ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2592/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2592/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2592/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, la data de 03 septembrie 2012, reclamanta SC A. SRL a

chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de

225 mp, situat în București, sector 1 și să se dispună radierea notărilor efectuate

în cartea funciară a imobilului proprietatea reclamantei, cu privire la

suprapunerile existente cu terenul înscris în C.F., aflat în proprietatea

pârâtei.

Prin sentința civilă nr.

566 din 16 aprilie 2014 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

acțiunea reclamantei reținând că, prin Dispoziția din 23 iunie 2003 emisă de primarul

general al Municipiului București s-a restituit în natură, în proprietatea

numiților C. și D., suprafața de 225,00 mp situată în București, sector 1. La art.

3 din dispoziția mai sus menționată s-a precizat faptul că această dispoziție

face dovada proprietății asupra imobilului și constituie titlu executoriu după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Prin procesul-verbal din

30 iulie 2003 emis de Consiliul General al Municipiului București - E. s-a

predat terenul mai sus menționat către numiții C. și D. Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 15 februarie 2005 la B.N.P., F., numiții C.

și D. au vândut imobilul din, sector 1, către numiții G. și H. În cuprinsul

acestui contract s-a făcut mențiune despre intabularea imobilului în cartea

funciară - București, sector 1, conform încheierii din 26 ianuarie 2005 emisă

de I. sector 1. Ulterior, numiții H. și G. au vândut imobilul din litigiu către

cumpărătorul J. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 mai 2007

la B.N.P., K., iar acesta din urmă l-a revândut reclamantei din prezenta cauză,

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 aprilie 2009 la B.N.P.,

L.

Tribunalul a mai

reținut că, prin art. 1 din H.G. nr. 578/2001, s-a aprobat transmiterea din

administrarea M. în administrarea pârâtei a unor părți din imobilele aflate în

proprietatea privată a statului, printre care și o suprafață de teren de 815,7

mp situată în, sector 1. La art. 2 din H.G. nr. 578/2001 s-a prevăzut că

finanțarea lucrărilor pentru construirea și finalizarea imobilelor prevăzute la

art. 1 se face din resursele B., conform prevederilor legale.

Prin convenția

autentificată din 26 iunie 2003 la B.N.P., N., SC O. SA, în calitate de

proprietară a imobilului situat în București, sector 1, compus din teren

indiviz în suprafață de 835,5 mp din acte, din totalul suprafeței de 2.019,55

mp teren pe care se afla în construcție un bloc, a transferat cu titlu gratuit

către pârâtă imobilul menționat anterior. În cuprinsul convenției din 26 iunie 2003

s-a precizat faptul că restul imobilului din, sector 1, se află în

administrarea B. în baza H.G. nr. 578/2001. În baza actelor menționate mai sus,

Judecătoria sectorului 1 - Biroul de Carte Funciară a dispus, prin încheierea din

07 octombrie 2003, intabularea dreptului de proprietate asupra suprafeței de

teren de 1.422,70 mp situat în, sector 1, în favoarea Statului Român, iar în

favoarea P. a dreptului de administrare. De asemenea, prin aceeași încheiere

s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului

teren în suprafață de 835,50 mp situat în, sector 1. Prin încheierea din 01

iunie 2004 emisă de Judecătoria sectorului 1 - Biroul de Carte Funciară în Dosarul

nr. x/2004, s-a admis intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului

situat în, sector 1, în favoarea pârâtei pentru suprafața de 1.422,70 mp (ce-i

fusese dată în administrare prin H.G. nr. 578/2001).

Prima instanță a mai

reținut că, potrivit doctrinei, acțiunea în revendicare imobiliară reprezintă

mijlocul procedural prin care proprietarul neposesor solicită restituirea

bunului său imobil de la cel la care se găsește. În speță, ambele părți dețin

un titlu de proprietate cu privire la imobilul ce figurează ca fiind în, sector

1 (pentru reclamantă) și în, sector 1 (pentru pârâtă), titlurile acestora

provenind de la autori diferiți. În această situație în literatura de

specialitate s-au conturat mai multe reguli dintre care cea care are

aplicabilitate directă în cauză este cea privind prioritatea în înscrierea în

cartea funciară a dreptului de proprietate pentru opozabilitatea față de terți,

precum și cea privind vechimea titlului de proprietate, condiționată de o

posesie mai bine caracterizată. Astfel, tribunalul a constatat că pârâta a fost

cea care și-a intabulat dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de

teren din, sector 1, încă din anul 2003, deci anterior autorilor reclamantei. S-a

constatat, astfel, că pârâta a fost cea care a îndeplinit formalitățile de

publicitate imobiliară înaintea autorilor reclamantei, deși aceștia din urmă

erau obligați, conform mențiunilor înscrise în dispoziția de restituire a

imobilului din, sector 1, să îndeplinească aceste formalități imediat după

predarea-primirea imobilului deoarece numai după efectuarea acestor formalități

dispoziția emisă de primarul general al Municipiului București ar fi

reprezentat titlu de proprietate. De asemenea, tribunalul a reținut că imobilul

revendicat de reclamantă se află în posesia pârâtei încă din anul 2001 și,

respectiv, 2003.

În aceste condiții,

având în vedere atât data îndeplinirii formalităților de publicitate

imobiliară, cât și posesia mai bine caracterizată a pârâtei asupra imobilului

din litigiu, tribunalul a apreciat că se impune respingerea capătului 2 de

cerere privind revendicarea imobiliară și, ca o consecință a respingerii

acestui capăt, a respins și capătul 3 privind radierea notărilor efectuate în

cartea funciară.

În ceea ce privește

capătul 1 din cerere, astfel cum a fost precizat de reclamantă prin cererea

depusă la dosar la termenul din 26 iunie 2013 (fila 69 dosar), în sensul de a

se constata că reclamanta este proprietara imobilului din București, sector 1,

tribunalul a reținut că acest capăt de cerere este inadmisibil, deoarece,

potrivit art. 111 C. proc. civ., acțiunea în constatare nu poate fi primită

dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia civilă nr. 377 din 09

octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

cererea de apel a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că pârâta a

prezentat un titlu anterior, înscris în cartea funciară, în vreme ce reclamanta

posedă un titlu datat ulterior celui al pârâtei.

Recursul declarat de

reclamantă împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel București a fost

admis prin Decizia civilă nr. 254 din 27 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța decizia

menționată, Înalta Curte a reținut, în esență, că imobilul a fost restituit în

temeiul Legii nr. 10/2001 și, chiar dacă acesta a fost obținut în posesie în

anul 2003 și intabulat în 2004, această situație nu este de natură să

invalideze titlul reclamantei și în nici un caz nu poate fi imputată

persoanelor fizice, titulare ale dispoziției de restituire.

Faptul că alte organe

ale statului, indiferent sub ce formă, au dobândit un drept de administrare și

au posesia imobilului nu poate afecta titlul reclamantei, deoarece aceasta ar

avea drept consecință o ingerință nejustificată asupra bunului dobândit legal

în patrimoniul său. Instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 21 din Legea nr.

10/2001 care prevăd în mod expres faptul că terenurile ce fac obiectul

notificărilor în temeiul legii speciale de reparație sunt indisponibilizate

până la data soluționării cererii, în mod irevocabil. Or, în speță este evident

că, din momentul în care moștenitorii foștilor proprietari au formulat

notificare în temeiul legii speciale pentru restituirea proprietății preluate

abuziv, nici un organ administrativ nu mai putea dispune asupra acestuia, mai

ales că lipsa de coordonare și nefinalizarea cadastrului general incumbă

statului care răspunde pentru incapacitatea administrativă de a intabula corect

proprietățile și, în final, de a le proteja corespunzător. Față de cele

menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare

la instanța de apel pentru a proceda la analiza comparării de titluri, în raport

de aspectele de legalitate reținute de instanța de recurs, deoarece a statua

asupra acțiunii în revendicare numai din perspectiva datei intabulării

proprietății echivalează cu neanalizarea fondului cauzei.

Rejudecând apelul

declarat de reclamanta SC A. SRL, prin Decizia nr. 300/A din 5 iunie 2015,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat

sentința în totalitate, a admis acțiunea, obligând pârâta să lase reclamantei

în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat și a dispus radierea

notărilor efectuate în C.F. cu privire la suprapunerile existente cu terenul

înscris în C.F., proprietatea pârâtei. Prin aceeași decizie, pârâta a fost

obligată la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut că, deși titlurile de proprietate prezentate de

părți provin de la același autor, respectiv de la Statul Român (în condițiile

în care inclusiv titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 10/2001 este

constitutiv de drepturi) și cu toate că pârâta B. și-a înregistrat anterior

titlul de proprietate în cartea funciară, fiind beneficiara principiului „prior

tempore, potior iure”, totuși, titlul de proprietate prezentat de pârâta B.

este nul absolut, în baza dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

astfel că nu poate fi invocat ca element de comparație în acțiunea în

revendicare.

Cum notificarea a

fost formulată în anul 2001, iar entitățile învestite de lege pentru

soluționarea notificărilor au înstrăinat terenul ce a făcut obiectul

notificării, către pârâta B., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

actele juridice prin care terenul a intrat în proprietatea B. sunt nule

absolut, prin declarația expresă a legii, caz în care nu mai are nici o

relevanță împrejurarea că actul nul a fost primul înscris în cartea funciară

deoarece „quod nullum est nullum producit effectum”.

De aceea, acțiunea în

revendicare va fi admisă, astfel cum a fost formulată, deoarece terenul

revendicat în prezentul proces se suprapune în totalitate cu o parte din cel

aflat în posesia B., astfel cum rezultă din expertiza tehnică topografică

efectuată în cauză (fila 141 și următoarele din dosarul fond), urmând să fie

radiate notările cu privire la suprapunerile de teren din cartea funciară a

imobilului aflat în proprietatea reclamantei.

Împrejurarea că

suprapunerea creată în baza actelor părților și a documentelor cadastrale se

datorează bazei de date a I. care a validat eronat corpuri de proprietate cu

adrese diferite și acte de proprietate diferite, însă cu amplasamente comune

(fila 85 dosar fond - raport expertiză tehnică extrajudiciară) și, de asemenea,

împrejurarea că entitățile care au înstrăinat terenul în litigiu sunt Guvernul

României și o societate comercială cu capital majoritar de stat, toate aceste

elemente de fapt sunt aspecte agravante în contextul speței, deoarece actele

nule au fost emise chiar de organele de stat, chemate, în primul rând, atât la

respectarea dispozițiilor legale, cât și la atenție în aplicarea lor.

În continuare,

instanța de apel face trimitere la considerentele deciziei de casare pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, în prezenta speță, care a dezlegat aspectele

de drept esențiale din acest dosar, iar cu privire la situația de fapt instanța

a reținut aspectele relevante din expertiza topografică judiciară la care a

făcut deja referire.

Împotriva Deciziei

nr. 300/A din 5 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au

declarat recurs

reclamanta

SC A. SRL și pârâta B.

Reclamanta SC A. SRL

a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătând

că instanța de apel nu a motivat de ce nu a acordat în integralitate

cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în toate fazele de judecată

anterioare - fond, apel înainte de rejudecare, recurs și apel în rejudecare.

Instanța a acordat cu

titlu de cheltuieli de judecată doar suma de 10.000 lei reprezentând onorariul

apărătorului în faza de recurs și apel în rejudecare, fără a acorda și

celelalte cheltuieli reprezentând taxe de timbru, onorariul de expert și

onorariul apărătorului în fond și apel.

Recurenta a indicat

înscrisurile care dovedesc valoarea cheltuielilor efectuate în proces, după cum

urmează: chitanța din 21 noiembrie 2013, în cuantum de 1.203,60 lei reprezentând

expertiza topografică în Dosarul nr. x/3/2012; chitanța din 24 martie 2014 în

valoare de 3.000 lei și chitanța din 07 octombrie 2014 în valoare de 2.000 lei,

ambele reprezentând onorariu pentru avocat în faza de fond și apel (înainte de

rejudecare); chitanța din 07 octombrie 2014, în cuantum de 1.960,50 lei

reprezentând taxa judiciara de timbru; chitanța din 23 ianuarie 2015, în

valoare de 5.000 lei reprezentând taxa judiciara de timbru; chitanța din 07

octombrie 2014, în cuantum de 5.000 lei reprezentând taxa judiciara timbru; chitanța

din 23 ianuarie 2015, în valoare de 1.960,50 lei, reprezentând taxa judiciara

de timbru; chitanța din 24 septembrie 2013, în cuantum de 13.921 lei

reprezentând taxa judiciara de timbru; chitanța din 24 septembrie 2013, în

cuantum de 5 lei reprezentând taxa judiciara timbru.

Toate aceste sume

neacordate însumează totalul de 34.050,6 lei, iar cumulat cu suma de 10.000

acordată, totalul cheltuielilor de judecata ce trebuiau încuviințate este de 44.050,6

lei.

Recurenta pârâtă B. a

invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pe

care nu le-a dezvoltat în mod separat.

În memoriul de

recurs, recurenta pârâtă a arătat că aprecierea făcută de instanța de apel în

sensul că titlul de proprietate prezentat de pârâta P. este nul absolut, în

baza dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, apare ca

neîntemeiată motivat de faptul că potrivit aceluiași art. 21 alin(4) „în cazul

imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în

natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția

motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului

București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean”.

Astfel, prin

dispoziția din 23 iunie 2003, emisă de primarul general al Municipiului

București, s-a restituit în natură, în proprietatea numiților C. și D.,

suprafața de 225,00 mp situată în București, sector 1.

La art. 3 din

dispoziția mai sus menționată s-a precizat faptul că această dispoziție face

dovada proprietății asupra imobilului și constituie titlu executoriu după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Literatura de

specialitate afirmă că dacă ambele titluri provin de la același autor, urmează

a se distinge după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitățile de

publicitate imobiliară.

Dacă niciuna dintre

părți nu a înscris titlul său, din confruntarea celor două titluri mai puternic

va fi acela care are data cea mai veche.

Dacă s-a efectuat

înscrierea (cum este în speța de față), va avea câștig de cauză partea care a

înscris mai întâi, potrivit principiului qui prior tempore, potior iure,

aceasta chiar dacă actul înscris mai întâi fusese încheiat ulterior celuilalt act.

În toate cazurile, nu

se mai consideră necesar ca probă să se facă din autor în autor, spre a se

dovedi valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate.

S-au conturat astfel

mai multe reguli, dintre care cea care aplicabilitate directă în cauză este cea

privind prioritatea în înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate

pentru opozabilitate față de terți precum și cea privind vechimea titlului de

proprietate, condiționată de o posesie mai bine caracterizată.

Prin urmare, pârâta P.

a fost cea care a îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară înaintea

autorilor reclamantei, deși aceștia din urmă erau obligați, conform mențiunilor

înscrise în dispoziția de restituire a imobilului, să îndeplinească aceste

formalități imediat după predarea-primirea imobilului.

Momentul inițial al

intabulării dreptului de proprietate al P. este data primei încheieri de

intabulare, și anume septembrie/octombrie 2003, respectiv, 1 iunie 2004, în

timp ce, din chiar înscrisurile depuse de reclamantă în Dosarul nr. x/299/2008

aflat pe rolul Judecătoriei sector 1 București, rezultă că terenul cumpărat de

aceasta a fost intabulat în cartea funciară prin încheierea din 26 ianuarie 2005

(așa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat din 15

februarie 2005 încheiat între primii proprietari, D. și C. și cumpărătorii G.

și H.).

Pe de altă parte,

primul care solicită înscrierea este socotit a fi primul titular al dreptului

înscris, chiar dacă titlul său are o dată posterioară titlului altui

dobânditor, potrivit regulii cunoscute, preluate din sistemul de publicitate

imobiliară bazat pe registrele de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare,

qui prior tempore, potior jure.

Dreptul de

proprietate al P. a fost făcut opozabil și a îndeplinit condițiile de

publicitate imobiliară începând cu data de 30 septembrie 2003, data

înregistrării primei cereri de intabulare, în timp ce dreptul de proprietate

asupra terenului cumpărat de reclamantă a fost înscris prin încheierea din 9

februarie 2005.

Pe de altă parte, în

mod corect chiar instanța de apel afirmă că „suprapunerea creată în baza

actelor părților și a documentelor cadastrale se datorează bazei de date a I.,

care a validat eronat corpuri de proprietate cu adrese diferite și acte de

proprietate diferite, însă cu amplasamente comune”.

Potrivit Legii nr. 7/1996,

I. reprezintă autoritatea principală în materie de publicitate imobiliară,

acesteia fiindu-i subordonate într-un raport de supraveghere și control

oficiile de cadastru teritoriale.

Astfel, în baza

raporturilor de supraveghere și control dintre I., R. București și R. sector 1,

I. răspunde pentru fapta R. București, iar aceasta din urma răspunde pentru

fapta R. sector 1. Sistemul de publicitate bazat pe cărțile funciare este

complex, complet și eficient. El permite în orice moment, în măsura în care

este ținut la zi, cunoașterea exactă a situației juridice a imobilului.

Aceasta avea

obligația de a verifica corectitudinea actelor pe baza cărora s-a efectuat

intabularea dreptului de proprietate. Or, în speța de față, aceste obligații nu

au fost respectate, ceea ce a generat o situație de suprapunere.

Prin urmare, R. a

validat eronat corpuri de proprietate cu adrese diferite și acte de proprietate

diferite, însă cu amplasamente comune, așa cum în mod corect a reținut și

instanța de apel, întrucât la momentul înscrierii dreptului P. în cartea funciară,

nu a existat niciun impediment și nicio comunicare oficială din care să rezulte

o posibilă suprapunere a terenului.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

În ceea ce privește

recursul declarat de recurenta pârâtă B., aceasta a invocat motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de

recurentă în partea introductivă a cererii de recurs, este invocat formal,

întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic

dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea

recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs

prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar și

dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de

judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor

critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanței

de apel din această perspectivă.

Criticile dezvoltate

de recurenta pârâtă în memoriul de recurs pot fi încadrate în motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă acestea sunt nefondate.

Se susține de către

recurentă că, în mod greșit, instanța a reținut că titlul său de proprietate

este nul absolut, în baza dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Recurenta face referire la prevederile art. 21 alin. (4) din aceeași lege, în

temeiul cărora s-a emis de către primarul general al Municipiului București

dispoziția de restituire din 23 iunie 2003, care face dovada proprietății

asupra imobilului și constituie titlu executoriu după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară. Se mai susține că, întrucât recurenta

pârâtă și-a înscris mai întâi dreptul de proprietate în cartea funciară,

aceasta ar trebui să aibă câștig de cauză în acțiunea în revendicare, nemaifiind

necesar ca proba să se facă din autor în autor, spre a se dovedi valabilitatea

dobândirii dreptului de proprietate.

Raportat la aspectele

invocate, Înalta Curte constată că necesitatea analizării valabilității

titlului de proprietate al pârâtei a fost stabilită cu putere de lucru judecat

prin Decizia de casare nr. 254 din 27 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut că, în cadrul acțiunii în revendicare, nu se

justifică folosirea unui singur criteriu de preferabilitate, și anume, acela al

datei înscrierii în cartea funciară, deoarece imobilul în litigiu nu a fost

dobândit de la același autor, astfel încât se impunea stabilirea titlului mai

bine caracterizat.

În ce privește

valabilitatea titlului pârâtei, instanța de recurs a reținut că instanța de

apel, în primul ciclu procesual, a ignorat dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001,

care prevăd în mod expres faptul că terenurile ce fac obiectul notificărilor în

temeiul legii speciale de reparație sunt indisponibilizate, până la data

soluționării notificării în mod irevocabil. Reținând că titlul invocat de

pârâtă nu este suficient pentru a se statua că aceasta a dobândit legal terenul,

fiind necesar să existe un titlu legal de preluare a imobilului de către stat,

instanța de recurs a dispus casarea deciziei date în apel în primul ciclu procesual

și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, urmând ca

aceasta să efectueze analiza comparării titlurilor de proprietate, în raport de

aspectele de legalitate reținute de instanța de recurs.

În rejudecare,

instanța de apel, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., a analizat valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei, reținând că

acesta este nul absolut, față de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

situație în care acesta nu poate fi invocat ca element de comparație în acțiunea

în revendicare.

În recurs, pârâta nu

formulează critici de nelegalitate referitoare la modul de aplicare a

prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar susținerile acesteia,

potrivit cărora instanța de apel nu ar fi trebuit să procedeze la analiza

valabilității titlului său de proprietate, ci ar fi trebuit să dea prioritate

acestuia exclusiv pe temeiul priorității înscrierii în cartea funciară, nu pot

fi reanalizate în prezenta fază procesuală, deoarece s-ar nesocoti puterea de

lucru judecat a deciziei de casare, prin care s-a stabilit contrariul.

În ceea ce privește

susținerea recurentei pârâte, în sensul că este titulara dreptului mai întâi

înscris și că, prin înscriere, titlul a fost făcut opozabil și a îndeplinit

condițiile de publicitate imobiliară începând cu data de 30 septembrie 2003,

data înregistrării primei cereri de intabulare, Înalta Curte constată că, în

condițiile constatării pe cale incidentală (astfel cum s-a dispus a se proceda

prin decizia de casare) a nulității titlului pârâtei, ca fiind încheiat cu

încălcarea prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, împrejurarea

că acest titlu a fost intabulat în cartea funciară anterior intabulării

titlului reclamantei este fără eficiență juridică, deoarece înscrierea în cartea

funciară a dreptului dobândit în baza unui act juridic lovit de nulitate nu

validează dreptul înscris, scopul înscrierii nefiind acela de a acoperi un

viciu, ci de a consolida un drept valabil dobândit și de a face astfel opozabil

terților actul valabil încheiat.

Susținerile

recurentei referitoare la răspunderea I. al sectorului 1 și a Agenției

Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, pentru nerespectarea

obligației de verificare a corectitudinii actelor pe baza cărora s-a efectuat

înscrierea în cartea funciară, nu pot fi analizate în prezentul cadru

procesual, având în vedere că angajarea răspunderii acestor autorități nu a

format obiect al acțiunii, iar acestea nu au fost părți în litigiul pendinte.

Faptul că R. a

validat eronat corpuri de proprietate cu adrese diferite și acte de proprietate

diferite, însă cu amplasament comun, precum și împrejurarea că la momentul

înscrierii dreptului P. în cartea funciară, nu a existat niciun impediment și

nicio comunicare oficială din care să rezulte o posibilă suprapunere a

terenului, nu constituie argumente care să justifice preferabilitatea titlului

exhibat de pârâtă, câtă vreme acest titlu a fost constatat nul absolut,

neputând fi avut în vedere în procedeul comparării titlurilor.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

pârâtă a fost respins, ca nefondat.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, aceasta a invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătând că instanța de apel nu a

motivat de ce nu a acordat în integralitate cheltuielile de judecată efectuate

de reclamantă în toate fazele de judecată anterioare - fond, apel înainte de

rejudecare, recurs și apel în rejudecare. Se arată că instanța a acordat cu

titlu de cheltuieli de judecată doar suma de 10.000 lei reprezentând onorariul

apărătorului în faza de recurs și apel în rejudecare, fără a acorda și

celelalte cheltuieli reprezentând taxe de timbru, onorariul de expert și

onorariul apărătorului în fond și apel.

De asemenea,

recurenta mai susține că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată

trebuia acordată în integralitate, față de împrejurarea că acestea au fost

dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, iar pârâta a căzut în pretenții, această

critică subsumându-se motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât vizează modul de aplicare a prevederilor legale referitoare la

acordarea cheltuielilor de judecată, conținute în art. 274 alin. (1) C. proc.

civ.

Înalta Curte constată

că motivul de recurs bazat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este întemeiat, întrucât

din considerentele deciziei din apel nu rezultă motivele pentru care instanța a

limitat valoarea cheltuielilor de judecată acordate.

Din analiza

înscrisurilor doveditoare depuse de reclamantă pe parcursul procesului, în

dosarele formate în fazele anterioare și enumerate în memoriul de recurs,

rezultă că valoarea totală a cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul

procesului se ridică la suma de 44.050,6 lei, din care 5.000 lei onorariul de

avocat în fond și apel în primul ciclu procesual, 10.000 lei suma acordată de

instanța de apel prin hotărârea recurată, reprezentând onorariul de avocat în

primul recurs și în apel în rejudecare (cu privire la care partea adversă nu a

formulat critici în recurs), diferența constând în taxe judiciare de timbru și

onorariu pentru expertiză (care nu pot face obiectul reducerii, potrivit art. 274,

C. proc. civ.).

Constatând că

recurenta reclamantă a dovedit cheltuielile de judecată solicitate, iar

instanța de apel în mod greșit nu le-a acordat în integralitate, în temeiul art.

312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta reclamantă,

a modificat decizia recurată, în sensul că a obligat pe intimata B. la plata

sumei de 44.050,6 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate pe

întreaga durată a procesului de către reclamanta SC A. SRL, menținând celelalte

dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 300/A din 5 iunie 2015 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică, în parte

decizia, în sensul că obligă pe intimata B. la plata sumei de 44.050,6 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanta SC A. SRL.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 300/A din 5

iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 noiembrie 2015.