ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3014/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 491/ A din 15 octombrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Primarul General al Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 52 din 15 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant T.P. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV a civilă sub nr. 38206/3/2008, reclamanții T.P. și T.V.

au chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului București, contestând Dispoziția din 04 iunie 2008, prin care a fost respinsă notificarea înregistrată din 27 iulie 2001, privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sector 3, conform Legii nr. 10/2001, cu motivarea că nu există act de proprietate pentru imobilul notificat. În motivarea cererii s-a precizat că în dosarul de notificare este depus actul de vânzare - cumpărare din 07 februarie 1939 autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, al terenului în suprafață de 90 mp., cu următoarele vecinătăți: la față, pe o lățime de 0,9 m, cu proprietatea fraților B. (V., D., I. și P.), în spate pe o lățime de 0,9 m, cu proprietatea lui G.G., la stânga pe o lungime de 10 m, cu proprietatea lui P.B.

și la dreapta pe o lungime de 10 m, cu drumul de trecere cumpărat de la frații B. de către P.M. și P.N., ai căror moștenitori sunt. Nu a existat nicio solicitare din partea Primăriei Municipiului București de la depunerea notificării și până la emiterea Dispoziției Primarului General pentru depunerea actului de proprietate a imobilului notificat, rezultând că actul de vânzare - cumpărare din 1939 reprezintă actul de proprietate al imobilului notificat.

Prin sentința civilă nr. 52 din 15 ianuarie 2009 Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis contestația; a anulat dispoziția din 04 iunie 2008 emisă de către Primarul General al Municipiului București, reprezentant legal al Primăriei Municipiului București; a obligat intimata să propună măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru cota de 1/2 din imobilul situat în București, sector 3 compus din teren și construcție demolată. Pentru a dispune astfel, prima instanța a reținut următoarele: Prin dispoziția contestată din 04 iunie 2008, s-a soluționat notificarea din 26 iulie 2001 și s-a respins notificarea formulată de către notificatorii T.P.

și T.V. privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sectorul 3, cu motivarea că nu se prezintă act de proprietate pentru imobilul notificat. În dosarul de notificare înaintat tribunalului de către unitatea deținătoare a imobilului se află actul de vânzare cumpărare din 07 februarie 1939 autentificat de către Tribunalul Ilfov, secția notariat prin care s-a dobândit de către cumpărătorii M.P. și N.P. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București. Din adresa din 07 ianuarie 2009 emisă de către Serviciul Nomenclatura Urbană din cadrul Primăriei Municipiului București rezultă că artera de circulație a purtat anterior anului 1948 altă denumire.

În urma decesului defunctei T.E. s-a dezbătut succesiunea acesteia, fiind eliberat certificatul de moștenitor din 23 septembrie 1996, constatându-se că au calitatea de moștenitori cei doi contestatori, T.P. și T.V. Din înscrisurile depuse de către intimată, care constituie dosarul de notificare, precum și din actele depuse de către contestatori pentru probarea pretenției deduse judecății, s-a constatat că la data de 28 mai 1982 a decedat N.P., iar pe de urma acestuia nu a fost dezbătută succesiunea, decesul acestuia intervenind anterior decesului soției supraviețuitoare, M.P., moștenitoarea acesteia fiind T.E. Din adresa din 11 septembrie 2001 emisă de Primăria Sectorului 3 București, rezultă că pentru imobilul situat în București, sectorul 3, din anul 1952 până în anul 1977, pe rolul fiscal al imobilului pentru teren și construcție în suprafață de 90 mp au figurat ca proprietari P.N.

și M., iar prin Decretul nr. 19 din 04 februarie 1977 imobilul a fost expropriat și trecut în proprietatea statului. Această situație juridică a imobilului rezultă și din adresa din 06 iulie 2001 emisă de Primăria Municipiului București - D.G.I.A.P., potrivit căreia imobilul din București a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 19/1977, fiind expropriat. Unitatea deținătoare ar fi trebuind să dea eficientă art. 24 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că foștii proprietari ai imobilului figurează în anexa la Decretul nr. 19/1977, fapt confirmat de situațiile juridice privind imobilul în cauză și să se considere că referitor la imobilul ce face obiectul notificării s-a făcut dovada dreptului de proprietate în patrimoniul autorului acestora.

Având în vedere că imobilul a fost dobândit de către soții M.P. și N.P., în timpul căsătoriei acestora, iar la data dobândirii imobilului nu erau în vigoare dispozițiile Codului familiei ce reglementează principiul devălmășiei bunurilor comune, codul intrând în vigoare în anul 1954, regimul juridic în vigoare fiind acela al separației de bunuri în lipsa unei convenții matrimoniale între soți, nu s-a putut considera decât că aceștia au dobândit în cote egale dreptul de proprietate asupra imobilului, în lipsa altor mențiuni în contractul de vânzare - cumpărare (soții au dobândit în mod egal bunul în calitate de coproprietari), iar cu privire la decesul defunctului N.P. nu s-a făcut dovada dezbaterii succesiunii și că are calitatea de moștenitoare soția supraviețuitoare a acestuia, M.P.

Tribunalul a constatat astfel că cei doi contestatori sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 1/2 din imobilul situat în București, sector 3, compus din teren și construcție demolată, imobilul neputându-se restitui în natură, întrucât acesta este afectat de construcții noi și detalii de sistematizare, avându-se în vedere totodată dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 1 alin. (2) din același act normativ. împotriva sentinței civile nr. 52 din 15 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, a declarat apel Municipiului București prin Primarul General.

În motivarea apelului s-a arătat că în mod greșit prima instanța a admis contestația și l-a obligat pe acesta să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1/2 din imobilul situat în București, sector 3. Potrivit actelor depuse la dosarul de notificare, referatului comisiei interne pentru analizarea notificărilor formulate, precum și conform notei de reconstituire, contestatorii nu au făcut dovada că au calitatea de persoane îndreptățite, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, pentru imobilul în litigiu, respectiv nu s-a depus actul de proprietate al imobilului. Din adresele referitoare la situația juridică a imobilului emise de A.F.I., D.I.T.L.

Sector 3 București, D.E.P. - S.N.U. din cadrul Municipiului București nu rezultă identitatea de imobil. Imobilul situat în București, sector 3, a purtat altă denumire, astfel cum rezultă din adresa depusă la dosar. Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente: Critica formulată de apelant vizează greșita reținere de către prima instanța a calității contestatorilor de persoane îndreptățite la restituirea imobilului, în ceea ce privește dovada calității de proprietar al imobilului pentru autoarea contestatorilor. Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Așa cum rezultă din actele dosarului de fond-filele 27-29, contestatorii au formulat potrivit legii speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, notificarea din 6 iulie 2001, prin care au solicitat apelantului stabilirea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafața de 90 mp. și construcție în suprafață de 35 mp. Din adresele aflate la filele 22, 23, 35 și 47 din dosarul de fond, emise de serviciile specializate ale Primăriei sector 3 și respectiv Consiliul General al Municipiului București, rezultă că imobilul situat în Bucureșt, sector 3, a fost expropriat de la numiții P.N. și P.M., prin Decretul nr. 19 din 04 februarie 1977, la dosar fiind atașat și tabelul cu proprietarii imobilelor expropriate - filele 46-47 dosar fond.

Din aceleași înscrisuri rezultă că în evidentele autorităților figurau ca titulari de rol fiscal pentru acest imobil, teren în suprafața de 90 mp. și construcție, începând cu anul 1952, numiții P.N. și P.M. - autoarea contestatorilor. Cei doi contestatori au anexat actul de vindere-cumpărare din 07 februarie 1939-filele 88-92 dosar fond, prin care autoarea acestora - P.M. împreună cu P.N., au dobândit dreptul de proprietate asupra unei porțiuni din terenul loc viran situat în București, în suprafața de 90 mp.

Așa cum s-a reținut și prin Decizia nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie, în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, astfel că, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri naratorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 45 - 22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare. Stabilindu-se că Legea nr. 10/2001 este pe deplin aplicabilă raporturilor juridice create între Stat și proprietar prin preluarea imobilului, nu se poate ignora modificarea adusă acestui act normativ prin Legea nr. 247/2005 în privința mijloacelor de probă a dreptului de proprietate de către persoana pretins îndreptățită la masuri reparatorii.

În redactarea Legii nr. 10/2001, în materie de probațiune, având în vedere dificultatea reală a prezentării unor astfel de acte, dată fiind perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de către stat, legiuitorul a derogat de la exigențele impuse cu privire la probațiunea dreptului de proprietate, în sensul că a statuat că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat. Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Ca atare, nu mai este necesară înfățișarea a unor înscrisuri translative ori constitutive de proprietate, fiind suficientă prezumția legală relativă enunțată, pe baza actelor vizând preluarea imobilului, ce operează în favoarea persoanei ce figurează în acest acte drept proprietar. Așa fiind, Curtea a reținut că în mod corect s-a constatat de către prima instanța faptul că în favoarea celor doi contestatori operează o prezumție de proprietate pentru cota parte din imobilul reprezentat de terenul menționat în notificare.

În consecință, nu este fondată critica apelantului în sensul că la dosar nu s-a depus un titlu de proprietate pentru terenul ce face obiectul notificării. Nu este fondată nici susținerea apelantului în sensul că actul de proprietate invocat de contestatori nu este de natură sa facă dovada deținerii unei proprietăți.

În acest sens, Curtea a reținut că deși este adevărat că adresa existentă la fila 30 în dosarul de fond, atestă faptul că fosta strada a purtat anterior anului 1948 denumirea de strada X iar nu strada X, în opinia curții aceasta nu este de natură să răstoarne prezumția dedusă din coroborarea celorlalte probe administrate în cauză, cu atât mai mult cu cât nu se face dovada că în toată perioada 1939- 1952 - data certă a înregistrării fiscale la aceasta adresa a autoarei contestatorilor - imobilul cumpărat prin actul de vindere din 1939 - și care reprezenta o porțiune dintr-un lot de teren - nu a dobândit o adresa poștală distinctă de cea menționată în actul de vindere, ca fiind adresa lotului din care s-a desprins porțiunea de teren astfel înstrăinată sau că aceasta ar fi fost diferită de adresele poștale la care se face referire în aceasta adresă.

Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs apelantul, în motimrea căreia s-au arătat urrmtoarele: - Potrivit art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie să fie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate și a calității de moștenitor al fostului proprietar. Înscrisurile avute în vedere de instanță la soluționarea cauzei nu fac dovada dreptului de proprietate și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește determinarea precisă a imobilului și întinderea acestuia. - Aceste acte trebuiau depuse în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. În aceste condiții, instanța este ținută să analizeze legalitatea dispoziției având în vedere doar actele depuse în dosarul administrativ.

A ndizând decizia de apel în raport de crkicik formulate, ce se drcumscriu motizului de recurs prezăzut de art. 304 parag. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constata că recursul este nefondat în considerarea celor ce succed. - După cum rezultă din motivarea deciziei de apel, în stabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu instanța a făcut referire atât la actele dosarului cât și la prezumția de proprietate conferită de art. 24 din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestei norme legale, (1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Aplicarea acestor dispoziții legale, în vigoare la data emiterii dispoziției din 4 iunie 2008, nu a fost contestată de către recurent; s-a făcut trimitere la necesitatea depunerii actelor de dovedire a dreptului de proprietate, fără a răsturna prezumția de proprietate și argumentele reținute de instanța de apel sub acest aspect. La data emiterii dispoziției contestate, respectiv 4 iunie 2008, pe lângă dispozițiile legale care impuneau obligația dovedirii dreptului de proprietate Legea nr. 10/2001 reglementa și prezumția de proprietate conferită de art. 24 din lege - aplicată de instanța de apel și nerăsturnată de către recurent prin criticile formulate.

În ceea ce privește dovada calității de moștenitor, la care se face referire în ambele critici formulate, se constată că această critică a fost formulată omisso medio - prin cererea de apel susținându-se legalitatea dispoziției contestate, prin care s-a respins notificarea cu motivarea că nu există act de proprietate pentru imobilul în litigiu. Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului București împotriva Deciziei nr. 491/ A din 15 octombrie 2009 a Cuiții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2010.