ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 921/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prin sentința comercială nr. 3642 din 4 martie 2009 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A.V. SRL în contradictoriu cu pârâta IFN L.H. SA și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 30.915,13 lei; cererea reconvențională formulată de pârâtă, având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 50.361,89 lei cu titlu de daune interese a fost respinsă ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că între reclamantă în calitate de utilizator și pârâtă, în calitate de finanțator, s-a încheiat la data de 8 noiembrie 2007 un contract de leasing financiar prin care pârâta se obligă să finanțeze în sistem de leasing achiziționarea de către reclamantă a unor utilaje, furnizorul de utilaje urmând să fie ales de utilizator.

Reține tribunalul totodată că prin actul adițional încheiat la 18 decembrie 1997 părțile au convenit rezilierea contractului de leasing la solicitarea reclamantei pârâta obligându-se la restituirea sumei de 65.000 lei reprezentând avans achitat parțial de utilizator. În acest context juridic tribunalul apreciază că cererea reclamantei de reziliere a contractului de leasing este rămasă fără obiect, pârâta datorând numai diferența de avans solicitată de 30.915,03 lei. Cu privire la cererea reconvențională tribunalul constată că penalitățile de întârziere pretinse de pârâtă nu sunt datorate în condițiile în care desființarea contractului de leasing nu este rezultatul culpei vreuneia dintre părți.

2. Sentința tribunalului a fost apelată de către pârâta IFN L.H. SA, criticile formulate vizând soluția adoptată atât pe cererea principală cât și sub aspectul respingerii cererii reconvenționale, față de probatoriul administrat și culpa reclamantei în desființarea contractului de leasing. Prin decizia comercială nr. 341 din 1 octombrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a anulat ca insuficient timbrat apelul formulat de societatea pârâtă cu motivarea că, deși prin încheierea din data de 18 iunie 2009 Curtea a pus în vedere apelantei să achite suplimentar o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.127 lei, sub sancțiunea anulării apelului, la termenul acordat în acest sens, 1 octombrie 2009, apelanta nu a făcut dovada îndeplinirii obligației impuse de instanță, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxa judiciară de timbru, care impun aplicarea sancțiunii.

3. La data de 3 noiembrie 2009, pârâta a declarat recurs în termen legal, împotriva deciziei pronunțate în apel, solicitând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Potrivit susținerilor recurentei, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale care reglementează citarea părților în procesul civil, în condițiile în care pentru termenul din 1 octombrie 2009 când s-a soluționat apelul pe excepția netimbrării, nu a fost legal citată cu mențiunea achitării taxei de timbru suplimentare.

Sub un al doilea aspect, recurenta susține că taxa suplimentară de timbru datorată viza numai pretențiile din cererea reconvențională, în timp ce pretențiile subsumate criticilor pe admiterea în parte a acțiunii principale au fost timbrate în mod corespunzător, ipoteză în care instanța de apel avea obligația să analizeze și să se pronunțe pe motivele de apel care vizau acțiunea principală, respectiv pe obligarea sa la plata către reclamantă a sumei de 30.915,03 lei, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxa judiciară de timbru. Deși recurenta nu a indicat expres motivele de nelegalitate pe care își întemeiază recursul, referindu-se în mod generic la dispozițiile art. 300 și următoarele C. proc.

civ. cuprinse în Titlul V – Căile extraordinare de atac – dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea lor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. „când instanța, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.”, motiv în raport de care Înalta Curte va examina prezentul recurs. Din verificarea actelor dosarului prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: Dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sancționează cu nulitatea actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale, prin care s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii astfel pronunțate.

În cauză neregularitatea procedurală care atrage sancțiunea nulității vizează judecata apelului la termenul din 1 octombrie 2009 în condițiile în care pârâta a lipsit la judecată și nu a fost legal citată. Datele cauzei relevă faptul că apelantei prezentă la termenul din 18 iunie 2009, al doilea termen de judecată în apel, i s-a pus în vedere să achite o taxă judiciară de timbru suplimentară sub sancțiunea anulării apelului până la termenul din 10 septembrie 2009, dată de la care apelanta nu a mai fost citată în cauză prezumându-se că cunoaște termenele ulterioare acordate conform dispozițiilor art. 153 alin. (1) C. proc. civ.

Or, la termenul din 10 septembrie 2009, nu a avut loc o judecată în sensul dispozițiilor codului de procedură civilă, deoarece cauza s-a amânat avându-se în vedere protestul judecătorilor și hotărârea Adunării Generale a judecătorilor Curții de Apel București din 28 august 2009. Potrivit mențiunilor din Încheierea de ședință de la acel termen, în cauză nu s-a făcut apelul nominal și nici referatul cauzei, statuându-se numai asupra amânării cauzei la data de 1 octombrie 2009. În aceste circumstanțe speciale, se impunea citarea tuturor părților pentru termenul astfel acordat, inclusiv a apelantei față de care, termenul dat în cunoștință la data de 18 iunie 2009 nu mai funcționa. Deși această ipoteză particulară nu este prevăzută de dispozițiile art. 153 alin. (2) C. proc.

civ. care reglementează situațiile în care termenul luat în cunoștință nu se aplică, incidentă dispozițiilor art. 153 alin. (2) C. proc. civ. se impune cu forța evidenței din interpretarea prin analogie cu situațiile reglementate de textul de lege invocat și având în vedere finalitatea dispozițiilor legale nerespectate de a asigura un acces efectiv la proces al părților implicate. În acest sens, Înalta Curte apreciază că măsura luată de instanța de apel la data de 10 septembrie 2009 a produs efectele unei suspendări a judecății cauzei, din oficiu, ceea ce impunea citarea tuturor părților pentru termenul acordat în vederea continuării procesului. Așa fiind, Înalta Curte constatând că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură referitoare la citarea apelantei și că acesteia i s-a produs o astfel vătămare, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. va admite prezentul recurs și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta IFN L.H. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 341 din 1 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.