ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1898/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1898/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31

martie 2010 sub nr. 8576/197/2010 pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanta SC

I.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC V.B.L.R.I. SA, în baza art. 1073 C.

civ., a solicitat obligarea acesteia la predarea cărții de identitate a

autoturismului T. ce a făcut obiectul contractului de leasing financiar nr.

x/2005, precum și a celorlalte înscrisuri necesare înscrierii în circulație a

autoturismului iar, în caz de refuz, obligarea pârâtei la plata de daune

cominatorii de 500 RON/zi de întârziere până data executării obligației de

predare a înscrisurilor necesare înmatriculării autoturismului, cu cheltuieli

de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 9575 din 29 iulie 2010, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței

sale teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, pe rolul

căreia a fost înregistrată sub nr. 40983/299/2010.

Prin Sentința civilă

nr. 5159 din 17 martie 2011, Judecătoria Sectorului 1 București s-a pronunțat

în sensul admiterii excepției necompetenței sale materiale și declinării

competenței în favoarea Tribunalului București, reținând incidența

dispozițiilor art. 159 pct. 2 raportat la art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.,

conform cărora necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de

competența unei instanțe de alt grad și că, în speță, competența revine

tribunalului, ca instanță ce judecă în primul grad de jurisdicție procesele și

cererile în materie comercială cu obiect în valoare de peste 100.000 RON,

precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este

neevaluabil în bani.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data

de 10 iunie 2011 sub nr. 47335/3/2011 și a fost soluționată prin Sentința

civilă nr. 24504 din 13 decembrie 2011 în sensul respingerii ca neîntemeiate a

acțiunii formulate de reclamanta SC I.C. SRL în contradictoriu cu pârâta SC

V.B.L.R.I. SA.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că părțile în litigiu au încheiat

contractul de leasing financiar din 21 septembrie 2005, cu o durată de 4 ani,

în baza căruia reclamanta a devenit utilizatorul autoturismului marca T.,

urmând ca după achitarea ultimei rate, să dobândească proprietatea

autoturismului.

Având în vedere că

din probatoriul administrat a rezultat fără echivoc că reclamanta a achitat cu

întârziere ultima rată și că datorează penalități a căror plată nu a

efectuat-o, tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind neîntemeiată, reținând că,

potrivit art. 1 din O.G. nr. 51/1997 și art. 9.1 și 9.2 din condițiile generale

ale contractului de leasing, obligația de predare a cărții de identitate a

autoturismului se năștea în sarcina pârâtei la data la care reclamanta-utilizator,

nu mai înregistra debite decurgând din contract și ulterior operării

transferului dreptului de proprietate asupra obiectului material al

leasingului, condiții neîndeplinite din culpa reclamantei.

Împotriva acestei

hotărâri, a declarat apel reclamantă SC I.C. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență, că deși a achitat cu

întârziere taxa vamală plătită de locatar la intrarea în țară a

autovehiculului, întrucât la data perfectării contractului nu i s-a adus la cunoștință

această obligației, precum și ultimele rate, din cauza unor dificultăți

financiare, pentru aceste întârzieri, a plătit penalitățile prevăzute în

contract.

Prin Decizia civilă

nr. 310/2012 din 21 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

învestită cu soluționarea căii de atac, a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamanta SC I.C. SRL Brașov împotriva Sentinței civile nr. 24504 din 13

decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în

Dosarul nr. 47335/3/2011, în contradictoriu cu pârâta SC V.B.L.R.I. SA

București luând act că aceasta din urmă își rezervă dreptul de a solicita

cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, că

hotărârea atacată este temeinică și legală, fiind rezultatul corectei aplicări

a normelor legale incidente la situația de fapt stabilită prin interpretarea

coroborată a probatoriului administrat, aspecte în considerarea cărora a

înlăturat ca nefondate criticile formulate de reclamantă.

Împotriva Deciziei

civile nr. 310/2012 din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC I.C. SRL

Săcele, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate în sensul schimbării hotărârii primei instanțe cu

consecința admiterii acțiunii introductive.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta a susținut că, în mod eronat, instanțele de

fond au reținut că factura din 5 februarie 2010, în valoare de 1.745,14 RON,

emisă cu titlu de venituri facturare cheltuieli de recuperare SC M.S.S. SRL își

are izvorul în contractul de leasing semnat între părți.

În acest sens, a

arătat că, în condițiile în care ar fi analizat perioada cuprinsă între data

emiterii și cea a scadenței facturilor coroborat cu plățile efectuate,

instanțele de fond ar fi putut constata că plățile pe care le-a făcut în lunile

decembrie 2009 și ianuarie 2010 nu s-au datorat serviciilor prestate de SC

M.S.S. SRL, și neavând legătură cu împuternicirea de recuperare a debitelor pe

care pârâta i-a dat-o acestei societăți, aspecte în raport de care, apreciază

ca fiind greșită motivarea instanței de apel în sensul că împuternicirea

acestei societăți a fost necesară și că plățile efectuate de reclamantă s-au

datorat demersurilor acestei societăți.

A mai susținut

reclamanta că decizia atacată cuprinde motive contradictorii sub aspectul că,

deși instanța a reținut că plata sumei de 2.860,82 RON reprezentând: rata de

leasing - 2.525.12 RON + taxele pentru cele trei somații (67.45 RON + 134.59

RON + 133,66 RON), s-a efectuat în data de 16 decembrie 2009, prin evidențierea

acestei sume în contul pârâtei, a apreciat totuși, că la aceeași dată, erau

necesare demersurile efectuate de SC M.S.S. SRL în vederea recuperării

debitului, întrucât pârâta, neavând cunoștință despre plata facturii scadente

la 5 octombrie 2009, era îndreptățită la continuarea acestor demersuri și

pentru că, la acea dată, pe lângă suma datorată conform facturii menționate,

mai existau alte debite neachitate, respectiv taxe pentru înștiințări de plată,

penalități de întârziere.

În același sens,

reclamanta a făcut o amplă expunere a unor argumente referitoare la stabilirea

situației de fapt, enumerând facturi, înștiințări și somații, având ca

finalitate concluzia că nu datorează suma de 1.745,14 RON și că aceasta nu

derivă din contractul de leasing încheiat între părți, în raport de care este

îndreptățită la a-i fi predate înscrisurile necesare înscrierii autoturismului

în circulație.

Prealabil examinării

motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea

referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale

de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ.

Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul

în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim

grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea

legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Față de aceste

precizări, se constată că reclamanta, în memoriul de recurs, a indicat motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. fără să

dezvoltate și să structureze criticile formulate subsumat acestora.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept arătate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

Semnificația

sintagmei - motivarea hotărârii - rezidă în aceea că aceasta trebuie să

cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, care au legătură directă

cu aceasta și care o susțin.

Motivarea unei

hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii,

din care rezultă atât temeinicia cât și netemeinicia cererii de chemare în

judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

Motivarea străină de

natura pricinii se regăsește într-o hotărâre, atunci când argumentele avute în

vedere de instanță în considerentele acesteia nu au legătură cu soluția și nu

sunt de natură să o susțină.

Potrivit art. 261

alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele

pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a

consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate,

principiu a cărui nerespectare constituie motiv de casare potrivit art. 304

pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună

administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către

instanțele superioare.

De altfel, chiar

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza

Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri

îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat

efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță,

aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,

argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

A nu motiva o

hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate

susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Motivarea hotărârii

este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele avute în vedere de

instanță la pronunțarea soluției, în raport de care să poată exercita calea de

atac împotriva acesteia, iar instanța ierarhic superioară să poată cenzura

legalitatea și temeinicia acesteia.

Constituie motiv de

casare nu numai inexistența motivării, dar și insuficiența ei.

În cauză, în ceea ce

privește hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se regăsește niciuna

dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor pentru ca hotărârea să

fie susceptibilă de reformare pe calea recursului.

Hotărârea atacată

este judicios motivată, răspunzând tuturor criticilor formulate de apelantă, nu

cuprinde motive contradictorii, considerentele acesteia fiind conforme cu

dispozitivul, iar argumentele pentru care a admis calea ordinară de atac susțin

întru totul soluția pronunțată.

Referitor la critica

privind pretinsa contrarietate dintre plățile apreciate ca fiind efectuate la

data de 16 decembrie 2009 și alte debite existând la aceeași dată, Înalta Curte

reține că cele două elemente pretins contrarii nu vizează aspecte

ireconciliabile și țin exclusiv de interpretarea probatoriilor, care nu poate

face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Totodată, Înalta

Curte, înlătură critica vizând pretinsa omisiune a instanței de apel de a

analiza dacă factura din 5 februarie 2010, în valoare de 1.745,14 RON, emisă cu

titlu de venituri facturare cheltuieli de recuperare SC M.S.S. SRL își are sau

nu izvorul în contractul de leasing semnat între părți, apreciind chestiunea ca

irelevantă față de petitul cu care reclamanta a învestit instanța de judecată,

aceasta neformulând o cerere prin care să se constate achitate sumele la a

căror plată s-a obligat prin contractul de leasing, critica vizând de asemenea,

exclusiv interpretarea probatoriului.

Astfel, Înalta Curte

reține că criticile recurentei-reclamante nu corespund realității celor

consemnate în considerentele deciziei atacate și că în argumentarea soluției

pronunțate, instanța de apel a analizat judicios și a răspuns argumentat tuturor

cererilor formulate de părțile în litigiu, detaliind elementele pe care și-a

fundamentat raționamentul în raport de care a pronunțat soluția atacată.

Cum reclamanta nu a

structurat criticile formulate subsumat motivelor de nelegalitate invocate, prevăzute

la pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, reține că din

dezvoltarea acestora, nu a rezultat nicio critică care să poată fi încadrată în

cazurile prevăzute la pct. 8 și 9 ale normei indicate, având în vedere

următoarele:

Referitor la motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de

reclamantă în memoriul de recurs depus la dosar, potrivit căruia recursul este

admisibil atunci când, prin hotărârea atacată, instanța, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia; Înalta Curte reține că reclamanta nu a dezvoltat

critici care să poată fi subsumate acestuia.

Altfel spus, acest

motiv de recurs, sancționează hotărârea prin care s-a nesocotit principiul

înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în actul

dedus judecății, ori, în cauză reclamanta nu a susținut că instanța ar fi

apreciat denaturat contractul de leasing și nici vreuna dintre clauzele

acestuia, astfel încât să fie necesară cenzura hotărârii atacate din

perspectiva încălcării principiului pacta sunt servanda consacrat de textul

legal menționat.

Susținerile

reclamantei în sensul că ar fi evidentă greșita interpretare a actului dedus

judecății prin reținerea eronată a stării de fapt de către instanțele de fond,

nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat, care se referă, așa cum

s-a arătat anterior, la interpretarea eronată a actului dedus judecății sau a

clauzelor acestuia, nu a probelor funcție de care s-a stabilit situația de

fapt.

Având în vedere

abrogarea pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., care permiteau verificarea

hotărârii recurate sub aspectul corectei interpretări a probelor administrate,

prin Legea nr. 219/2005 și respectiv prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr.

138/2000, Înalta Curte nu va analiza criticile formulate de reclamantă care

vizează acest aspect, motivat de faptul că instanța de recurs este ținută să

cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate

expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii

criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Altfel spus, motivul

de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa

temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a

soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate,

nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză

se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează

interpretarea eronată a unei norme juridice.

Pentru a fi în

prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial -

trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie

în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele

și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar

acesta să contravină dispozițiilor legale.

Pentru a fi în

prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice -

trebuie ca instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită

interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu

exigențele unui anumit text de lege.

De asemenea, motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident și atunci

când, în dezlegarea pricinii, instanța face aplicarea unei norme generale

nesocotind existența unei norme speciale.

În speță, reclamanta

nu a dezvoltat niciuna dintre ipotezele menționate, limitându-se să reitereze

criticile formulate în memoriul de apel, fără a indica în concret vreo normă

legală care să fi fost încălcată ori greșit aplicată. În acest sens, Înalta

Curte reține că susținerile reclamantei referitoare la faptul că ar fi

îndreptățită, în baza prevederilor art. 1 din O.G. nr. 51/1997 și art. 9.1 și

art. 9.2 din condițiile generale ale contractului de leasing să primească

cartea de identitate a autoturismului de la pârâtă, căreia îi revine obligația

predării acesteia, având în vedere că la 29 ianuarie 2010, data efectuării

ultimei plăți justificate nu datora plata facturii din 5 februarie 2010 în sumă

de 1.745.14 RON și că transferul dreptului de proprietate asupra

autoturismului, obiectului material al leasingului, a avut loc prin plata

tuturor obligațiilor derivate din contract, nu vizează aplicarea sau

interpretarea normelor invocate, ci ține de stabilirea situației de fapt în

speță, ca și consecință a interpretării probelor administrate.

Față de cele anterior

expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat corect clauzele

contractului dedus judecății și normele legale incidente făcând o corectă

aplicare a acestora la situația de fapt stabilită în urma analizei coroborate a

probatoriului administrat și că motivul de nelegalitate a fost invocat cu

scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să

reconsidere concludenta lor în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este

permis în această fază procesuală.

În concluzie, cu

referire la motivele invocate se va reține că reclamanta, prin argumentele

aduse, a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând

în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de

aplicare a legii.

Altfel spus, situația

de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate

fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea

recursului, iar criticile reclamantei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor

legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Este de reținut că

simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate de instanța de

apel, la modalitatea în care aceasta a analizat și interpretat probele

administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în

raport de dispozițiile legale aplicabile speței.

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor

formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia

atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta SC I.C. SRL

Săcele împotriva Deciziei civile nr. 310/2012 din 21 iunie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC I.C. SRL Săcele împotriva Deciziei civile

nr. 310/2012 din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 mai 2013.

Procesat de GGC - AS