ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2457/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2457/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă sub nr. 30140/3/2012, la data de 01 august

2012, reclamanții T.D.M., T.C. și T.M.T. în contradictoriu cu pârâții SC V. SA,

SC C.P. SRL și SC C.P. Filiala București SRL, au solicitat nulitatea absolută

parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 septembrie

2001 de B.N.P. A.G., până la concurența suprafeței de teren de 5.805 mp și

construcțiile aflate pe acest teren, încheiat între SC V. în calitate de

vânzător și SC C.P. SRL; nulitatea absolută parțială a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 02 decembrie 2002 de B.N.P. A.G., încheiat

între SC C.P. SRL și SC C.P. Filiala București, până la concurența suprafeței

de 5.805 mp și construcțiile aflate pe acesta; nulitatea absolută parțială a actului

de alipire încheiat de SC C.P. Filiala București, autentificat din 26 august

2005 de B.N.P. A.G. până la concurența suprafeței de 5.805 mp și construcțiile

aflate pe acesta; obligarea pârâților să lase reclamanților, în deplină

proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. G.B. nr. 12-16,

sector 2, compus din teren în suprafață de 5.805 mp și construcțiile existente

pe acest teren.

În drept, au fost

invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 948 și urm. C. civ., art. 480 și

urm. C. civ.

Pârâta SC V.

București SA a depus întâmpinare prin care a solicitat pe cale de

excepție, în baza dispozițiilor art. 46 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001,

să se constate prescris dreptul la acțiune pentru anularea absolută și parțială

a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 26 septembrie 2001 la

B.N.P. A.G. și M.R., încheiat între SC V. București SA și SC C.P. SRL pentru

terenul din str. E. nr. 19, fost H.V. nr. 1 (fost 7-9) sector 2, actual str.

G.B. nr. 12-16.

La data de 07 octombrie

2013, reclamanții au precizat cadrul procesual pasiv, arătând că înțeleg să se

judece, în calitate de pârâți, cu SC V. București S.A., SC V. București

SA, aceasta fiind continuatoarea în drepturi și obligații a fostei SC V. SA și

cu SC C.P. Filiala București SRL.

Prin încheierea din

16 octombrir 2013, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru constatarea nulității

absolute și parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26

septembrie 2001 de B.N.P. A.G., pentru următoarele considerente:

Reclamanții au

invocat nulitatea acestui act, menționând și dispozițiile art. 948 pct. 2 și

ale art. 4 C. civ. privind nevalabilitatea consimțământului și cauza ilicită.

Or, potrivit art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune

se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare legii. Terenul

revendicat și care a făcut obiect al actelor a căror anulare se solicită a

reprezentat obiect al notificării formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001,

astfel că sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (5) din acest act

normativ. A mai arătat tribunalul că, dincolo de faptul că reclamanții nu au

invocat nici o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției,

aceștia nu au formulat acțiunea în anularea contractelor invocate prin cererea

pendinte nici măcar în termen de un an de la data când au aflat de existența

acestora ci, mult mai târziu, la data de 01 august 2012; promovarea acțiunii ce

a făcut obiect al Dosarului nr. 1832/3/2009, înregistrat pe rolul Tribunalului

București, secția IV-a civilă, nu poate constitui o cauză de

întrerupere a cursului prescripției, întrucât acea acțiune a fost respinsă

irevocabil, astfel că excepția prescripției dreptului la acțiune pentru

constatarea nulității absolute și parțiale a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din anul 2001 este întemeiată.

În consecință,

criticile reclamanților referitoare la nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 26 septembrie 2001 de B.N.P. A.G. au fost privite ca

neîntemeiate, în condițiile în care dreptul la acțiune s-a prescris.

Cu privire la fondul

litigiului, prima instanță a arătat, prin sentința civilă nr. 179 din 19

februarie 2014, că reclamanții au solicitat și constatarea nulității

absolute parțiale a actelor de vânzare-cumpărare subsecvente (actul

autentificat din 02 decembrie 2002 de B.N.P. A.G., încheiat între SC C.P. SRL

și SC C.P. - Filiala București, până la concurența suprafeței de 5.805 mp și

construcțiile aflate pe acesta și a actului de alipire încheiat de SC C.P.

Filiala București, autentificat din 26 august 2005 de B.N.P. A.G. până la

concurența suprafeței de 5.805 mp și construcțiile aflate pe acesta). Dar

nulitatea celor două contracte a fost invocată ca urmare a anulării actului din

26 septembrie 2001, potrivit principiului anulării actului subsecvent

determinată anularea actului principal (resoluto jure dantis, resolvitur jus

accipientis). În condițiile în care actul principal nu a fost anulat, ca urmare

a prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității acestui act,

rezultă că nici actele subsecvente nu pot fi anulate,cât timp nu s-a constatat

nevalabilitatea actului principal.

În ceea ce privește

ultimul capăt de cerere prin care reclamanții solicită obligarea pârâtei SC

C.P. Filiala București SRL de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București, str. G.B. nr. 12-16, sector 2, compus din teren

în suprafață de 5.805 mp și construcții existente pe acesta, tribunalul a

constatat că reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, invocând

totodată principiul „quod nullum est nullum producit effectum”, efect al

nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare anterior

menționate.

Reclamanții au mai

promovat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu pârâta SC C.P.F. SRL,

acțiune respinsă în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 738 din 19 mai

2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 19832/3/2009,

reținându-se că titlul de proprietate al pârâtei este probat prin cele două

contracte de vânzare-cumpărare autentificate din 09 februarie 2002, respectiv

din 22 aprilie 2005 de B.N.P. A.G., nedesființate până la momentul soluționării

apelului împotriva sentinței civile nr. 738 din 19 mai 2010. Prin decizia nr. 21A

din 24 ianuarie 2012, prin care s-a soluționat apelul împotriva sentinței

anterior menționate, s-a reținut că: „acțiunea în revendicare nu poate face

abstracție de situația juridică a imobilului în litigiu, de imobil preluat de

SC V. SA, de modul de preluare și de dispozițiile legale privind regulile de

restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative

edictate după 22 decembrie 1989. Or, acest act normativ este Legea nr. 10/2001”.

Prin aceeași decizie s-a mai reținut că: „Reclamanții nu au în patrimoniul lor

dreptul de a solicita restituirea bunului în natură și nici de a solicita

despăgubiri reprezentând contravaloarea acestuia de la SC C.P. Filiala

București SA, în mod direct, prin acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., ci doar posibilitatea continuării Dosarului nr. 7629/2/2009,

cu atragerea în proces și a continuatorului de drept al dreptului de

proprietate asupra imobilului situat în București, str. H.V. nr. 1 (fost

7-9), sector 2, deținut inițial de SC V. SA în urma reorganizării Întreprinderi

de vinuri și rachiuri București.”

Dosarul nr. 7629/2/2009

are ca obiect constatarea nulității certificatului de proprietate din 20 august

1996, precum și restituirea în natură a terenului liber de construcții și

despăgubiri pentru construcții ilegal edificate, dosar care, în prezent,

este suspendat.

În consecință,

tribunalul a apreciat că o nouă acțiune în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. este neîntemeiată, cele reținute prin hotărârile

anterior menționate opunându-se cu putere de lucru judecat. Pe de altă parte,

nu pot fi aplicabile nici principiile restitutio in integrum și quod nullum

est, nullum producit effectum, referitoare la principalele efecte ale nulității

actelor juridice, cât timp tribunalul nu a anulat actul de proprietate al

pârâtei SC C.P. Filiala București SRL.

Prin apelul declarat

împotriva hotărârii menționate, reclamanții au susținut că instanța de fond a

făcut o analiză parțială, dar și greșită a situației de fapt și a principilor

de drept aplicabile cauzei dedusă judecății și, astfel, a admis în mod nelegal

excepția prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute și

parțiale a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 26 septembrie

2001 de B.N.P. A.G., actul principal care a condus, în opinia apelanților, la

însușirea nelegală și abuzivă a imobilului de către persoanele fizice care

exercitau, la acel moment, conducerea consiliului de administrație al SC V. SA,

pentru a-l transfera „juridic” persoanelor juridice create, în acest scop

ilegal, de către aceleași persoane. Plecând de la această greșeală de

interpretare și aplicare a legii, instanța de fond a respins fără nici o

analiză celelalte capete din acțiune, respectiv revendicarea imobilului preluat

abuziv, fără titlu legal de statul comunist, încălcând grav atât legislația

internă, cât și normele și practică recentă a Curții Europene.

Încheierea din 16

octombrie 2013 a fost considerată nelegală de către apelanții reclamanți pentru

argumentul că dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 au în

vedere posibilitatea pe care legea o acordă persoanelor care se consideră

prejudiciate prin încheierea unor acte juridice fie în procesul de privatizare,

fie în cadrul vânzărilor imobilelor preluate de stat în mod legal, având ca

obiect imobilele pe care le revendică, prin aplicarea Legii nr. 10/2001, sau pe

calea unor acțiuni în revendicare. Termenul de un an, calculat de la 08

februarie 2001, presupune faptul că actele ilegale au fost încheiate până la

apariția Legii nr. 10/2001 și, în mod evident, nu erau ascunse în mod viclean,

deoarece, ulterior apariției acestei legi, orice act juridic era presupus ca

fiind legal încheiat.

Reclamanții au

susținut că termenul de prescripție a fost întrerupt, conform art. 16 lit. b)

din Decretul nr. 167/1958, pe perioada existenței pe rolul instanțelor de

judecată a celorlalte cauze purtate între părți, printre care Dosarul cu nr. 7629/2/2009

care se află în continuare pe rolul Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Hotărârea instanței a

fost criticată și din perspectiva modului de soluționare a cererii de

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., neobservându-se

că terenul ce a aparținut autorilor reclamanților a fost preluat abuziv, fără

titlu legal de Statul Român, și, deci, nu poate fi nici privatizat și nici

înstrăinat în orice mod de un neproprietar.

Chiar dacă s-ar

analiza cauza prin prisma aplicabilității deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și dacă s-ar invoca Legea nr. 10/2001,

apelanții au arătat că dispozițiile legii speciale nu le sunt aplicabile,

că actele de privatizare sunt lovite de nulitate absolută, iar legalitatea

acestora formează obiectul Dosarului nr. 7629/2/2009, aflat pe rolul Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă; nulitatea absolută a acestor acte se

aplică și actelor de înstrăinare subsecvente, față de reaua - credință a

reprezentanților legali ai intimatelor pârâte.

Prin decizia nr. 161

A din 6 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat

de apelanții – reclamanți T.D.M. și T.M.T. împotriva sentinței civile nr. 179

din 19 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția

IV-a civilă, în Dosarul nr. 31040/3/2012, în contradictoriu cu intimații –

pârâți SC V. – București SA prin lichidator judiciar „D., U. și Asociații” SPRL

și SC C.P. – Filiala București SRL.

Curtea a apreciat că

apelul este nefondat, pentru următoarele considerentele:

Potrivit

dispozițiilor art. 45 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001, actele

juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare având ca obiect imobile care cad sub incidența legii, sunt valabile

dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării,

iar, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate

invocată, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării

în vigoare a legii speciale.

Norma specială este

de strictă interpretare și aplicare, iar prevederile acesteia nu pot fi extinse

la o altă situație juridică, astfel că, din această perspectivă, Curtea a

apreciat că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale de mai

sus. Astfel, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 45 din

Legea nr. 10/2001 nu fac o distincție în sensul celor exhibate de apelanți,

relativ la data când au fost încheiate actele juridice de înstrăinare ori la

motivul de nulitate (apelanții susținând că actul juridic contestat a încălcat

grav legea, fiind un act juridic încheiat cu viclenie și ascuns reclamanților).

Cererea de repunere

în termen, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, se

referă la posibilitatea pe care instanța o are, atunci când constată ca fiind

temeinic justificate cauzele pentru care termenul legal de prescripție a fost

depășit, de a efectua o repunere în termenul de acțiune.

Legea nu enumeră

cazurile în care poate fi acordată repunerea în termen, lăsând organelor de

jurisdicție libertatea de apreciere a împrejurărilor invocate de reclamant,

limitele acestei libertăți rezultând din formula utilizată de legiuitor „cauze

temeinic justificate”, care subliniază caracterul excepțional al acestei

instituții.

Împrejurările

susceptibile de a justifica repunerea în termen sunt numai împiedicări

relative, având caracter de obstacol numai pentru reclamant și pentru cei care

s-ar afla în aceleași condiții cu acesta, dar nu și pentru orice reclamant

diligent.

Repunerea în termenul

de prescripție extinctivă reprezintă o măsură excepțională, putând fi

definită ca beneficiul recunoscut de lege titularilor drepturilor subiective,

în condițiile anume prevăzute, în temeiul căruia aceștia își pot

valorifica drepturile, chiar dacă termenul de prescripție extinctivă s-a

împlinit.

Repunerea în termenul

de prescripție extinctivă nu poate fi dispusă decât dacă partea și-a

exercitat dreptul la acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de

zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea

motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție. În

acest termen de 30 de zile, trebuia făcută atât cererea de repunere în termenul

de prescripție extinctivă, cât și cererea prin care se exercită dreptul la

acțiune privind pretenția pe fond.

În mod corect a

arătat tribunalul că termenul de un an a expirat la data de 14 august 2002,

avându-se în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 145/2001 și că, fiind vorba de

un termen de prescripție, acesta este supus întreruperii sau suspendării, legea

specială nefăcând vreo mențiune în acest sens. Prin urmare, dispozițiile art.

13 – 16 din Decretul nr. 167/1958 completează dispozițiile art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, însă reclamanții nu au invocat nici o cauză de

întrerupere sau suspendare a cursului prescripției și, eventual, o cerere de

repunere în termenul de prescripție.

Cu privire la

acțiunea ce a format obiect al Dosarului nr. 19832/3/2009, înregistrat pe rolul

Tribunalului București, secția IV-a civilă, instanța a arătat, în mod

corect, că o astfel de acțiune nu poate fi întreruptivă a cursului

prescripției, fiind respinsă irevocabil și, mai mult, considerentele decizorii

ale sentinței civile nr. 738/2010, definitivă prin decizia civilă nr. 21A/2012,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, au fost reținute cu putere de lucru judecat, de

asemenea, în mod corect, față de acțiunea pendinte.

În contextul

menționat, Curtea a observat că această acțiune s-a aflat pe rolul Judecătoriei

sectorului 2 București, încă din data de 28 ianuarie 2008, iar, pe calea

acesteia, reclamanții au revendicat, în contradictoriu cu intimata SC C.P. SRL,

imobilul din litigiu.

Pe parcursul acelei

judecăți s-a constatat de către instanțe, în diferite cicluri procesuale, că

imobilul inițial a suferit numeroase transformări, alipiri și dezmembrări și

asupra lui au fost încheiate numeroase acte juridice, inclusiv cele a căror

nulitate se solicită pe calea acțiunii de față, că valabilitatea acestor acte

juridice nu a fost contestată, fiind incidente dispozițiile art. 29 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 10/2001 și că, procedând la compararea titlurilor de

proprietate, s-a reținut că incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

nu poate fi înlăturată prin voința părților, iar reclamanții nu au în

patrimoniul lor dreptul de a solicita restituirea bunului în natură și nici

dreptul de a solicita despăgubiri reprezentând contravaloarea acestora de la SC

C.P. – Filiala București SRL, în mod direct, prin acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Reclamanții nu au justificat

existența unui „bun actual” și nici nu au o speranță legitimă pentru ca dreptul

lor de proprietate să fie prevalent celui al intimaților.

Prin urmare, instanța

de fond a constatat că nu mai poate relua judecata asupra cererii în

revendicare, atâta timp cât, prin soluțiile de mai sus, aceasta a primit o

dezlegare ce i se impune prin puterea de lucru judecat.

Apelanții –

reclamanți nu au fost în măsură să demonstreze împrejurarea mai presus de

voința acestora care i-a împiedicat să promoveze acțiunea în constatarea

nulității actelor de înstrăinare până la data de 14 august 2002, deși au

declanșat procedura administrativă prin notificarea nr. 1564 din 08 august

2001, adresată Primăriei Municipiului București și o altă notificare nr. 1567

din 08 august 2001 către intimata SC V. București SA. Aceasta din urmă, prin

hotărârea nr. 10 din 13 septembrie 2001, le-a comunicat reclamanților că

suprafața de teren de circa 5.288,81 mp teren și construcții, nu poate fi

restituită în natură. Apelanții nu au dovedit faptul că această hotărâre ar fi

fost contestată pe calea procedurii reglementată pe calea legii speciale, deși,

în cadrul acestei proceduri, aveau posibilitatea de a lua cunoștință despre

eventualele acte de înstrăinare. Astfel, conduita nediligentă, din această

perspectivă, a reclamanților a fost în mod corect sancționată de prima instanță,

prin aplicarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, acordându-se

astfel prevalență principiului vizat de această normă, respectiv acela al

stabilității circuitului juridic civil.

Chiar dacă ar fi

primită teza apelanților reclamanți, în sensul că au luat cunoștință de

încheierea actului juridic contestat, cel mai târziu la termenul de judecată de

la 30 septembrie 2005, acordat de Tribunalul București, secția III-a

civilă, în Dosarul nr. 307/2004, dată la care reclamantul T.D.M. a solicitat

introducerea în cauză a SC C.P. SRL, aceștia nu au fost în măsură să

demonstreze împrejurările care au fost de natură să-i împiedice ca, până la

data de 01 august 2012, să nu poată solicita anularea actelor de înstrăinare și

de a formula, în termenul de 30 de zile de la data la care au cunoscut motivele

care au justificat depășirea termenului general de prescripție, o cerere

expresă prin care să solicite repunerea în termenul de prescripție extinctivă.

Dimpotrivă, apelanții

– reclamanți tind la înlăturarea efectelor sancțiunii reținută de prima

instanță prin soluția criticată în prezenta cale de atac, în contextul în care,

în dosarul având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de

proprietate din 20 august 1996, emis pârâtei SC V. SA și revendicarea

imobilului teren situat în București, str. H.V., nr. 1, cererea modificatoare

formulată de aceștia (având ca obiect constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare care face obiectul prezentului litigiu), a fost privită, în

mod irevocabil (decizia civilă nr. 5478/2009, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I-a civilă), ca fiind formulată cu

ignorarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. Dosarul nr. 7829/2/2009 se

află pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și

are ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

din anul 1996 și revendicare, cauza fiind trimisă spre rejudecarea apelului. În

prezent, este suspendată până la soluționarea irevocabilă a cauzei pendinte.

Pentru considerentele expuse și având în vedere dispozițiile art. 19 din

Decretul nr. 167/1958, Curtea apreciază că, în mod corect, prima instanță a

înlăturat susținerile reclamanților, în sensul că cele două acțiuni la care s-a

făcut referire în cele ce preced, ar fi întrerupt cursul prescripției.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanții T.D.M. și T.M.T., solicitând, în

principal, admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de apel, în

sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată,

iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și

trimiterea cauzei la instanța de apel, în vederea continuării judecații.

În esență, instanța

de apel a făcut o analiză și interpretare greșită a motivelor de apel invocate

și a apreciat că hotărârea instanței de fond ar fi corectă atât din perspectiva

prescripției dreptului material la acțiune, cât și a comparării titlurilor de

proprietate, ceea ce este profund greșit și nelegal.

Astfel, instanța de

apel a confirmat excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamanților de

a solicita nulitatea actelor juridice încheiate cu încălcarea Legii nr. 10/2001,

pronunțând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Prin încheierea din

16 octombrie 2013, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la

acțiune al reclamanților de a solicita nulitatea absolută a actelor juridice de

vânzare-cumpărare, pe motiv că termenul de formulare a unor asemenea cereri,

stabilit de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este de 1 an, calculat de

la data intrării în vigoare a legii, 8 februarie 2001.

Instanța de apel a

preluat argumentele juridice reținute de instanța de fond care, la rândul său,

a preluat fără nicio cenzură apărările intimaților-pârâți și a

reținut că norma specială [art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001] este de

strictă interpretare și aplicare, iar, în condițiile în care norma legală nu

face nicio distincție în legătură cu modul de aplicare, relativ la data când au

fost încheiate actele juridice ce fac obiectul acțiunii sau data când

reclamanții au avut cunoștință de existența actelor juridice, nu pot fi primite

apărările apelanților. Mai mult, apelanții nu au solicitat repunerea în

termenul de contestare a actelor, în condițiile în care termenul de formulare a

acțiunilor în nulitate a expirat la 14 august 2002, în timp ce acțiunea a fost

introdusă abia la data de 01 august 2012.

În opinia

reclamanților, termenul de prescripție de 1 an, calculat de la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, vizează exclusiv actele ilegale încheiate în

procesul de privatizare (perioada 1990-2001), dar și în procesul de

vânzare-cumpărare a imobilelor preluate în mod nelegal de statul român, urmare

actelor de naționalizare (Decretul nr. 92/1950 și altele) și înstrăinate prin

intermediul Legii nr. 112/1995, deci vizează actele juridice încheiate anterior

apariției Legii nr. 10/2001, iar Legea nr. 10/2001, prin art. 45 alin. (5),

stabilește pentru aceste situații, prin derogare de la dreptul comun, un termen

de prescripție de 1 an, nu de la data încheierii actului juridic, ci de la data

apariției legii, având deci un caracter de repunere în termen pentru

petenții care au fost prejudiciați prin încheierea acestor acte juridice.

Astfel, dacă s-ar

interpreta că acest termen de 1 an, calculat de la data apariției Legii nr.

10/2001, s-ar aplica și altor cazuri care au apărut ulterior anului 2001, ar fi

un non sens juridic și s-ar deturna voința legiuitorului.

În speță, în condițiile

în care actul juridic anulabil a fost încheiat cu încălcarea gravă a Legii nr. 10/2001,

deci ulterior apariției legii, și recurenții au aflat despre existența lui

abia în septembrie 2005, fiind ascuns pur și simplu, regimul juridic al

prescripției dreptului la acțiune este prevăzut de dreptul comun, respectiv de

Decretul nr. 167/1958 privitor la excepția extinctivă, dreptul la acțiune poate

fi exercitat de oricine are interes juridic și oricând, nefiind supus unui

termen, practic fiind imprescriptibil.

Un alt motiv de

recurs s-a raportat la faptul că instanța de apel a confirmat că, în cazul

reclamanților, nu a fost întrerupt cursul prescripției, pronunțând o hotărâre

nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, instanța

de fond a reținut că, în cauză, reclamanții nu au demonstrat împrejurările

pentru care au fost împiedicați să formuleze acțiunea în nulitate absolută a

actelor juridice, înainte de termenul din 01 august 2002, nu au solicitat

repunerea în termen și, oricum, cele două acțiuni separate nu au întrerupt

cursul prescripției, argumentare confirmată de instanța de apel.

Recurenții-reclamanți

au precizat că termenul de 1 an, prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

a fost întrerupt pe întreaga perioadă a existenței pe rolul instanțelor de

judecată a Dosarului nr. 7629/2/2009, care se află și în prezent pe rolul

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în care reclamanții au

solicitat, în contradictoriu cu A.P.A.P.S., Ministerul Agriculturii și SC V.

SA, constatarea nulității absolute a certificatului de proprietate, emis la 20

august 1996 și obligarea pârâtelor A.P.A.P.S. și V. SA să le restituie, în

deplină proprietate și posesie, terenul de 5.288 mp și construcțiile existente.

La termenul de judecată din 13 decembrie 2007, reclamanții au solicitat să se

constate și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni

încheiat între F.P.S. și SC V. SA și a fost introdus în cauză pârâtul F.P.S.

Această acțiune care

a întrerupt orice termen de prescripție a fost declanșată de

recurenții-reclamanți în anul 2002, deci înaintea termenului de 1 an prevăzut

de Legea nr. 10/2001, a parcurs toate gradele de jurisdicție și are ca obiect

nulitatea actelor de privatizare ale SC V. SA în ceea ce privește terenul și

construcțiile în cauză și revendicarea imobilului.

Acest comportament

juridic al recurenților-reclamanți nu poate fi interpretat ca o pasivitate, de

natură să atragă efectele termenului de prescripție de 1 an, deoarece termenul

de prescripție, oricare ar fi acesta, general sau derogator, a fost întrerupt,

conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, efectele juridice fiind cele

prevăzute de art. 17 din același act normativ, începând să curgă o nouă

prescripție.

Printr-un motiv de

recurs distinct, recurenții au criticat faptul că instanța de apel, prin

încheierea din 2 martie 2015, a respins cererea formulată de

apelanții-reclamanți de întrunire a celor două cauze aflate pe rolul Curții de

Apel București, respectiv a Dosarului nr. 30140/3/2012 la Dosarul nr. 7629/2/2009,

în temeiul disp. art. 164 C. proc. civ., având în vedere că ambele cauze se

aflau la aceeași instanță, au aceleași părți principale, obiectul și cauza

celor două dosare au între ele o strânsă legătură, pronunțând astfel o hotărâre

nelegală, caz prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ultima critică a

vizat faptul că instanța de apel a omologat hotărârea instanței de fond și

a confirmat soluția de respingere a cererii de revendicare, prin compararea

titlurilor de proprietate, fără nicio motivare, pronunțând o hotărâre nelegală,

caz prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanții au

susținut că, prin cel de-al doilea motiv de apel, au solicitat instanței de

apel să constate că, în mod greșit, instanța de fond a respins cererea de

revendicare, dar acest motiv de apel nu a fost în niciun fel motivat de

instanța de apel care, în ultima propoziție din considerentele hotărârii, a

apreciat că: „Soluția instanței de fond este legală și temeinică, nu numai în

privința excepției prescripției dreptului la acțiune, cât și a comparării

titlurilor de proprietate”.

Or, lipsa

argumentării juridice a respingerii cererii de revendicare echivalează cu

pronunțarea unei hotărâri nelegale.

În aceste condiții,

recurenții au reiterat următoarele argumente:

- instanțele de

judecată au întârziat soluționarea Dosarului nr. 7629/2/2009, în care

reclamanții T. au formulat cererea de chemare în judecată în anul 2002 și au

solicitat nulitatea actelor de privatizare și revendicarea imobilului;

- cererea de

revendicare imobiliară formulată de reclamanți, prin compararea titlurilor de

proprietate invocate de părți, întemeiată pe disp. art. 480 C. civ., poate fi

soluționată și în prezent, cu respectarea normelor interne, dar și a normelor

C.E.D.O. în materie. Astfel, trebuie reținut că terenul în litigiu a fost

preluat abuziv, fără titlu legal, de statul român și acesta nu putea fi nici

privatizat, nici înstrăinat, în orice mod, de un neproprietar. Titlul de

proprietate invocat de SC V. SA și, ulterior, de pârâți nu provine de la

adevăratul proprietar și nu are nicio valoare juridică, fiind un act

administrativ.

În măsura în care

s-ar analiza cauza prin prisma aplicabilității deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J.

și chiar dacă s-ar invoca legea specială, Legea nr. 10/2001, trebuie avute în

vedere următoarele argumente:

- imobilul în cauză a

fost preluat în mod abuziv, fără titlu legal de către statul comunist, și,

deci, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu-i sunt aplicabile, imobilul aparținând

de drept moștenitorilor proprietarului inițial, originar;

- dacă s-ar considera

că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, actele de privatizare sunt

lovite de nulitate absolută, în afara de cazul când actul a fost încheiat cu

bună-credință, or, în speță, reclamanții T. au notificat și s-au opus categoric

actelor de privatizare și au solicitat revendicarea imobilului, acte ce fac

obiectul Dosarului nr. 7629/2/2009, aflat pe rolul Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, suspendat;

- aceeași sancțiune,

a nulității absolute, se aplică și actelor de înstrăinare subsecvente, buna -

credință neputând fi invocată în aceste cazuri, actele juridice fiind încheiate

cu încălcarea gravă a Legii nr. 10/2001;

- dacă s-ar invoca

prioritatea prevăzută în teza finală a dispozitivului deciziei nr. 33/2008 a

Î.C.C.J., nu se poate susține că, în cazul lor, prin admiterea cererii de

revendicare, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice, întrucât, prin sintagma „un alt drept de proprietate”,

se înțelege un drept de proprietate dobândit în mod legal, cu respectarea

tuturor condițiilor legale privind condițiile esențiale de valabilitate a unui

act juridic. Or, actul sau actele juridice încheiate de SC V. SA și

subdobânditori sunt viciate și ilegale, fiind încheiate cu rea-credință,

astfel încât acești dobânditori nu pot fi protejați de lege.

Mai mult, prin

admiterea cererii de revendicare, nu este influențată securitatea raporturilor

juridice, deoarece, tocmai prin această soluție, s-ar pune capăt unui șir

neîntrerupt de procese civile.

Intimata SC V. SA a

formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin

care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât recurenții

nu au declarat apel împotriva încheierii de ședință din 16 octombrie

2013, pronunțată de prima instanță; nu au solicitat repunerea în

termenul de depunere a cererii de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 septembrie 2001, încheiat

între SC V. SA și SC C.P. SRL; certificatul de atestare a dreptului de

proprietate din anul 1996 nu a fost anulat; nu a intervenit nicio cauză de

întrerupere a prescripției dreptului la acțiune; instanța de

apel a reținut, în soluționarea acțiunii în revendicare a imobilului

în litigiu, prin compararea titlurilor, puterea de lucru judecat a hotărârilor

anterioare.

În etapa procesuală a

recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 315

C. proc. civ.

Recursul este fondat

pentru considerentele ce vor succede:

Primul motiv de

recurs prin care se critică interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu consecința soluționării greșite a

excepției prescripției dreptului la acțiune în nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare este fondat.

Conform art. 45 din

Legea nr. 10/2001, (1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în

cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub

incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu

respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

(2) Actele juridice

de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având

ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior

intrării in vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările

ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a

fost încheiat cu bună-credință.

(4) Actele juridice

de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare,

având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate

absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale

legilor în vigoare la data înstrăinării.

(5) Prin derogare de

la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se

prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Termenul de un an

prevăzut de alin. (5) al art. 45 a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001

pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 460/13 august    2001, și prin O.U.G. nr. 145/2001,

pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 720/12 noiembrie      2001, împlinindu-se la

data de 14 august 2002.

Din interpretarea

rațională și sistematică a dispozițiilor legale evocate, rezultă că

domeniul de aplicabilitate al acestora se raportează la acțiunea în

anularea sau în declararea nulității actelor de înstrăinare, inclusiv cele

întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate

cu sau fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001.

În cazul actelor

juridice de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

care vizează imobile preluate de stat fără titlu valabil, se poate confirma

nulitatea, în situația existenței bunei-credințe a părții dobânditoare.

O asemenea ipoteză de

validare nu poate fi recunoscută pentru situația în care contractul se încheie

ulterior intrării în vigoare a actului normativ și pentru care, dimpotrivă,

legiuitorul a prevăzut, prin dispoziția art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

sancțiunea nulității absolute, fără posibilitatea salvgardării efectelor

juridice prin invocarea bunei-credințe.

În același sens,

termenul special de prescripție de 18 luni, reglementat de art. 45 alin. (5) al

Legii nr. 10/2001 modificată, calculat de la data intrării în vigoare a acestui

act normativ, vizează exclusiv actele juridice încheiate anterior apariției

Legii nr. 10/2001, respectiv datei de 14 februarie 2001.

Or, în speță,

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare care au făcut obiectul acțiunii în

nulitate exercitate de reclamanții recurenți din prezentul litigiu s-a realizat

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în 26 august 2001,

2 decembrie 2002 și 26 august 2005, ceea ce determină scoaterea lor din sfera

de reglementare a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În consecință,

termenul special de prescripție de 18 luni nu este aplicabil în cauză, fiind

incidente dispozițiile dreptului comun - Decretul nr. 167/1954, art. 2

(nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de

acțiune, fie pe cale de excepție) - care, deci, în ipoteza

nulității, stabilesc imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv, atât pe

cale de acțiune, cât și pe cale de excepție.

În acest punct,

trebuie respinsă apărarea intimatei pârâte, conform căreia recurenții

reclamanți nu ar putea critica soluția admiterii excepției

prescripției dreptului la acțiune în nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare, din perspectiva faptului că aceștia nu au atacat

încheierea de la 16 octombrie 2016, câtă vreme regimul încheierilor interlocutorii

reglementate de art. 268 alin. (3) C. proc. civ., prevede că acestea se atacă

odată cu hotărârea pronunțată pe fondul pretențiilor, iar nu pe cale

separată, și apelul exercitat împotriva hotărârii se consideră introdus

și împotriva încheierilor interlocutorii, recurenții atacând această

soluție prin exercitarea căii de atac a apelului împotriva sentinței

civile nr. 179 din 19 februarie 2014 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, prin care s-a respins acțiunea reclamanților.

Cum instanța de fond

a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare menționate, soluție confirmată nelegal de instanța de apel,

prin interpretarea și aplicarea greșită a normelor legii speciale, se

impune casarea hotărârii recurate și a sentinței civile nr. 179 din 19

februarie 2014 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru a se respecta

principiul dublului grad de jurisdicție impus în această materie și pentru ca

părțile să beneficieze de o judecată pe fond a cauzei, câtă vreme acestea au

solicitat în mod expres, prin însăși cererea de apel, trimiterea cauzei

spre rejudecare primei instanțe, cu consecința aplicării art. 297 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ.

Reținând că

instanța de recurs a stabilit că, în litigiul dedus judecății, se aplică

regimul nulității absolute de drept comun, sub aspectul

imprescriptibilității acțiunii în nulitate, iar nu cel derogatoriu

prevăzut de legea specială, argumentele recurenților vizând întreruperea

cursului prescripției și repunerea în termenul de formulare a

acțiunii în nulitate, precum și considerațiile instanței de apel sub acest

aspect devin caduce și nu mai este necesar a fi cenzurate.

În același sens, acest

motiv peremptoriu de recurs ar putea determina în continuare neanalizarea

celorlalte motive de recurs invocate, dar cum acestea privesc norme de

procedură și garanții procesuale care vor fi, posibil, repuse în discuție, se

impun următoarele considerații.

În ceea ce privește

motivul de recurs prin care se critică soluția respingerii cererii de întrunire

a cauzelor ce formează obiectul dosarului nr. și al Dosarului nr. 7629/2/2009,

aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, soluție pronunțată

prin încheierea din 2 martie 2015, instanța de recurs reține următoarele:

În conformitate cu art.

164 alin. (1) C. proc. civ., părțile vor putea cere întrunirea mai multor

pricini ce se află înaintea aceleiași instanțe sau instanțe deosebite, de același

grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror

obiect și cauză au între dânsele o strânsă legătura.

Conexitatea

reglementată de acest text legal este un aspect ce ține de buna administrare a

justiției care este la latitudinea instanțelor, având un caracter facultativ,

iar nu imperativ. În consecință, dacă instanțele fondului expun argumentele

pentru care au respins cererea de conexare formulată de oricare dintre

părți, problema de a ști până la ce punct obiectul și cauza unor cereri

aflate pe rolul instanțelor judecătorești au între ele o strânsă legătură este

o problemă de fapt ce este lăsată la suverana apreciere a instanțelor de fond

și, fiind o chestiune de fapt, nu poate constitui un veritabil motiv de casare,

în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenți în prezenta

cauză.

Particularizând la

cauza dedusă judecății și analizând încheierea din 2 martie 2015, se poate

constata că instanța de apel a expus argumentele în temeiul cărora a respins

cererea de conexare a apelanților reclamanți, neputându-se decela nicio

aparență de arbitrar în pronunțarea acestei soluții.

Astfel, în

rejudecarea cauzei, dacă această cerere va fi reiterată, va incumba instanțelor

de fond obligația de a verifica dacă sunt întrunite cerințele impuse de

dispozițiile art. 164 C. proc. civ., care se raportează la cereri ce sunt puse

în stare de judecată, iar nu la cele suspendate, dacă sunt între instanțe de

același grad, dacă au o strânsă legătură, pentru ca joncțiunea de procedură să

ducă la o bună administrare a justiției și la evitarea pronunțării unor

hotărâri contradictorii.

Asupra motivului de

recurs prin care se invocă nemotivarea hotărârii instanței de apel privind

soluția de respingere a cererii de revendicare prin compararea titlurilor,

instanța de recurs apreciază că este unul fondat, prin raportare la

dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor omului, care reglementează motivarea hotărârilor

judecătorești ca o garanție a procesului echitabil, însă, în contextul cauzei,

- în care s-a reținut nelegala soluționare a excepției prescripției dreptului

la acțiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, de către instanțele

fondului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului

București - această constatare rămâne, formal, fără efecte juridice asupra

soluției adoptate în cauză.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, constatând operant motivul de recurs reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., dar reținând și împrejurarea că nu s-a realizat

o judecată pe fond a cererii în constatarea nulității, în temeiul art. 312

alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanții

T.D.M. și T.M.T. împotriva deciziei civile nr. 161 A din 6 aprilie 2015 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie; va casa această decizie și sentința civilă nr. 179 din 19 februarie

2014 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și va trimite cauza spre rejudecare

Tribunalului București.

În rejudecare,

instanțele de fond vor avea în vedere ansamblul apărărilor invocate în cauză

atât de reclamanți, cât și de pârâți, asupra cărora, la acest moment procesual,

instanța de recurs nu poate specula.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții T.D.M. și T.M.T. împotriva deciziei civile nr. 161/ A

din 6 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și sentința civilă nr. 179 din 19 februarie 2014 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 04 noiembrie 2015.