ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3014/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3014/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

Decizia civilă nr. 491/ A din 15 octombrie 2009 Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca

nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Primarul General al Municipiului

București împotriva sentinței civile nr. 52 din 15 ianuarie 2009 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu

intimatul-reclamant T.P.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalul București, secția a IV a civilă sub nr. 38206/3/2008, reclamanții T.P.

și T.V. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului

București, contestând Dispoziția din 04 iunie 2008, prin care a fost respinsă

notificarea înregistrată din 27 iulie 2001, privind acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sector 3,

conform Legii nr. 10/2001, cu motivarea că nu există act de proprietate pentru

imobilul notificat.

În motivarea cererii s-a precizat că

în dosarul de notificare este depus actul de vânzare - cumpărare din 07

februarie 1939 autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, al terenului

în suprafață de 90 mp., cu următoarele vecinătăți: la față, pe o lățime de 0,9

m, cu proprietatea fraților B. (V., D., I. și P.), în spate pe o lățime de 0,9

m, cu proprietatea lui G.G., la stânga pe o lungime de 10 m, cu proprietatea

lui P.B. și la dreapta pe o lungime de 10 m, cu drumul de trecere cumpărat de

la frații B. de către P.M. și P.N., ai căror moștenitori sunt.

Nu a existat nicio solicitare din

partea Primăriei Municipiului București de la depunerea notificării și până la

emiterea Dispoziției Primarului General pentru depunerea actului de proprietate

a imobilului notificat, rezultând că actul de vânzare - cumpărare din 1939

reprezintă actul de proprietate al imobilului notificat.

Prin sentința civilă nr. 52 din 15

ianuarie 2009 Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis contestația;

a anulat dispoziția din 04 iunie 2008 emisă de către Primarul General al

Municipiului București, reprezentant legal al Primăriei Municipiului București;

a obligat intimata să propună măsuri reparatorii prin echivalent constând în

compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv pentru cota de 1/2 din imobilul situat în

București, sector 3 compus din teren și construcție demolată.

Pentru a dispune astfel, prima

instanța a reținut următoarele:

Prin dispoziția contestată din 04

iunie 2008, s-a soluționat notificarea din 26 iulie 2001 și s-a respins notificarea

formulată de către notificatorii T.P. și T.V. privind acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sectorul 3, cu

motivarea că nu se prezintă act de proprietate pentru imobilul notificat.

În dosarul de notificare înaintat

tribunalului de către unitatea deținătoare a imobilului se află actul de

vânzare cumpărare din 07 februarie 1939 autentificat de către Tribunalul Ilfov,

secția notariat prin care s-a dobândit de către cumpărătorii M.P. și N.P.

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București.

Din adresa din 07 ianuarie 2009 emisă

de către Serviciul Nomenclatura Urbană din cadrul Primăriei Municipiului

București rezultă că artera de circulație a purtat anterior anului 1948 altă

denumire.

În urma decesului defunctei T.E. s-a

dezbătut succesiunea acesteia, fiind eliberat certificatul de moștenitor din 23

septembrie 1996, constatându-se că au calitatea de moștenitori cei doi

contestatori, T.P. și T.V.

Din înscrisurile depuse de către

intimată, care constituie dosarul de notificare, precum și din actele depuse de

către contestatori pentru probarea pretenției deduse judecății, s-a constatat

că la data de 28 mai 1982 a decedat N.P., iar pe de urma acestuia nu a fost

dezbătută succesiunea, decesul acestuia intervenind anterior decesului soției

supraviețuitoare, M.P., moștenitoarea acesteia fiind T.E.

Din adresa din 11 septembrie 2001

emisă de Primăria Sectorului 3 București, rezultă că pentru imobilul situat în

București, sectorul 3, din anul 1952 până în anul 1977, pe rolul fiscal al

imobilului pentru teren și construcție în suprafață de 90 mp au figurat ca

proprietari P.N. și M., iar prin Decretul nr. 19 din 04 februarie 1977 imobilul

a fost expropriat și trecut în proprietatea statului.

Această situație juridică a imobilului

rezultă și din adresa din 06 iulie 2001 emisă de Primăria Municipiului

București - D.G.I.A.P., potrivit căreia imobilul din București a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 19/1977, fiind expropriat.

Unitatea deținătoare ar fi trebuind să

dea eficientă art. 24 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că foștii

proprietari ai imobilului figurează în anexa la Decretul nr. 19/1977, fapt

confirmat de situațiile juridice privind imobilul în cauză și să se considere

că referitor la imobilul ce face obiectul notificării s-a făcut dovada

dreptului de proprietate în patrimoniul autorului acestora.

Având în vedere că imobilul a fost

dobândit de către soții M.P. și N.P., în timpul căsătoriei acestora, iar la

data dobândirii imobilului nu erau în vigoare dispozițiile Codului familiei ce

reglementează principiul devălmășiei bunurilor comune, codul intrând în vigoare

în anul 1954, regimul juridic în vigoare fiind acela al separației de bunuri în

lipsa unei convenții matrimoniale între soți, nu s-a putut considera decât că

aceștia au dobândit în cote egale dreptul de proprietate asupra imobilului, în

lipsa altor mențiuni în contractul de vânzare - cumpărare (soții au dobândit în

mod egal bunul în calitate de coproprietari), iar cu privire la decesul

defunctului N.P. nu s-a făcut dovada dezbaterii succesiunii și că are calitatea

de moștenitoare soția supraviețuitoare a acestuia, M.P.

Tribunalul a constatat astfel că cei

doi contestatori sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent,

constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 1/2

din imobilul situat în București, sector 3, compus din teren și construcție

demolată, imobilul neputându-se restitui în natură, întrucât acesta este

afectat de construcții noi și detalii de sistematizare, avându-se în vedere

totodată dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 1 alin. (2)

din același act normativ.

împotriva sentinței civile nr. 52 din

15 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, a

declarat apel Municipiului București prin Primarul General.

În motivarea apelului s-a arătat că în

mod greșit prima instanța a admis contestația și l-a obligat pe acesta să

propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1/2 din imobilul

situat în București, sector 3. Potrivit actelor depuse la dosarul de

notificare, referatului comisiei interne pentru analizarea notificărilor

formulate, precum și conform notei de reconstituire, contestatorii nu au făcut

dovada că au calitatea de persoane îndreptățite, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, pentru imobilul în

litigiu, respectiv nu s-a depus actul de proprietate al imobilului.

Din adresele referitoare la situația

juridică a imobilului emise de A.F.I., D.I.T.L. Sector 3 București, D.E.P. - S.N.U.

din cadrul Municipiului București nu rezultă identitatea de imobil. Imobilul

situat în București, sector 3, a purtat altă denumire, astfel cum rezultă din

adresa depusă la dosar.

Curtea a apreciat că apelul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica formulată de apelant vizează

greșita reținere de către prima instanța a calității contestatorilor de

persoane îndreptățite la restituirea imobilului, în ceea ce privește dovada

calității de proprietar al imobilului pentru autoarea contestatorilor.

Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001

republicată, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri

reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent,

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora.

Așa cum rezultă din actele dosarului

de fond-filele 27-29, contestatorii au formulat potrivit legii speciale de

reparație - Legea nr. 10/2001, notificarea din 6 iulie 2001, prin care au

solicitat apelantului stabilirea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat

în București, compus din teren în suprafața de 90 mp. și construcție în

suprafață de 35 mp.

Din adresele aflate la filele 22, 23,

35 și 47 din dosarul de fond, emise de serviciile specializate ale Primăriei

sector 3 și respectiv Consiliul General al Municipiului București, rezultă că

imobilul situat în Bucureșt, sector 3, a fost expropriat de la numiții P.N. și

P.M., prin Decretul nr. 19 din 04 februarie 1977, la dosar fiind atașat și

tabelul cu proprietarii imobilelor expropriate - filele 46-47 dosar fond.

Din aceleași înscrisuri rezultă că în

evidentele autorităților figurau ca titulari de rol fiscal pentru acest imobil,

teren în suprafața de 90 mp. și construcție, începând cu anul 1952, numiții P.N.

și P.M. - autoarea contestatorilor.

Cei doi contestatori au anexat actul

de vindere-cumpărare din 07 februarie 1939-filele 88-92 dosar fond, prin care

autoarea acestora - P.M. împreună cu P.N., au dobândit dreptul de proprietate

asupra unei porțiuni din terenul loc viran situat în București, în suprafața de

90 mp.

Așa cum s-a reținut și prin Decizia nr.

53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie, în cazul imobilelor

preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, astfel că, din moment ce a fost

adoptată Legea nr. 10/2001, care reglementează toate situațiile ce privesc

restituirea în natură sau măsuri naratorii prin echivalent în cazul imobilelor

expropriate în perioada 6 martie 45 - 22 decembrie 1989, se impune ca

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/994 să fie considerate rămase fără

aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost

introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate

celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit.

h) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în

mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil,

astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și

completările ulterioare.

Stabilindu-se că Legea nr. 10/2001

este pe deplin aplicabilă raporturilor juridice create între Stat și proprietar

prin preluarea imobilului, nu se poate ignora modificarea adusă acestui act

normativ prin Legea nr. 247/2005 în privința mijloacelor de probă a dreptului

de proprietate de către persoana pretins îndreptățită la masuri reparatorii.

În redactarea Legii nr. 10/2001, în

materie de probațiune, având în vedere dificultatea reală a prezentării unor

astfel de acte, dată fiind perioada mare de timp care a trecut de la momentul

preluării imobilelor de către stat, legiuitorul a derogat de la exigențele

impuse cu privire la probațiunea dreptului de proprietate, în sensul că a

statuat că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care

s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.

Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr.

10/2001 republicată, în absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau

s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1)

și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ

sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare

măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de

proprietar.

Ca atare, nu mai este necesară

înfățișarea a unor înscrisuri translative ori constitutive de proprietate,

fiind suficientă prezumția legală relativă enunțată, pe baza actelor vizând

preluarea imobilului, ce operează în favoarea persoanei ce figurează în acest

acte drept proprietar.

Așa fiind, Curtea a reținut că în mod

corect s-a constatat de către prima instanța faptul că în favoarea celor doi

contestatori operează o prezumție de proprietate pentru cota parte din imobilul

reprezentat de terenul menționat în notificare.

În consecință, nu este fondată critica

apelantului în sensul că la dosar nu s-a depus un titlu de proprietate pentru

terenul ce face obiectul notificării.

Nu este fondată nici susținerea

apelantului în sensul că actul de proprietate invocat de contestatori nu este

de natură sa facă dovada deținerii unei proprietăți.

În acest sens, Curtea a reținut că

deși este adevărat că adresa existentă la fila 30 în dosarul de fond, atestă

faptul că fosta strada a purtat anterior anului 1948 denumirea de strada X iar

nu strada X, în opinia curții aceasta nu este de natură să răstoarne prezumția

dedusă din coroborarea celorlalte probe administrate în cauză, cu atât mai mult

cu cât nu se face dovada că în toată perioada 1939- 1952 - data certă a

înregistrării fiscale la aceasta adresa a autoarei contestatorilor - imobilul

cumpărat prin actul de vindere din 1939 - și care reprezenta o porțiune

dintr-un lot de teren - nu a dobândit o adresa poștală distinctă de cea

menționată în actul de vindere, ca fiind adresa lotului din care s-a desprins

porțiunea de teren astfel înstrăinată sau că aceasta ar fi fost diferită de

adresele poștale la care se face referire în aceasta adresă.

Împotriva deciziei de apel a formulat

cerere de recurs apelantul, în motimrea căreia s-au arătat urrmtoarele:

- Potrivit art. 21-23 din Legea nr. 10/2001,

notificarea trebuie să fie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de

proprietate și a calității de moștenitor al fostului proprietar.

Înscrisurile avute în vedere de

instanță la soluționarea cauzei nu fac dovada dreptului de proprietate și nu

suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește

determinarea precisă a imobilului și întinderea acestuia.

- Aceste acte trebuiau depuse în

termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, sub imperiul căreia a fost

soluționată notificarea.

În aceste condiții, instanța este

ținută să analizeze legalitatea dispoziției având în vedere doar actele depuse

în dosarul administrativ.

A ndizând decizia de apel în raport de

crkicik formulate, ce se drcumscriu motizului de recurs prezăzut de art. 304 parag.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constata că recursul este nefondat în

considerarea celor ce succed.

- După cum rezultă din motivarea

deciziei de apel, în stabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului în

litigiu instanța a făcut referire atât la actele dosarului cât și la prezumția

de proprietate conferită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestei norme legale,

(1) În absența unor probe contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi

cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1)

și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ

sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare

măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de

proprietar.

Aplicarea acestor dispoziții legale,

în vigoare la data emiterii dispoziției din 4 iunie 2008, nu a fost contestată

de către recurent; s-a făcut trimitere la necesitatea depunerii actelor de

dovedire a dreptului de proprietate, fără a răsturna prezumția de proprietate

și argumentele reținute de instanța de apel sub acest aspect.

La data emiterii dispoziției

contestate, respectiv 4 iunie 2008, pe lângă dispozițiile legale care impuneau

obligația dovedirii dreptului de proprietate Legea nr. 10/2001 reglementa și

prezumția de proprietate conferită de art. 24 din lege - aplicată de instanța

de apel și nerăsturnată de către recurent prin criticile formulate.

În ceea ce privește dovada calității

de moștenitor, la care se face referire în ambele critici formulate, se

constată că această critică a fost formulată omisso medio - prin cererea de

apel susținându-se legalitatea dispoziției contestate, prin care s-a respins

notificarea cu motivarea că nu există act de proprietate pentru imobilul în

litigiu.

Constatând, prin urmare, că nu sunt

fondate criticile formulate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a

dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună

respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul

Primarul General al Municipiului București împotriva Deciziei nr. 491/ A din 15

octombrie 2009 a Cuiții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

14 mai 2010.