ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3583/2013

Asupra conflictul negativ de față,

constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată la data

de 05 iulie 2012, pe rolul Judecătoriei Pitești, secția civilă, sub nr.

13875/280/2012, reclamantul P.M.I., în contradictoriu cu pârâtele R.L.R. IFN SA

și SC R.B.A. SRL, a solicitat, în temeiul art. 4 și urm. din Legea nr. 193/2000

și art. 1635 și urm. C. civ., constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse

în contractul de leasing financiar din 20 iunie 2008 și obligarea pârâtei SC

R.L.R. IFN SA la restituirea sumelor reținute nelegal începând cu data de 10

octombrie 2010 până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale

aferente acestor sume.

Reclamantul și-a susținut pretențiile,

arătând că derivă din contractul de leasing financiar, pe care l-a încheiat, în

calitate de utilizator, la data de 20 iunie 2008, cu cele două pârâte, R.L.R.

IFN SA și SC R.B.R. SRL, prima fiind finanțator, iar cea de-a doua broker.

Prin sentința civilă nr. 1587/2013 din

18 februarie 2013, Judecătoria Pitești, secția civilă, a admis excepția

necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

În motivarea soluției pronunțate,

instanța a reținut, în raport de obiectul cererii deduse judecății - acțiune ex

contract - incidența art. 10 pct. 1 C. proc. civ., normă de ordine privată, de

la care este permisă derogarea, coroborat cu art. 22 din contractul de leasing,

în baza cărora a apreciat că părțile au convenit prorogarea convențială de

competență în favoarea instanțelor de la sediu finanțatoarei R.L.R. IFN SA,

sens în care a declinat competența teritorială a soluționării cauzei în

favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, în a cărei circumscripție se află

situat sediul pârâtei.

În susținerea abilitării sale de a

dispune, din oficiu, asupra competenței teritoriale relative, prohibită de

Legea nr. 202/2010 prin introducerea art. 159

1

alin. (3) C. proc.

civ., instanța a reținut că judecătorul național nu numai că se poate sesiza

din oficiu, ci are chiar o obligație în acest sens pentru a înlătura normele

interne sau modalitățile de interpretare a acestora, contrare dispozițiilor

comunitare sau drepturilor fundamentale ale omului, recunoscute prin tratate.

II. Pe rolul Judecătoriei sectorului 1

București, acțiunea a fost înregistrată la data de 11 martie 2013, sub nr.

12883/299/2013 și a fost soluționată prin sentința civilă nr. 11743 din 24 mai

2013, în sensul admiterii excepției propriei necompetențe teritoriale, invocată

din oficiu, declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Pitești, constatării ivirii conflictului negativ de competență și

înaintării dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea

pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria

sectorului 1 București, în baza art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., a

admis excepția invocată, reținând că reclamantul a dedus judecății o acțiune în

pretenții derivând dintr-un contract de leasing financiar, în cauză fiind

astfel incidente disp. art. 10 pct. 1 C. proc. civ., normă de competență teritorială

alternativă, și, în condițiile în care pârâtele nu au formulat întâmpinare, iar

Judecătoria Pitești nu a invocat excepția la prima zi de înfățișare - 12

noiembrie 2012 - a apreciat că necompetența se acoperă, iar instanța inițial

învestită devine competentă să soluționeze litigiul inițiat de reclamant.

În conformitate cu prevederile art.

20-22 C. proc. civ., instanța a constatat ivit conflictul negativ de competență

și, în conformitate cu prev. art. 22 alin. (3) C. proc. civ., a dispus

înaintarea dosarului cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea

soluționării acestuia.

III. Analizând actele și lucrările

dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea

cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 22 alin. (5) C.

proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența

soluționării acestei cereri în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București,

pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor

se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și

teritorială.

Competența materială, privită sub

aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor

categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte

de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de

control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența

materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului,

cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

În ceea ce privește competența

teritorială a instanței, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv

(art. 5-8) și norme cu caracter imperativ (art. 13-16).

În principiu, normele de competență

teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor

prev. la art. 13-16 C. proc. civ., care sunt norme de competență teritorială

exclusivă de ordine publică, ca și normele statuate prin legi speciale.

În speță, având în vedere că obiectul

litigiului constă în acțiune în nulitatea absolută a unei clauze contractuale

și în pretenții ex contract, competența teritorială este instituită prin norme

generale, de competență alternativă, de ordine privată, de la care se poate

deroga.

Astfel, conform art. 10 C. proc. civ.,

„în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele

instanțe: în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau

rezilierea unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru

executarea, fie chiar în parte a obligației”.

Prin clauza înserată la art. 22 din

contractul de leasing financiar din 20 iunie 2008, părțile, de comun acord, au

atribuit convențional competența teritorială instanței de la sediul

finanțatoarei R.L.R. IFN SA, situație permisă de legiuitor conform prev. art. 19

C. proc. civ.

În speță, Înalta Curte constată că, în

mod corect, Judecătoria Pitești și-a declinat competența în favoarea

Judecătoriei sectorului 1 București.

Astfel, este adevărat că, prin

acțiunea dedusă judecății, reclamantul urmărește valorificarea unui drept de

creanță, acțiune personală, în raport de caracterul căreia, în cauză sunt

aplicabile normele de competență teritorială de ordine privată, prev. de C.

proc. civ. (art. 5-12), a căror încălcare putea fi invocată, exclusiv de către

pârâte, prin întâmpinare, conform art. 159 alin. (2) coroborat cu art. 159

1

alin. (3) C. proc. civ., iar Judecătoria Pitești a invocat excepția din oficiu.

Similară este însă situația și în ceea

ce privește soluția Judecătoriei sectorului 1 București, astfel că se reține că

ambele instanțe în conflict, invocând din oficiu excepția de necompetență

teritorială, au încălcat prevederile legale anterior menționate.

Totodată, se reține că Judecătoria

sectorului 1 București, în motivarea declinării competenței teritoriale a

soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești, nu a indicat niciun

argument sau text legal care să-i înlăture competența și să o atragă pe aceea a

instanței de trimitere, ci s-a comportat ca o veritabilă instanță de control

judiciar și a cenzurat hotărârea Judecătoriei Pitești, deși aceasta era

irevocabilă.

În consecință, Înalta Curte, în

stabilirea competenței teritoriale a soluționării cauzei, va avea în vedere, în

raport de natura juridică a obiectului cererii deduse judecății, incidența

prev. art. 5, 7, 10 pct. 1 și 19 C. proc. civ., cu raportare la clauza

stipulată la art. 22 din contractul de leasing financiar încheiat între părți.

Din examinarea coroborată a acestora,

rezultă că singura instanță competentă teritorial este cea de la sediul pârâtei

persoană juridică, niciuna dintre normele legale incidente neatrăgând

competența teritorială a Judecătoriei Pitești; în aceste condiții, prev. art.

12 C. proc. civ. nu au aptitudinea de a atrage competența acestei judecătorii,

deoarece reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă

competente, dar nu are dreptul ca, prin voința sa, să sesizeze o instanță

necompetentă.

În considerarea acestor argumente, dar

și a faptului că părțile și-au expirmat voința comună, în sensul atribuirii

convenționale de competență în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București,

Înalta Curte, în baza art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili

competența soluționării cererii formulate de reclamantul P.M.I., în

contradictoriu cu pârâtele R.L.R. IFN SA și SC R.B.A. SRL, având ca obiect

constatare nulitate absolută și pretenții în favoarea Judecătoriei sectorului 1

București, în a cărei circumscripție se află sediul pârâtei finanțatoare R.L.R.

IFN SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

25 octombrie 2013.