ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 448/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC C.G. SA a

chemat în judecată SC P.L.R. SRL și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța

să se dispună rezilierea parțială a contractului de leasing nr. 1632 din 23

iunie 2005 motivat de faptul că pârâta nu și-a respectat obligația de predare a

trei dintre cele patru bunuri care fac obiectul acestui contract precum și

obligarea la restituirea ratelor de leasing achitate pentru bunurile

respective.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința nr. 11519/2006, a respins acțiunea reținând în considerente

că reclamanta în calitate de utilizator a încheiat cu pârâta în calitate de cumpărător

și SC M.M. SRL în calitate de furnizor un contract de vânzare-cumpărare având

ca obiect achiziționarea de către pârâtă a unui număr de 4 autoturisme. Acestea

urmau să fie finanțate de către reclamantă în baza unui contract de leasing

încheiat cu cumpărătorul, prețul total al acestora fiind de 44.387 euro

inclusiv TVA, preț care trebuia achitat conform art. 3.2 și 3.3 din contractul

de vânzare-cumpărare. În continuare s-a reținut că acest contract de

vânzare-cumpărare a fost urmat de contractul de leasing nr. 1632 din 23 iunie

2005 prin care s-au stipulat răspunderi directe ale furnizorului față de

utilizator pentru repararea prejudiciilor cauzate de nelivrarea bunurilor,

astfel că, au fost citate prevederile art. 8.3 și 12 din contractul de leasing

și art. 14 din O.U.G. nr. 51/1997 pentru a reține că finanțatorul nu răspunde

dacă bunul nu este livrat sau este necorespunzător.

Sentința a fost apelată de SC

C.G. SA, iar Curtea de Apel București, prin decizia nr. 216 din 27 aprilie 2007,

a admis apelul și a schimbat soluția în sensul admiterii acțiunii, a rezilierii

contractului de leasing și a obligării pârâtei la restituirea sumei de

21.572,93 Euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de

contravaloare rate de leasing.

Curtea a examinat criticile

aduse sentinței iar pe fondul cauzei a reținut că, în speță, a fost invocată

culpa proprie a finanțatorului care are drept consecință răspunderea sa contractuală

în condițiile art. 969 C. civ. și a dispozițiilor art. 9 lit. b) din O.G. nr. 51/1997

constând în nerespectarea condițiilor de plată a contravalorii bunurilor

livrate, înserate în art. 3.2 din contract. Pentru aceste considerente au fost

înlăturate apărările intimatei prin care a invocat dispozițiile art. 8.3 din

contractul de vânzare-cumpărare și art. 4.5 din contractul de leasing, Curtea

apreciind că acestea nu se aplică în ipoteza în care se reține culpa

finanțatorului în executarea contractului.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâta SC P.L.R. I.F.N. SA București, prin care în temeiul art.

304 alin. (9) C. proc. civ., a solicitat modificarea soluției instanței de apel

și în fond, menținerea sentinței primei instanțe prin care acțiunea reclamantei

a fost respinsă.

În argumentarea acestei

critici, recurenta a expus istoricul litigiului și a considerat că prima

instanță a făcut o corectă aplicare a art. 12 lit. a) și art. 14 alin. (2) din O.G.

nr. 51/1997 dispoziții potrivit cărora finanțatorul nu răspunde dacă bunul care

face obiectul contractului de leasing nu este livrat sau este livrat

necorespunzător de către furnizor. Potrivit autoarei instanța de apel în mod

greșit a reținut culpa intimatei-pârâte în executarea contractului de

vânzare-cumpărare constând în nerespectarea obligațiilor stipulate în art. 3.2

din contract și tot greșit a reținut că răspunderea revine finanțatorului.

A mai arătat recurenta că

indiferent de soarta contractului de vânzare-cumpărare, contractul de leasing

financiar are existență de sine stătătoare iar utilizatorul este obligat să

achite ratele de leasing. Or, în condițiile în care finanțatorul și-a respectat

obligația de plată a bunurilor răspunderea este a furnizorului astfel că pentru

nelivrarea bunurilor, utilizatorul are acțiune directă împotriva furnizorului

care nu și-a executat obligațiile contractuale. În continuare a făcut trimitere

la prevederile art. 3.2 și 3.3 din contractul de vânzare cumpărare pentru a

susține că au fost respectate condițiile inserate în aceste clauze.

Intimata, prin întâmpinare,

a respins criticile recurentei și a adus argumente atât în ce privește derularea

obligațiilor rezultând din cele două contracte cât și în legătură cu probele

administrate în cauză. În esență s-a referit la aceleași articole pe care le-a

criticat recurenta și a arătat că interpretarea dată de instanțe este corectă

întrucât nu erau îndeplinite toate condițiile stipulate în art. 3.2 din în contractul

de vânzare-cumpărare. În continuare s-a referit la înscrisurile care confirmă

susținerile în legătură cu temeinicia soluției (adrese și procese verbale)

pentru ca în final să susțină că motivul invocat de recurentă este neîntemeiat.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 304 alin. (9) C.

proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru

motive de nelegalitate atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Dispozițiile menționate au

în vedere caracterul recursului care în actuala reglementare este cale

extraordinară de atac nedevolutivă, ceea ce înseamnă că prin declanșarea

acestei căi de atac nu se poate urmări de principiu o nouă judecată în fond.

Din acest punct de vedere se observă din expunerea argumentelor evocate în

sprijinul motivului de casare, că nici o ipoteză a art. 304 alin. (9) C. proc.

civ., nu rezultă din criticile aduse deciziei pronunțată de instanța de apel.

În alți termeni se poate spune că indicarea unuia din motivele limitativ prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., nu este suficientă. De asemenea, dezvoltarea unor

critici care vizează fondul litigiului nu respectă condiția legală a „dezvoltării

motivelor” care impune obligația de a arăta în ce constă nelegalitatea.

Prima ipoteză a (pct. 9)

arătat mai sus privește situația când hotărârea pronunțată este lipsită de

temei legal, cu alte cuvinte impune demonstrația că soluția este lipsită de

„bază legală”. Din argumentele dezvoltate de recurentă nu rezultă că soluția

este rezultatul aplicării greșite, la speță, a unor dispoziții legale prin

restrângerea sau extinderea efectelor acelor dispoziții, dimpotrivă, se critică

interpretarea unor clauze ale contractelor aspecte care țin de netemeinicie și

nu de nelegalitate. Pe de altă parte argumentele expuse de recurentă nu demonstrează

nici că, logic, concluzia în drept nu acoperă situația de fapt analizată și

reținută de instanța de apel sau că ar acoperi o altă ipoteză.

Dacă totuși s-ar admite că

prin citarea unor clauze ale contractului s-a pus în discuție art. 969 C. civ.,

care pune în valoare un principiu esențial pentru convențiile încheiate de

părți, pacta sunt servanda, criticile evocate nu vor putea fi reținute deoarece

voința părților așa cum rezultă din clauzele contractelor din care izvorăște

litigiul exprimă pe de o parte măsura drepturilor dobândite iar pe de altă

parte măsura obligațiilor asumate. Din acest punct de vedere analiza art. 3.2

din contractul de vânzare-cumpărare respectiv a condițiilor de plată stipulate

în conctractul de vânzare cumpărare a fost făcută corect după ce s-a stabilit

că în speță sunt aplicabile, dispozițiile art. 9 lit. b) din O.G. nr. 51/1997

care raportate la art. 969 C. civ., vizează culpa finanțatorului. În adevăr,

finanțatorul trebuie să respecte condițiile de contractare a bunurilor cu

furnizorul, condiții care sunt formulate expres de utilizator. Această situație

exclude acțiunea directă a reclamantei împotriva furnizorului cu atât mai mult

cu cât acesta a emis pentru garantarea livrării mărfurilor bilete la ordin

către finanțator, care era în drept să le pună în executare.

Această concluzie a avut în

vedere probele privind efectuarea plăților, livrarea doar a unui bun din cele

patru cât și modul de emitere a facturilor fiscale, probe a căror concludență

nu poate fi contestată prin invocarea unui motiv de nelegalitate care se referă

doar la aplicarea legii.

Concluziile de mai sus vin

să sprijine și înlăturarea celei de-a doua ipoteze a art. 304 alin. (9) C.

proc. civ., care se referă la situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii. Se poate reține față de izvorul obligațiilor

stabilite de părți prin cele două convenții (de leasing și de

vânzare-cumpărare) că textele ordonanței au fost corect aplicate prin raportare

la art. 969 C. civ., așa cum s-a arătat mai sus. Pentru a respinge apărările în

legătură cu posibilitatea exercitării unei acțiuni directe împotriva furnizorului

au fost înlăturate corect, dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a) și art. 14 alin.

(2) din O.G. nr. 51/1997 și odată cu acestea clauzele 8.3 din contractul de

vânzare-cumprare și 4.5 din contractul de leasing care reiau prevederile

respective. În concret în art. 12 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 51/1997 se prevede

dreptul locatarului/utilizatorului de a acționa direct furnizorul în cazul

reclamațiilor privind livrarea, calitatea, asistența tehnică, service-ul

necesar în perioada de garanție și postgaranție locatorul fiind exonerat de

răspundere. În continuare, în art. 14 alin. (2) din aceeași ordonanță se prevede

că locatorul/finanțatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului

de leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător

locatarului/utilizatorului de către furnizor.

În consecință, față de cele

ce preced și având în vedere că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la

modificarea deciziei pronunțată de instanța de apel, potrivit art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC P.L.R. I.F.N. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale

nr. 216 din 27 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 februarie 2008.