ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7394/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7394/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 21/A din data de 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat

de reclamanții T.D.M., T.C. și T.M.T., împotriva sentinței civile nr. 738 din

19 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu

cu intimata pârâtă SC C.P. SRL - Filiala București.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, la data de

28 ianuarie 2008, sub nr. 1005/300/2008, reclamanții T.D.M., T.C. și T.M.T. au solicitat

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta SC C.P. SRL să le

lase în deplina proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector

2.

În motivarea cererii,

reclamanții au învederat, în esență, că imobilul în litigiu a aparținut autorilor

lor, T.N. și T.V., conform actului dotal nr. 1218 din 27 ianuarie 1915. În anul

1942, autorii reclamanților au vândut către Administrația Monopolului Vânzării Alcoolului

și a Taxelor (actuala SC V. SA), suprafața de aproximativ 10.000 m.p., conform contractului

de vânzare-cumpărare nr. 13695 din 15 mai 1942; prin procesul verbal nr. 1/1952,

emis de către Primăria Capitalei, s-a hotărât ca pe o parte din terenul menționat

- 2.366,19 m.p. - să se construiască strada G.B., iar pe cealaltă parte din teren

- 5.288,814 m.p. - s-a extins în mod abuziv autoarea pârâtei, SC V. SA.

La termenul din data de

13 octombrie 2008, reclamanții și-au modificat cadrul procesual pasiv, învederând

instanței că înțeleg să se judece în contradictoriu cu SC C.P. SRL - Filiala București.

Prin sentința civilă

nr. 1857 din 02 martie 2009, Judecătoria sectorului 2 a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența în favoarea tribunalului, reținând, în raport

de dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din concluziile raportului

de expertiză tehnică specialitatea topografie, că valoarea obiectului cererii deduse

judecății este de peste 500.000 RON.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 19832/3/2009,

la data de 12 mai 2009.

Tribunalul a păstrat materialul

probatoriu administrat în fața Judecătoriei sectorului 2 și a dispus completarea

acestuia.

Prin sentința civilă

nr. 738 din 19 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea

formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că prin acțiunea introductivă de instanță, precizată ulterior

numai sub aspectul laturii pasive, reclamanții au sesizat instanța cu o acțiune

în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părți,

indicând ca temei de drept dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, reclamanții pretind

că autorii lor au deținut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în

baza actului dotal autentificat sub nr. 1218 din 27 ianuarie 1915 pentru suprafața

de 17.000 m.p. și 2 corpuri de clădire (A și B), din care, ulterior, au înstrăinat

o suprafață de teren de 10.000 m.p., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 13.625 din 15 mai 1942.

Din imobilul care a rămas

în proprietatea autorilor reclamanților, o suprafață de teren de 2.366,19 m.p. a

fost preluată de către Primăria Capitalei pentru construirea arterei G.B., ocazie

cu care construcția B a fost demolată, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat

sub nr. 40E/1952, iar restul suprafeței de 5.288,814 m.p. a fost ocupată în mod

abuziv de SC V. SA.

Din certificatul de moștenitor

nr. 280/1963 din 14 august 1963 emis de Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai rezultă

că de pe urma defunctului T.N., decedat la data de 21 mai 1963, au rămas ca moștenitori

T.V., cu o cotă de 2/8, T.A.N., cu o cotă de 3/8 și T.M.V., cu o cotă de 3/8. Din

certificatul de moștenitor nr. 33 din 17 ianuarie 1995 emis de Notariatul de stat

sector 3 reiese că de pe urma defunctului T.A.N., decedat la 16 mai 1994, a rămas

ca unic moștenitor T.D.M., în calitate de fiu, care a cules întreaga masă succesorală.

Din certificatul de moștenitor nr. 64 din 23 ianuarie 1978 emis de Notariatul de

stat sector 2 rezultă că de pe urma defunctei T.V., decedată la data de 19

octombrie 1977, au rămas ca moștenitori T.M.V. și T.A.N., fiecare cu o cotă de ½.

Reclamanții au formulat

în anul 1998 o acțiune în revendicare, care însă a fost anulată ca netimbrată.

Din adresa nr. 2313

din 05 martie 1996 emisă de Consiliul Local Sector 2 rezultă că reclamanții au solicitat

restituirea în natură a imobilului.

La data de 08 august 2001

au formulat notificare prin BEJ C.S., în baza Legii nr. 10/2001, notificare care

nu a fost soluționată încă.

Prin hotărârea nr. 10

din 13 septembrie 2001, SC V. SA a respins cererea de restituire în natură și a

propus despăgubiri.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. 257 din 31 mai 1995, Fondul Proprietății de Stat a vândut către Asociația

Vinalcool - Programul Acțiunilor Salariaților un număr de 316.819 acțiuni, reprezentând

70% din capitalul social al SC V. SA. Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

nr. 223 din 09 iunie 1995, Fondul Proprietății Private IV Muntenia a vândut către

Asociația Vinalcool - Programul Acțiunilor Salariaților un număr de 135.780 acțiuni,

reprezentând 30% din capitalul social al SC V. SA. Rezultă, așadar, că la data de

09 iunie 1995, era vândut întregul capital social al SC V. SA către Asociația Vinalcool

- Programul Acțiunilor Salariaților, ceea că arată că aceasta era privatizată integral.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 2958 din 26 septembrie 2001, SC V. SA a vândut către SC

C.P. SRL imobilul teren intravilan în suprafață de 8.353 m.p. și construcția cu

o suprafață construită de 2.950,61 m.p. edificată pe acest teren.

Prin actul de dezmembrare

autentificat sub nr. 3211 din 09 decembrie 2002 a fost dezmembrată o suprafață de

6.162,80 m.p., care a fost vândută de către SC C.P. SRL către SC C.P. SRL - Filiala

București.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 808 din 22 aprilie 2005 a fost vândută de către SC C.P.

SRL către SC C.P. SRL - Filiala București o suprafață de teren de 2.190,74 m.p.

Prin actul de alipire

autentificat sub nr. 2065 din 26 august 2005 s-au adăugat lotul A, în suprafață

de 6.162,80 m.p. și construcția în suprafață construită de 1.445,57 m.p. și lotul

București, în suprafață de 2.190,74 m.p. și construcția în suprafață construită

de 1.504,04 m.p.

Astfel, imobilul inițial

a suferit numeroase transformări, alipiri și dezmembrări, s-au edificat construcții

noi, asupra lui fiind încheiate numeroase acte juridice a căror valabilitate nu

a fost contestată, fiind incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001, republicată, ceea ce înseamnă că reclamanții își pot valorifica pretențiile

în acest fel, fiind îndreptățiți să primească o reparație în echivalent.

Tribunalul a apreciat

că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute

în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât

reclamanții nu au justificat existența unui bun actual, pentru a se ridica problema

vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidența textului din Convenție,

menționat.

Astfel, Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul

persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat

(în anul 1952, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției) nu intră

sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Aprecierea reclamanților

în sensul că dreptul de proprietate există și solicitarea ca titlul lor să fie comparat

cu cel al pârâtei nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual.

Noțiunea autonomă de bun, care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune ca reclamanții să aibă

cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Or, în cauza de față,

reclamanții nu au nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa

în cauzele împotriva României, în situații similare Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă

niciun bun actual și nicio speranță legitimă (cauza Poenaru c. României, cererea

nr. 51864/99, decizia Curții de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001).

Dimpotrivă, în cauza de

față se poate aprecia că la acest moment este justificată speranța legitimă a pârâtei

de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlurile ei de proprietate nu

au fost desființate, ci, din contră, s-au consolidat prin împlinirea termenului

legal în care se putea invoca nulitatea - art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Instituirea unor termene

pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și

efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de

fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii Curții Europene

a Drepturilor Omului (cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehia).

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii

disproporționate. Astfel, în hotărârea Raicu c. României, s-a arătat că persoanele

care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația

de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste

bunuri.

De asemenea, tribunalul

a reținut că în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat

în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției în situații diferite de cea a reclamanților

din prezenta cauza, și anume în condițiile în care petenții au justificat existența

unui bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat,

urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior

momentului din care în sarcina Statului Român s-a născut obligația respectării Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele reținute,

tribunalul a apreciat că rațiunile privind ocrotirea siguranței circuitului civil,

al bunei-credințe își găsesc aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor

juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar și de la caducitate, ca efect

al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamanți, ca proprietari inițiali,

astfel cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de îndrumare

nr. 33/2008.

Prin încheierea din camera

de consiliu din 16 martie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul sentinței civile

nr. 738 din 19 mai 2010, formulată de pârâta SC C.P. SRL - Filiala București, a

dispus îndreptarea erorilor materiale cuprinse în sentința menționată, în sensul

că ori de câte ori apare indicată pârâta, se va consemna corect ca fiind vorba de

SC C.P. SRL - Filiala București, cu sediul social în comuna Snagov, județul Ilfov

și punct de lucru în București, sector 2.

Cererea de chemare în

judecată, lămurită ulterior sub aspectul cadrului procesual, respectiv asupra calității

procesuale pasive a pârâtei SC C.P. SRL - Filiala București, a avut drept obiect

compararea, prin acțiunea în revendicare, a titlurilor opuse de reclamanții T.,

respectiv pârâta menționată (art. 480 C. civ., acțiunea fiind formulată la data

de 28 ianuarie 2008).

Sub acest aspect, Curtea

reține că autorii reclamanților, T.N. și T.V., au dobândit, prin actul dotal autentificat

sub nr. 1218 din 27 ianuarie 1915, un teren în suprafață de 17.000 m.p. și două

corpuri de clădire – A și B.

Ulterior, aceștia au înstrăinat

către Administrația Comercială a Monopolului Vânzării Alcoolului și a Taxelor de

Consumație de Băuturi Spirtoase o porțiune din terenul indicat anterior, de 10.000

m.p. Actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

13695 din 15 mai 1942 face însă vorbire de vânzarea unei suprafețe de teren de 8.749

m.p. din București, situație în care a rămas în proprietatea autorilor reclamanților

o suprafață de teren de 7.655 m.p., diferența până la suprafața pretinsă de 8.251

m.p. neputând fi identificată din probele administrate. De altfel, și în cererea

de chemare în judecată se vorbește de terenul de 5.288,81 m.p., după cum rezultă

din datele prezentate în continuare.

În anul 1952, conform

procesului-verbal din 08 mai 1952, s-a dispus, în baza deciziei nr. 72/1952 a Instanței

de Judecată Edilitară a Sfatului Popular al Capitalei, dărâmarea corpului B de clădire

deținut de autorii reclamanților, situat în partea dreaptă a proprietății din București,

ieșit din aliniere, nelocuit. Ca atare, suprafața de 2.366,19 m.p., conform susținerilor

reclamanților, a fost preluată de stat pentru lărgirea str. G.B., rămânând un rest

de 5.288,81 m.p. (în privința acestei diferențe de teren reclamanții susținând că

a fost ocupată abuziv de către actuala SC V. SA, fără titlu).

Prin notificarea din

08 august 2001, reclamanții din prezenta cauză au solicitat retrocedarea imobilului

din București, sector 2, format din teren în suprafață de 5.288,81 m.p. (indicată

și în prezenta acțiune în revendicare) și construcția cu destinația de locuință

(corpul A), de la SC V. SA, societate care, prin hotărârea nr. 10 din 12

septembrie 2001 adoptată în ședința Consiliului de administrație, a respins cererea

de restituire în natură a acestui imobil, întrucât a trecut cu titlu valabil în

proprietatea statului și este evidențiat în patrimoniul SC V. SA, conform certificatului

de proprietate seria din 20 august 1996. Fiind vorba de o societate privatizată

integral, reclamanții au fost îndreptați să se adreseze pentru măsuri reparatorii

către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 26 septembrie 2001 autentificat de BNP A.G. și M.R.E., SC V. SA a înstrăinat,

către SC C.P. SRL, o suprafață de 8.353 m.p., împreună cu construcțiile edificate

pe teren.

Conform contractului de

vânzare-cumpărare cu dezmembrare din 09 decembrie 2002 autentificat de BNP A.G.,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 2005, suprafața de 8.353

m.p. (dezmembrată în lot A – 6.162,80 m.p., respectiv lot B – 2.190,74 m.p., ulterior

alipită) a fost transferată în proprietatea pârâtei SC C.P. SRL - Filiala București.

Expertiza tehnică efectuată

în apel a concluzionat că terenul revendicat de reclamanți se suprapune parțial

peste terenul SC C.P. SRL - Filiala București (5.805 mp) și peste terenul SC V.

SA (147 mp). Această mențiune, deși nu cuprinde referiri cu privire la suprafața

preluată de stat pentru modernizarea str. G.B. (aspect de natură a stabili o suprafață

mai mare decât cea solicitată de reclamanți), se regăsește și în expertiza întocmită

la fond, de unde rezultă că suprafața de teren găsită în terenul pârâților este

de 3.087 m.p. În ambele variante, pârâta SC C.P. SRL - Filiala București a dobândit

terenul litigios de la SC V. SA.

În concluzie, terenul

revendicat este ocupat parțial de pârâta SC C.P. SRL Filiala București (dobândit

de la SC V. SA), parțial de SC V. SA, cu această din urmă societate reclamanții

purtând un alt litigiu, Dosar nr. 7629/2/2009, în prezent suspendat, având ca obiect

constatarea nulității certificatului de proprietate din 20 august 1996, precum și

restituirea în natură a terenului liber de construcții și despăgubiri pentru suprafețele

ocupate de construcții legal edificate, dar și pentru construcția corp A, demolată

de SC V. SA.

În acel litigiu, pârâta

de față nu a fost atrasă în proces, instanța apreciind că formularea unei cereri

de introducere în cauză este tardivă.

Dosarul menționat a fost

suspendat potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ., considerându-se de către Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, că în prezentul litigiu s-a dispus deja

efectuarea unei expertize, care ar putea lămuri întinderea și așezarea terenului

vândut, împrejurare ce justifică neefectuarea în paralel a două expertize ce ar

putea genera soluții contradictorii.

Reclamanții au formulat

o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ. la 28 ianuarie 2008,

deci după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie

1945-22 decembrie 1989.

Obiectul acțiunii îl reprezintă

imobilul situat în București, sector 2, care, în opinia reclamanților, a fost preluat

fără titlu de la autorii lor de către SC V. SA. Acesta face parte din categoria

imobilelor care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, deoarece a fost

preluat în mod abuziv (…) „de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie

1945-22 decembrie 1989”, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1 din Legea

nr. 10/2001, precum și din poziția reclamanților, care, pe de o parte, nu au contestat

acest fapt, iar, pe de altă parte, au înțeles să urmeze procedura administrativă

prevăzută de acest act normativ, fără însă a contesta hotărârea emisă de entitatea

învestită cu soluționarea notificării, respectiv SC V. SA.

Acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile C. civ. este mijlocul juridic de drept comun de protejare

a dreptului de proprietate, prin care cel care se pretinde proprietarul unui bun

solicită de la cel care are stăpânirea acestuia restituirea bunului. Construcția

juridică a acțiunii în revendicare permite formularea acesteia și împotriva unei

persoane care se consideră proprietar al imobilului și care chiar exhibă un titlu

cu privire la imobilul respectiv. În acest caz, urmează a se compara titlurile reclamantului

și al pârâtului pentru a se stabili care din ele este preferabil.

În cauză, pentru a proceda

la compararea titlurilor părților, trebuie să se pornească de la premisa aplicării

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Formularea

acțiunii în revendicare de către reclamanți și întemeierea pe dispozițiile art.

480 C. civ. nu exclude, în cadrul acțiunii în revendicare prin care se solicită

compararea titlurilor concurente, incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, deoarece

regimul revendicării bunurilor imobile preluate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989 este cel special prevăzut de legea specială.

Incidența Legii nr. 10/2001

în cauză nu poate fi înlăturată prin voința reclamanților, deoarece regimul juridic

al bunurilor imobile preluate în perioada 0

6 martie 1945-22 decembrie

1989 este stabilit prin această lege specială, iar acest regim juridic este obligatoriu,

nu facultativ. Compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare trebuie făcută

prin raportarea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece numai în acest fel se

poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat. Acțiunea în revendicare

nu poate face abstracție de situația juridică a imobilului în litigiu de imobil

care a fost preluat de

SC V. SA

, de modul de preluare și de dispozițiile

legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite

prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989. Or, acest act normativ este

Legea nr. 10/2001.

Curtea

constată că soluția este în acord și cu decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele judecătorești, în care

s-a stabilit că

„de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută

de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.”.

Într-adevăr, regimul juridic

al imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, stabilit

prin Legea nr. 10/2001, este unul derogatoriu de la dreptul comun în privința condițiilor

în care se poate restitui fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia imobilul

preluat abuziv.

Prin Legea nr. 10/2001

s-a instituit un regim juridic special față de dreptul comun al acțiunii în revendicare

cu privire la posibilitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat.

Astfel, potrivit art.

22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, „nerespectarea termenului de 6

luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

În cauză, reclamanții

revendică imobilul situat în București, sector 2, de la SC C.P. SRL - Filiala București,

în condițiile în care au formulat o notificare pentru restituirea imobilului preluat

abuziv către SC V. SA, fapt susținut în cauză.

În această situație, față

de dispozițiile legale precitate, Curtea constată că reclamanții nu au în patrimoniul

lor dreptul de a solicita restituirea bunului în natură și nici dreptul de a solicita

despăgubiri reprezentând contravaloarea acestuia de la SC C.P. SRL - Filiala București,

în mod direct, prin acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ., ci doar posibilitatea continuării judecății în Dosarul nr. 7629/2/2009,

cu atragerea în proces și a continuatorului de drept al dreptului de proprietate

asupra imobilului situat în București, sector 2, deținut inițial de SC V. SA în

urma reorganizării Întreprinderii de Vinuri și Rachiuri București.

În acest context, Curtea

nu poate reține critica reclamanților privind înlăturarea criteriilor clasice ale

comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, nici aspectul contestat legat

de transferul dreptului de proprietate de la SC V. SA către intimata de față (mai

ales, în condițiile în care nu a fost învestită cu un capăt de cerere în acest sens).

Titlul de proprietate

al pârâtei este probat prin cele două contracte de vânzare-cumpărare din 09

februarie 2002, respectiv din 22 aprilie 2005 autentificate de BNP A.G., nedesființate

până la momentul soluționării apelului, astfel încât orice critică legată de valabilitatea

celor două acte de vânzare-cumpărare acțiuni, respectiv certificatul de atestare

a dreptului de proprietate emis în favoarea SC V. SA sunt lipsite de relevanță,

acestea putând fi invocate, cum s-a arătat anterior, în Dosarul nr. 7629/2/2009.

Totodată, Curtea constată

că împrejurările în care s-a transmis dreptul de proprietate din patrimoniul SC

V. SA până la intimata SC C.P. SRL - Filiala București, precum și analiza cauzelor

de nulitate a actelor juridice încheiate în acest scop exced devoluțiunii în apel,

instanța de fond fiind sesizată doar cu o acțiune în revendicare de drept comun,

pentru care reclamanții nu au justificat că dețin un „bun actual” ori o „speranță

legitimă” din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Curtea reține că soluția

respingerii ca neîntemeiate a acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce

atingere dreptului reclamanților garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Acest text al

Convenției nu garantează de principiu dreptul la restituirea unor bunuri preluate

de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către

România a acestei convenții. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea

Convenției, Statul Român a adoptat o lege de reparație cu privire la imobilele preluate

abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea

în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării Convenției Europene

a Drepturilor Omului și indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest

aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudența sa de către Curtea de la Strasbourg.

Astfel, în cauza

Constandache împotriva României, Curtea a arătat că:

„un reclamant nu poate

pretinde o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție decât în

măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile” sale, în

sensul acestei prevederi. Ea arată, în continuare, că potrivit jurisprudenței sale,

noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și „valori patrimoniale”,

inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă” de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate, în schimb,

speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare

efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca

„bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție [conform hotărârii

în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98,

din 27 iunie 2001, alin. (83)].

În mod corect tribunalul

a apreciat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

nu poate fi reținut ca temei juridic al acțiunii de față, întrucât reclamanții nu

au justificat existența unui „bun actual” în sensul textului convențional menționat,

pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidența

textului respectiv din Convenție.

Aprecierea reclamanților

că dreptul lor de proprietate există și solicitarea ca titlul lor să fie comparat

cu cel al pârâtei nu sunt suficiente pentru a reține existența unui „bun actual”.

Noțiunea autonomă de „bun” care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție presupune ca reclamanții să aibă cel puțin o „speranță legitimă”

cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de față, aceștia nu

au nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva

României, în situații similare Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat

că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un „bun actual”

și nici o „speranță legitimă” (Cauza Poenaru c. României cererea nr. 51864/99, decizia

de inadmisibilitate din 13 decembrie 2001).

Noțiunea autonomă de „bun”

în sensul jurisprudenței Curții de la Strasbourg presupune întrunirea în speță a

criteriilor consacrate de această jurisprudență, criterii care nu se regăsesc în

cauză. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că

există un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție în măsura în

care în mod cumulativ printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

o instanță judecătorească a recunoscut unei persoane calitatea de proprietar al

bunului și prin dispozitivul hotărârii a dispus în mod expres restituirea bunului

către acea persoană (Păduraru c. României).

Invocarea, de asemenea,

a dispozițiilor Constituției din 1948, cu referire la art. 8 și 10, în sensul că

normele constituționale erau chiar mai favorabile proprietarilor decât reglementările

internaționale anterior arătate nu constituie un element de natură a produce efecte

juridice, criticile reclamantelor nevizând și modalitatea de preluare a imobilului

de către stat, ulterior de SC V. SA, apărări formulate în litigiul înregistrat sub

nr. 7629/2/2009, în prezent suspendat.

În privința motivelor

de nelegalitate și netemeinicie ale expertizei întocmite în fața primei instanțe,

Curtea apreciază că acestea nu se mai susțin în condițiile în care, în faza procesuală

a apelului, s-a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice de identificare a imobilului

litigios și a deținătorilor actuali (operațiune dificil de efectuat în lipsa unor

date de identificare a lungimii laturilor și a suprafeței de teren rămasă efectiv

la dispoziția autorilor reclamanților după vânzarea unei porțiuni de teren către

actuala SC V. SA, respectiv după modernizarea str. G.B.).

Oricum, obținerea acestor

date concrete nu influența soluția pronunțată de instanța de fond, menținută de

Curte, dat fiind obiectul acțiunii și momentul promovării acesteia, precum și lipsa

dovedirii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților la data formulării

cererii de chemare în judecată.

Față de aceste considerente,

reținând, în limitele învestirii, că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

legale în materie, Curtea urmează ca, în temeiul art. 296 C. proc. civ., să respingă

apelul formulat de reclamanții T.D.M., T.C. și T.M.T., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții T.D.M., T.C. și T.M.T.

Instanța de apel a soluționat

în mod greșit problema comparării titlurilor de proprietate invocate de părți acordând

preferabilitate titlului pârâtei, pronunțând o hotărâre judecătorească lipsită de

temei legal, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, caz prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut

ca apelanții-reclamanți nu au în patrimoniul lor dreptul de proprietate reala revendicat

și nici dreptul de a solicita despăgubiri de la SC C.P. SRL București în mod direct,

prin acțiunea în revendicare în baza art. 480 C. civ., ci doar posibilitatea să

continue judecarea Dosarului nr. 7629/2/2009 cu atragerea în proces a continuatorului

de drept al deținătorului imobilului, dosar azi suspendat, apreciind generic că

toate criticile cu privire la titlul de proprietate invocat de pârâții-intimați

nu pot fi analizate în prezenta cauză.

În opinia noastră, acest

refuz al instanței de apel reprezintă o hotărâre judecătorească nelegală, ce trebuie

sancționată de instanța de recurs.

Vă solicităm analizarea

titlurilor de proprietate invocate de către părți prin prisma criticilor și cazurilor

de încălcare a legii, urmând a le sancționa ca atare conform legii, astfel:

I. În ceea ce privește

titlul recurenților-reclamanți:

Dacă instanța de fond

a făcut o analiza parțială, dar și greșită a titlului de proprietate invocat de

reclamanți, fără să tragă nici o concluzie asupra valabilității acestuia, instanța

de apel pur și simplu a refuzat orice analiză, mărginindu-se la aprecieri generice,

teoretice cu privire la cererea de revendicare fără absolut nicio referire Ia cazul

de față.

Vă solicităm să reanalizați

întregul material probator, cu acte scrise și concluziile raportului de expertiză

și să constatați ca reclamanții, în calitate de moștenitori legali ai titularilor

dreptului de proprietate dobândit inițial prin actul dotal din 27 ianuarie 1915

pentru o suprafață de teren de 17.000 m.p. și două corpuri de construcții; din acest

teren, urmare înstrăinării a 10.000 m.p. și ulterior a sistematizării, autorii reclamanților

au mai deținut cca. 6.000 m.p., care au fost identificați de raportul de expertiză

efectuat în fața instanței de apel, de 5.805 m.p. și construcțiile.

În plus, calitatea de

moștenitori legali, succesivi, plecând de la autorul inițial, a fost dovedită de

reclamanți.

În ceea ce privește acest

titlu de proprietate al reclamanților, din 1951 până azi nu există absolut nici

un act normativ, lege, care să transfere în mod legal dreptul de proprietate al

reclamanților, statului sau altor persoane fizice sau juridice.

În lipsa unui asemenea

act normativ, reclamanții nu au pierdut niciodată în mod legal titlul lor de proprietate

asupra imobilului, practic opozanții reclamanților deținând fără titlu imobilul

în cauza, cu toate consecințele juridice prevăzute de dispozițiile art. 45 și 46

din Legea nr. 10/2001, cu privire la buna credință a părților, dar în mod deosebit

a dispozițiilor cu privire la nulitatea absolută a actelor juridice încheiate până

la soluționarea procedurilor administrative și judiciare.

În concluzie, vă solicităm

să constatați că reclamanții au făcut dovada certă, categorică a faptului că sunt

moștenitorii legali ai imobilului compus din teren în suprafață de 5.805 m.p. și

construcții, situat în București, sector 2, imobil preluat abuziv, fără titlu, de

Statul Român, reclamanții nepierzând niciodată calitatea de proprietari asupra acestui

imobil.

II. În ceea ce privește

titlul de proprietate invocat de pârâți:

Instanța de apel își argumentează

soluția, susținând, «Curtea nu poate reține critica reclamanților privind Maturarea

criteriilor clasice ale comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, nici

aspectul contestat legat de transferul dreptului de proprietate de la SC V. SA către

intimata de față (mai ales în condițiile în care nu a fost învestită cu un capăt

de cerere în acest sens)».

În continuare, instanța

de apel consideră ca probat dreptul de proprietate invocat de pârâtă, nedesființat

până la momentul soluționării apelului, astfel încât orice critică legată de valabilitatea

celor două titluri, sunt lipsite de relevanță, acestea putâind a fi invocate în

Dosarul nr. 7629/2009.

În opinia noastră, întreg

raționamentul instanței de apel este greșit, instanțele de judecată vor soluționa

cererile de revendicare prin compararea titlurilor de proprietate invocate de părți,

analizând fiecare titlu pe cale principală, dar și pe cale incidentală. A refuza

orice analiză a titlului de proprietate invocat și contestat de partea potrivnică

atât pentru nelegalitate, pentru frauda la lege și lipsa bunei credințe la încheierea

actului, cu trimitere la disp. art. 46 (fost art. 50) al Legii nr. 10/2001, dar

pe cale incidentală, în cadrul procesului în lipsa unui capăt de cerere având ca

obiect nulitatea absolută a actului, având în vedere criticile concrete din acest

dosar, în opinia noastră este o denegare de dreptate, de justiție. Practic se refuză

orice analiză a legalității actului juridic invocat și, chiar dacă actul juridic

este fraudulos, nelegal, instanța de apel pretinde că nu are nici un raționament

juridic să-l analizeze, preferând să confirme ilegalitatea, reaua-credință, formalismul,

birocrația în defavoarea actului de justiție, a dreptății.

Solicităm instanței de

recurs să analizeze, pe cale incidentală, toate criticile de ilegalitate ale actelor

juridice invocate de intimații-pârâți, și să pronunțe o hotărâre judecătorească

care reprezintă adevărul, dreptatea și echitatea părților.

judecată, intimații pârâți invocă două titluri de proprietate:

Din prim titlu, constând

în contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 30 mai 1995 prin care Fondul Proprietatea

a vândut Asociației Vinalcool - Programul Acțiunilor Salariaților un număr de 36.819

acțiuni, reprezentind 70% din capitalul social al SC V. SA, restul de 30% din acțiuni

fiindu-le vândute la 09 iunie 1995, deci practic întreg capitalul social al SC

V. SA era vândut Asociației Vinalcool - Programul Acțiunilor Salariaților.

Deci la data de 09

iunie 1995 SC V. SA, deși ființa ca persoană juridică, totuși întreg patrimoniul

sau fusese înstrăinat către noua persoană juridică Asociația Vinalcool - Programul

Acțiunilor Salariaților.

Aceasta invocă ca titlu

de proprietate asupra terenului, Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 480/1991 în baza

căruia a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la 20

august 1996 de Ministerul Agriculturii.

Pentru ca Statul Român,

prin Ministerul Agriculturii, să confere dreptul de proprietate, respectiv certificatul

de atestare a dreptului de proprietate din 20 august 1996, era necesar ca Statul

Român să dețină în proprietate în mod legal terenul în cauză.

Or, Statul Român nu a

fost niciodată proprietarul acestui teren, nu a invocat și nu a probat în mod legal,

chiar și discutabil, un titlu de dobândire al acestui drept.

Terenul în cauză a intrat,

fără niciun titlu în anul 1952, în componența SC V. SA, care în continuare l-a utilizat

în mod abuziv.

În concluzie, acest pretins

titlu de proprietate, nu poate fi opus cu succes adevăratului proprietar, pentru

că acesta nu a pierdut niciodată proprietatea asupra terenului în cauză.

Neavând niciun titlu legal,

Statul Român nu putea transmite la rândul său un drept real de proprietate către

Ministerul Agriculturii și ulterior Fondului Proprietatea, întreaga operație de

eliberare a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate fiind artificială,

nelegală.

contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 2011 încheiat între SC V. SA și

SC C.P. SRL pentru suprafața de 8.353 m.p., suprafață care include și suprafața

de teren revendicată de recurenții-reclamanți, în suprafață de 5.805 m.p.

În legătură cu acest act

formulăm următoarele critici:

Actul juridic semnat la

26 septembrie 2001 (respingerea notificării s-a dispus prin hotărârea nr. 10 la

13 septembrie 2001) a fost pregătit de la începutul lunii septembrie 2001, în acest

sens este și declarația vânzătoarei SC V. SA, că asupra acestui imobil nu există

niciun litigiu cu privire la dreptul de proprietate, ceea ce în contextul probator

reprezintă fals în declarații și uz de fals săvârșite de I.M. și ceilalți profitori.

- actul juridic semnat

la 26 septembrie 2001, între SC V. SA, reprezentat de I.M. în calitate de Președinte

al Consiliului de Administrație, în calitate de vânzător și SC C.P. SRL, reprezentată

de S.N., S.D.C. și I.M., asociați ai SC C.P. SRL, în calitate de cumpărător. Practic,

I.M. semnează actul autentic și la rubrica vânzător și la rubrica cumpărător, ceea

ce subliniază reaua lor credință.

- notificarea transmisă

de reclamanți și adresată SC V. SA având ca obiect restituirea în natură a suprafeței

de teren de cca. 6.000 m.p., a fost respinsă prin hotărârea nr. 10 din 13

septembrie 2001 a Consiliului de Administrație al SC V. SA. și comunicată părților

după mai multe luni de zile, printr-o adresă neoficială, fără antet și număr de

înregistrare.

Important este să se constate

că Consiliul de Administrație al SC V. SA este format din I.M. și S.D.C., care,

practic, aveau interese contrare, concurente nu numai cu SC V. SA, Asociația, dar

și cu reclamanții, consimțământul lor la luarea hotărârii fiind viciat.

Mai mult, decizia de respingere

a cererii de restituire în natura era nelegală, cu încălcarea gravă a disp.

art. 20 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la acel moment.

În plus, conform art.

20 alin. (4) din această lege, terenul notificat nu putea fi înstrăinat până la

soluționarea litigiului, și actul a fost încheiat la câteva zile.

„Sub sancțiunea nulității

absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare,

generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, locația de gestiune, asocierea

în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere

în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea de orice formă

a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor

prezentei legi.”

În concluzie, acest act

este lovit de nulitate absolută atât în ceea ce privește consimțământul viciat al

celor doi membrii ai Consiliului de Administrație, dar și pe fond, actul este sancționat

în mod expres de lege cu nulitatea absolută.

Vă solicităm să constatați

că ambele părți, vânzător și cumpărător, din acest contract de vânzare-cumpărare,

au fost de rea-credință față de reclamanți, încercând prin această operație să sustragă

de la restituirea în natură, conform Legii nr. 10/2001 și să-și însușească în scop

personal, terenul revendicat azi de reclamanți, sancțiunea fiind nulitatea absolută

a actului, conform art. 50 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 în numerotarea

inițială.

În opinia noastră, SC

V. SA, reprezentată de I.M., trebuia să emită dispoziția de restituire în natură

a terenului și nu de respingere. Oricum nu avea dreptul sa înstrăineze imediat,

după câteva zile (operația a fost pregătită în prealabil cel puțin câteva luni cu

operația de dezmembrare, intabulare, etc) înainte de soluționarea litigiului.

Dl. I.M., la 26

septembrie 2001 nu putea să vândă acest teren propriei societăți comerciale SC C.P.

SRL, iar SC C.P. SRL, reprezentată de S.D.C. și I.M., nu avea dreptul să cumpere

de la SC V. SA, al cărui membru în Consiliul de Administrație era, terenul care

era revendicat de reclamanți, cunoscând foarte bine litigiul preexistent de câțiva

ani de zile, și ascuns prin declarația mincinoasă dată în fața notarului că terenul

nu face obiectul niciunui litigiu cu privire la dreptul de proprietate.

În această situație, vă

solicităm sancționarea actului juridic invocat ca titlu de proprietate al pârâtei

conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 aplicabilă la momentul încheierii actului

juridic cu sancțiunea nulității absolute prevăzută în mod expres de art. 20

alin. (4), dar și de art. 50 alin. (1), (2) și (3) din această lege.

Față de această sancțiune,

titlul de proprietate invocat de pârâtă nu poate produce niciun efect juridic.

- actul juridic semnat

în 26 septembrie 2001 este încheiat cu rea-credință de ambele părți, vânzător și

cumpărător, și deci este nelegal, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În opinia noastră, acest

act este încheiat nu numai cu încălcarea grava a legii (art. 20 din Legea nr. 10/2001),

dar în mod deosebit este încheiat de ambele părți cu rea-credință, în scopul fraudării

legii intereselor reclamanților notificatori în baza Legii nr. 10/2001, însușindu-și

în interes propriu terenul în cauză.

Analizând cu atenție întregul

material probator, rezultă cu certitudine că SC V. SA, în calitate de vânzător și

SC C.P. SRL, în calitate de cumpărător, ambele prin reprezentanții lor, nu numai

că au încălcat în mod flagrant legea în vigoare, dar au manifestat o evidentă, categorică

rea-credință, atât față de reclamanți, cât și față de interesul general și particular

al celorlalți salariați ai SC V. SA., vânzând propriei societăți, la un preț derizoriu

de aproximativ 10 ori mai mic decât evaluarea notarului public care a autentificat

actul respectiv, evaluare menționată în încheierea de autentificare, I.M. și S.D.C.,

S.N. însușindu-și terenul în cauză, sub paravanul SC C.P. SRL, ai căror asociați

erau, operație la fel de imorală.

În concluzie, analizând

pe cale incidentală acest act juridic, instanța de recurs îi va sancționa conform

legii, fiind ilegal și imoral, încheiat cu rea credință și fraudă la lege.

În concluzie, analizând

cele două titluri de proprietate invocate de părți, vă solicităm să acordați preferința

titlului de proprietate invocat de recurenții-reclamanți, cu consecința juridică

a admiterii acțiunii în revendicare.

Motivul II - Instanța

de judecată a înlăturat aplicabilitatea art. 1 al primului Protocol la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului pronunțând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Guvernul României, reprezentantul

statului, a semnat acordul de aderare la Convenția Europeană și a convenit că va

respecta normele și valorile comunitare, inclusiv art. 1 al primului Protocol adițional

la Convenție, care prevede: «Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente

nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a

asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.»

Acest principiu și practica

Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie să stea la baza oricărui raționament,

legal și juridic atunci când statul chemat să soluționeze un litigiu având ca obiect

un drept de proprietate imobiliară.

Aceste principii au fost

pur și simplu încălcate de instanțele de judecată în cazul nostru.

Instanța de fond a înlăturat

pur și simplu principiul prevăzut de art. 1 din Protocol și de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, apreciind că în speța noastră, pentru rațiuni privind

ocrotirea circuitului civil, al bunei credințe, titlul de proprietate invocat de

reclamanți nu produce efecte juridice.

Instanța de apel, reține

că soluția instanței de fond nu aduce atingere dreptului reclamanților, garantat

de art. 1 din Protocol, pentru că textul Convenției nu garantează dreptul la restituire,

indiferent de modul de preluare, legal sau ilegal, cu sau fără titlu.

În opinia noastră aceste

raționamente sunt profund greșite; întreaga legislație din România, inclusiv decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, ca decizie în interesul

legii, trebuie să guverneze domeniul delicat al respectării dreptului de proprietate

și reparația prin restituire în natură a unui astfel de drept încălcat, prin prisma

art. 1 din Protocol.

În susținerea punctului

nostru de vedere, invocăm următoarele considerente:

- siguranța circuitului

civil presupune respectarea principiilor și dispozițiilor legale în materia drepturilor

reale de proprietate.

Instanța de fond a omis,

a greșit atunci când nu a analizat corect dreptul nostru de proprietate asupra imobilului,

drept de proprietate fundamental și imprescriptibil, față de lipsa de titlu legal

din partea părții potrivnice.

Deci siguranța circuitului

civil este dată de respectarea dreptului fundamental la proprietate, inalienabil,

consfințit atât de C. civ. în vigoare, dar și la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului și jurisprudența sa, exercitat conform legii.

- buna credință a pârâților

la încheierea actelor juridice.

Analizând cu atenție întregul

material probator, rezultă cu certitudine ca SC V. SA în calitate de vânzător și

SC C.P. SRL, în calitate de cumpărător, ambele prin reprezentanții lor, nu numai

că au încălcat în mod flagrant legea în vigoare, dar au manifestat o evidentă, categorică

rea-credință, atât față de reclamanți, cât și față de interesul general și particular

al celorlalți salariați ai SC V. SA, vânzând propriei societăți, la un preț derizoriu

de aproximativ 10 ori mai mic decât evaluarea notarului public care a autentificat

actul respectiv, evaluare menționată în încheierea de autentificare.

I.M. și S.D.C., S.N. însușindu-și

terenul în cauză, sub paravanul SC C.P. SRL, ai căror asociați erau, operație la

fel de imorală.

Și atunci se pune problema

(aparte de sancțiunea nulității absolute a actului) oare jurisprudența internă în

acord cu jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului salvează buna credință

a părților, nevinovate, de schimbările legislative și de sistem, ori, „protejează”

abuzul, reaua-credință la limita penalului, cum este cazul nostru.

În opinia noastră, reaua-credință

manifestată în cazul nostru trebuie sancționată.

- în ceea ce privește

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv a art. II

teza finală:

„În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice (...)” dreptului de proprietate obținut abuziv,

nelegal și imoral de către SC V. SA și transmis ulterior SC C.P. SRL ce trebuie

sancționat categoric, conform legii.

În ceea ce privește „speranța”

intimaților-pârâți, care a fost invocată în motivarea deciziei de apel, considerăm

că nu poate fi primită, deoarece se bazează pe frauda la lege și rea-credință.

În ceea ce privește practica

Curții Europene a Drepturilor Omului, precizăm că restituirea în natură a terenului,

„bun” care există și poate fi restituit fără a îngrădi și încalcă alte drepturi

legale, legitime reprezintă singura speranță, soluție juridică de respectare a principiului

și dreptului fundamental la proprietate, pentru a evita orice altă procedură comunitară.

În concluzie, va solicităm

admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de apel și rejudecând apelul,

să ne admiteți apelul astfel cum l-am formulat, să desființați hotărârea instanței

de fond și să admiteți acțiunea astfel cum am formulat-o și precizat-o.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții T.D.M., T.C. și T.M.T. împotriva deciziei nr. 21/A

din data de 24 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 decembrie 2012.