4 ani, în baza căruia reclamanta a devenit utilizatorul autoturismului marca T., urmând ca după achitarea ultimei rate, să dobândească proprietatea autoturismului. Având în vedere că din probatoriul administrat a rezultat fără echivoc că reclamanta a achitat cu întârziere ultima rată și că datorează penalități a căror plată nu a efectuat-o, tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind neîntemeiată, reținând că, potrivit art. 1 din O.G.

nr. 51/1997 și art. 9.1 și 9.2 din condițiile generale ale contractului de leasing, obligația de predare a cărții de identitate a autoturismului se năștea în sarcina pârâtei la data la care reclamanta-utilizator, nu mai înregistra debite decurgând din contract și ulterior operării transferului dreptului de proprietate asupra obiectului material al leasingului, condiții neîndeplinite din culpa reclamantei. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantă SC I.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență, că deși a achitat cu întârziere taxa vamală plătită de locatar la intrarea în țară a autovehiculului, întrucât la data perfectării contractului nu i s-a adus la cunoștință această obligației, precum și ultimele rate, din cauza unor dificultăți financiare, pentru aceste întârzieri, a plătit penalitățile prevăzute în contract.

Prin Decizia civilă nr. 310/2012 din 21 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, învestită cu soluționarea căii de atac, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC I.C. SRL Brașov împotriva Sentinței civile nr. 24504 din 13 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 47335/3/2011, în contradictoriu cu pârâta SC V.B.L.R.I. SA București luând act că aceasta din urmă își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, că hotărârea atacată este temeinică și legală, fiind rezultatul corectei aplicări a normelor legale incidente la situația de fapt stabilită prin interpretarea coroborată a probatoriului administrat, aspecte în considerarea cărora a înlăturat ca nefondate criticile formulate de reclamantă.

Împotriva Deciziei civile nr. 310/2012 din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC I.C. SRL Săcele, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul schimbării hotărârii primei instanțe cu consecința admiterii acțiunii introductive. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a susținut că, în mod eronat, instanțele de fond au reținut că factura din 5 februarie 2010, în valoare de 1.745,14 RON, emisă cu titlu de venituri facturare cheltuieli de recuperare SC M.S.S. SRL își are izvorul în contractul de leasing semnat între părți.

În acest sens, a arătat că, în condițiile în care ar fi analizat perioada cuprinsă între data emiterii și cea a scadenței facturilor coroborat cu plățile efectuate, instanțele de fond ar fi putut constata că plățile pe care le-a făcut în lunile decembrie 2009 și ianuarie 2010 nu s-au datorat serviciilor prestate de SC M.S.S. SRL, și neavând legătură cu împuternicirea de recuperare a debitelor pe care pârâta i-a dat-o acestei societăți, aspecte în raport de care, apreciază ca fiind greșită motivarea instanței de apel în sensul că împuternicirea acestei societăți a fost necesară și că plățile efectuate de reclamantă s-au datorat demersurilor acestei societăți.

A mai susținut reclamanta că decizia atacată cuprinde motive contradictorii sub aspectul că, deși instanța a reținut că plata sumei de 2.860,82 RON reprezentând: rata de leasing - 2.525.12 RON + taxele pentru cele trei somații (67.45 RON + 134.59 RON + 133,66 RON), s-a efectuat în data de 16 decembrie 2009, prin evidențierea acestei sume în contul pârâtei, a apreciat totuși, că la aceeași dată, erau necesare demersurile efectuate de SC M.S.S. SRL în vederea recuperării debitului, întrucât pârâta, neavând cunoștință despre plata facturii scadente la 5 octombrie 2009, era îndreptățită la continuarea acestor demersuri și pentru că, la acea dată, pe lângă suma datorată conform facturii menționate, mai existau alte debite neachitate, respectiv taxe pentru înștiințări de plată, penalități de întârziere.

În același sens, reclamanta a făcut o amplă expunere a unor argumente referitoare la stabilirea situației de fapt, enumerând facturi, înștiințări și somații, având ca finalitate concluzia că nu datorează suma de 1.745,14 RON și că aceasta nu derivă din contractul de leasing încheiat între părți, în raport de care este îndreptățită la a-i fi predate înscrisurile necesare înscrierii autoturismului în circulație. Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302 1 și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. Față de aceste precizări, se constată că reclamanta, în memoriul de recurs, a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. fără să dezvoltate și să structureze criticile formulate subsumat acestora. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept arătate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Semnificația sintagmei - motivarea hotărârii - rezidă în aceea că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, care au legătură directă cu aceasta și care o susțin.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care rezultă atât temeinicia cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv. Motivarea străină de natura pricinii se regăsește într-o hotărâre, atunci când argumentele avute în vedere de instanță în considerentele acesteia nu au legătură cu soluția și nu sunt de natură să o susțină. Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, principiu a cărui nerespectare constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare. De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia. A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanța ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea și temeinicia acesteia. Constituie motiv de casare nu numai inexistența motivării, dar și insuficiența ei. În cauză, în ceea ce privește hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se regăsește niciuna dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului. Hotărârea atacată este judicios motivată, răspunzând tuturor criticilor formulate de apelantă, nu cuprinde motive contradictorii, considerentele acesteia fiind conforme cu dispozitivul, iar argumentele pentru care a admis calea ordinară de atac susțin întru totul soluția pronunțată.

Referitor la critica privind pretinsa contrarietate dintre plățile apreciate ca fiind efectuate la data de 16 decembrie 2009 și alte debite existând la aceeași dată, Înalta Curte reține că cele două elemente pretins contrarii nu vizează aspecte ireconciliabile și țin exclusiv de interpretarea probatoriilor, care nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs. Totodată, Înalta Curte, înlătură critica vizând pretinsa omisiune a instanței de apel de a analiza dacă factura din 5 februarie 2010, în valoare de 1.745,14 RON, emisă cu titlu de venituri facturare cheltuieli de recuperare SC M.S.S. SRL își are sau nu izvorul în contractul de leasing semnat între părți, apreciind chestiunea ca irelevantă față de petitul cu care reclamanta a învestit instanța de judecată, aceasta neformulând o cerere prin care să se constate achitate sumele la a căror plată s-a obligat prin contractul de leasing, critica vizând de asemenea, exclusiv interpretarea probatoriului.

Astfel, Înalta Curte reține că criticile recurentei-reclamante nu corespund realității celor consemnate în considerentele deciziei atacate și că în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a analizat judicios și a răspuns argumentat tuturor cererilor formulate de părțile în litigiu, detaliind elementele pe care și-a fundamentat raționamentul în raport de care a pronunțat soluția atacată. Cum reclamanta nu a structurat criticile formulate subsumat motivelor de nelegalitate invocate, prevăzute la pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, reține că din dezvoltarea acestora, nu a rezultat nicio critică care să poată fi încadrată în cazurile prevăzute la pct. 8 și 9 ale normei indicate, având în vedere următoarele: Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., indicat de reclamantă în memoriul de recurs depus la dosar, potrivit căruia recursul este admisibil atunci când, prin hotărârea atacată, instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; Înalta Curte reține că reclamanta nu a dezvoltat critici care să poată fi subsumate acestuia. Altfel spus, acest motiv de recurs, sancționează hotărârea prin care s-a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în actul dedus judecății, ori, în cauză reclamanta nu a susținut că instanța ar fi apreciat denaturat contractul de leasing și nici vreuna dintre clauzele acestuia, astfel încât să fie necesară cenzura hotărârii atacate din perspectiva încălcării principiului pacta sunt servanda consacrat de textul legal menționat.

Susținerile reclamantei în sensul că ar fi evidentă greșita interpretare a actului dedus judecății prin reținerea eronată a stării de fapt de către instanțele de fond, nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat, care se referă, așa cum s-a arătat anterior, la interpretarea eronată a actului dedus judecății sau a clauzelor acestuia, nu a probelor funcție de care s-a stabilit situația de fapt. Având în vedere abrogarea pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., care permiteau verificarea hotărârii recurate sub aspectul corectei interpretări a probelor administrate, prin Legea nr. 219/2005 și respectiv prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, Înalta Curte nu va analiza criticile formulate de reclamantă care vizează acest aspect, motivat de faptul că instanța de recurs este ținută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice. Pentru a fi în prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial - trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispozițiilor legale.

Pentru a fi în prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu exigențele unui anumit text de lege. De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident și atunci când, în dezlegarea pricinii, instanța face aplicarea unei norme generale nesocotind existența unei norme speciale. În speță, reclamanta nu a dezvoltat niciuna dintre ipotezele menționate, limitându-se să reitereze criticile formulate în memoriul de apel, fără a indica în concret vreo normă legală care să fi fost încălcată ori greșit aplicată.

În acest sens, Înalta Curte reține că susținerile reclamantei referitoare la faptul că ar fi îndreptățită, în baza prevederilor art. 1 din O.G. nr. 51/1997 și art. 9.1 și art. 9.2 din condițiile generale ale contractului de leasing să primească cartea de identitate a autoturismului de la pârâtă, căreia îi revine obligația predării acesteia, având în vedere că la 29 ianuarie 2010, data efectuării ultimei plăți justificate nu datora plata facturii din 5 februarie 2010 în sumă de 1.745.14 RON și că transferul dreptului de proprietate asupra autoturismului, obiectului material al leasingului, a avut loc prin plata tuturor obligațiilor derivate din contract, nu vizează aplicarea sau interpretarea normelor invocate, ci ține de stabilirea situației de fapt în speță, ca și consecință a interpretării probelor administrate.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat corect clauzele contractului dedus judecății și normele legale incidente făcând o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită în urma analizei coroborate a probatoriului administrat și că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că reclamanta, prin argumentele aduse, a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile reclamantei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate. Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate de instanța de apel, la modalitatea în care aceasta a analizat și interpretat probele administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport de dispozițiile legale aplicabile speței. Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul declarat de reclamanta SC I.C. SRL Săcele împotriva Deciziei civile nr. 310/2012 din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC I.C. SRL Săcele împotriva Deciziei civile nr. 310/2012 din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2013. Procesat de GGC - AS