ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 921/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta SC A.V. SRL în contradictoriu cu pârâta IFN L.H.

SA și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de

30.915,13 lei; cererea reconvențională formulată de pârâtă,

având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 50.361,89 lei cu titlu

de daune interese a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că între reclamantă în calitate de utilizator și

pârâtă, în calitate de finanțator, s-a încheiat la data de 8

noiembrie 2007 un contract de leasing financiar prin care pârâta se obligă

să finanțeze în sistem de leasing achiziționarea de către

reclamantă a unor utilaje, furnizorul de utilaje urmând să fie ales

de utilizator.

Reține tribunalul totodată că

prin actul adițional încheiat la 18 decembrie 1997 părțile au

convenit rezilierea contractului de leasing la solicitarea reclamantei pârâta

obligându-se la restituirea sumei de 65.000 lei reprezentând avans achitat

parțial de utilizator.

În acest context juridic tribunalul

apreciază că cererea reclamantei de reziliere a contractului de

leasing este rămasă fără obiect, pârâta datorând numai

diferența de avans solicitată de 30.915,03 lei.

Cu privire la cererea

reconvențională tribunalul constată că

penalitățile de întârziere pretinse de pârâtă nu sunt datorate în

condițiile în care desființarea contractului de leasing nu este

rezultatul culpei vreuneia dintre părți.

apelată de către pârâta IFN L.H. SA, criticile formulate vizând

soluția adoptată atât pe cererea principală cât și sub

aspectul respingerii cererii reconvenționale, față de

probatoriul administrat și culpa reclamantei în desființarea

contractului de leasing.

Prin decizia comercială nr. 341 din 1

octombrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a anulat ca insuficient timbrat apelul formulat de societatea

pârâtă cu motivarea că, deși prin încheierea din data de 18

iunie 2009 Curtea a pus în vedere apelantei să achite suplimentar o

taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.127 lei, sub sancțiunea

anulării apelului, la termenul acordat în acest sens, 1 octombrie 2009, apelanta

nu a făcut dovada îndeplinirii obligației impuse de

instanță, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 20 alin.

(2) și (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxa judiciară de timbru,

care impun aplicarea sancțiunii.

declarat recurs în termen legal, împotriva deciziei pronunțate în apel,

solicitând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Potrivit susținerilor recurentei,

instanța de apel a încălcat dispozițiile legale care

reglementează citarea părților în procesul civil, în

condițiile în care pentru termenul din 1 octombrie 2009 când s-a

soluționat apelul pe excepția netimbrării, nu a fost legal

citată cu mențiunea achitării taxei de timbru suplimentare.

Sub un al doilea aspect, recurenta

susține că taxa suplimentară de timbru datorată viza numai

pretențiile din cererea reconvențională, în timp ce

pretențiile subsumate criticilor pe admiterea în parte a acțiunii

principale au fost timbrate în mod corespunzător, ipoteză în care

instanța de apel avea obligația să analizeze și să se

pronunțe pe motivele de apel care vizau acțiunea principală,

respectiv pe obligarea sa la plata către reclamantă a sumei de

30.915,03 lei, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997

privind taxa judiciară de timbru.

Deși recurenta nu a indicat expres

motivele de nelegalitate pe care își întemeiază recursul,

referindu-se în mod generic la dispozițiile art. 300 și

următoarele C. proc. civ. cuprinse în Titlul V – Căile extraordinare

de atac – dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea lor în

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. „când instanța,

prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.”, motiv în raport de care Înalta Curte va examina prezentul recurs.

Din verificarea actelor dosarului prin prisma

motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Înalta

Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce

urmează:

Dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. sancționează cu nulitatea actele de procedură îndeplinite cu

neobservarea formelor legale, prin care s-a produs părții o

vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea

hotărârii astfel pronunțate.

În cauză neregularitatea procedurală

care atrage sancțiunea nulității vizează judecata apelului

la termenul din 1 octombrie 2009 în condițiile în care pârâta a lipsit la

judecată și nu a fost legal citată.

Datele cauzei relevă faptul că

apelantei prezentă la termenul din 18 iunie 2009, al doilea termen de

judecată în apel, i s-a pus în vedere să achite o taxă

judiciară de timbru suplimentară sub sancțiunea anulării

apelului până la termenul din 10 septembrie 2009, dată de la care apelanta

nu a mai fost citată în cauză prezumându-se că cunoaște

termenele ulterioare acordate conform dispozițiilor art. 153 alin. (1) C.

proc. civ.

Or, la termenul din 10 septembrie 2009, nu a

avut loc o judecată în sensul dispozițiilor codului de procedură

civilă, deoarece cauza s-a amânat avându-se în vedere protestul

judecătorilor și hotărârea Adunării Generale a

judecătorilor Curții de Apel București din 28 august 2009.

Potrivit mențiunilor din Încheierea de

ședință de la acel termen, în cauză nu s-a făcut apelul

nominal și nici referatul cauzei, statuându-se numai asupra amânării

cauzei la data de 1 octombrie 2009.

În aceste circumstanțe speciale, se

impunea citarea tuturor părților pentru termenul astfel acordat,

inclusiv a apelantei față de care, termenul dat în

cunoștință la data de 18 iunie 2009 nu mai funcționa.

Deși această ipoteză

particulară nu este prevăzută de dispozițiile art. 153 alin.

(2) C. proc. civ. care reglementează situațiile în care termenul luat

în cunoștință nu se aplică, incidentă

dispozițiilor art. 153 alin. (2) C. proc. civ. se impune cu forța

evidenței din interpretarea prin analogie cu situațiile reglementate

de textul de lege invocat și având în vedere finalitatea

dispozițiilor legale nerespectate de a asigura un acces efectiv la proces

al părților implicate.

În acest sens, Înalta Curte apreciază

că măsura luată de instanța de apel la data de 10

septembrie 2009 a produs efectele unei suspendări a judecății cauzei,

din oficiu, ceea ce impunea citarea tuturor părților pentru termenul acordat

în vederea continuării procesului.

Așa fiind, Înalta Curte constatând

că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost

dată cu încălcarea formelor de procedură referitoare la citarea

apelantei și că acesteia i s-a produs o astfel vătămare, în

temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va admite prezentul recurs

și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta IFN L.H.

SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 341 din 1 octombrie 2009 a Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială, casează

decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe,

pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 martie 2010.