ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 150/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 788 din 20 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte, astfel cum a fost precizată și completată, acțiunea formulată de reclamanta SC P.H. SA împotriva pârâților SC I.G.T. SA, C.P., C.S., decedat, și continuată de K.R.I. și B.A.; a obligat pârâta SC I.G.T. SRL să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei SC P.H. SA terenul în suprafață de 8.163,7 mp situat în șos. G.C., sectorul 3, București; a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 octombrie 2002 de Biroul Notarilor Publici Asociați „G.E.-S.S.-D.T.”, ea neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor a fost trecută în proprietatea reclamantei SC P.H. SA, o suprafață de 60.193 mp amplasată în București, șos. G.C., sector 3. Dreptul de proprietate al reclamantei a fost transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr. 5313 din 9 aprilie 1996, ulterior fiind deschisă cartea funciară nr. X1, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii din 15 mai 2003 emisă de Biroul de carte funciară sector 3. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 octombrie 2002 de Biroul Notarilor Publici Asociați „G.E.-S.S.-D.T.” pârâții C.S.

(în prezent decedat) și C.P., în calitate de vânzători au transmis către pârâta SC I.G.T. SRL, dreptul de proprietate asupra lotului în suprafață de 8.370,73 mp situat în București, șos. G.C., sector 3, având nr. cadastral Y1, înscris în cartea funciară nr. X2 a localității București, sector 3. Dreptul de proprietate al cumpărătoarei a fost înscris în cartea funciară așa cum a rezultat din cuprinsul încheierii din 13 februarie 2003 emisă de Biroul de Carte Funciară sector 3. Potrivit mențiunilor inserate în contractul de vânzare-cumpărare anterior menționat a rezultat că vânzătorii, autorii pârâtei SC I.G.T.

SRL dobândiseră suprafața de teren înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 februarie 2001 de Biroul Notarilor Publici „D.T.” și prin sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, irevocabilă și executorie și procesul-verbal din 16 februarie 2000 întocmit de executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 3 București. Prin sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții C.S., C.P. și T.N. în contradictoriu cu Consiliul general al municipiului București; s-a constatat că reclamanții dețin cota de 63,75% din dreptul de asupra terenului în suprafață de 27.893 mp situat în București, șos.

G.C., sector 3, iar pârâtul Consiliul general al municipiului București deține cota de 36,25% din dreptul de proprietate asupra aceluiași teren, dispunându-se sistarea stării de indiviziune, reclamanților fiindu-le atribuită în coproprietate, suprafața de teren de 17.781,843 mp, identificată prin raportul de expertiză dispus în acea cauză. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 februarie 2001 de Biroul Notarilor Publici Asociați „G.E.-S.S.-D.T.”, T.N. a transmis către C.S. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață indiviză de 2.963,641 mp din cota sa de coproprietate din terenul intravilan în suprafață totală de 17.781,843 mp situat în București, șos.

G.C., sector 3. Ulterior, prin actul de partaj voluntar autentificat din 16 septembrie 2002 de Biroul Notarilor Publici Asociați „G.E.-S.S.-D.T.” , lotul în suprafață de 8.370,73 mp cu vecinătățile și dimensiunile pe laturi indicate în cuprinsul actului, a revenit în indiviziune reclamanților din prezenta cauză, C.P. și C.S. În anul 1992, anterior ieșirii din indiviziune cu Consiliul general al municipiului București, prin sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, reclamanții C.S. și C.P. au promovat o acțiune în revendicare imobiliară în contradictoriu cu SC B. SA, întreprinderea SC P. SA București, Ministerul de Interne și Primăria sectorului 3 București, vizând și suprafața de 3 ha teren situat în șos.

G.C., sector 3, ce aparținuse autorului Ior C.D.I. proprietar al Fabrici „M.”, fabrică ce a fost naționalizată în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi. Acest demers al reclamanților a fost respins irevocabil, ca neîntemeiat, reținându-se că terenul reclamanților a trecut în proprietatea statului, iar pârâtele au titluri de proprietate ce nu au fost anulate. Având în vedere că cele două suprafețe de teren asupra cărora ambele părți invocă un drept de proprietate se suprapun, tribunalul a procedat în continuare la compararea titlurilor exhibate de fiecare dintre acestea și pe care și-au întemeiat dreptul pretins.

În cauza dedusă judecății, în raport de situația de fapt expusă, tribunalul a apreciat că se regăsește ipoteza titlurilor ce provin de Ia autori diferiți. Analiza drepturilor autorilor părților nu a putut fi realizată fără a avea în vedere faptul că prin decizia civilă nr. 1550/A din 26 mai 1998 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 655 din 2 aprilie 1999, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, acțiunea în revendicare promovată de autorii pârâtei SC I.G.T. SRL a fost respinsă, ca neîntemeiată. Prin urmare, în aceste condiții, tribunalul a considerat că autorii pârâtei, vânzătorii C. nu pot susține că dreptul lor de proprietate ar fi fost confirmat în justiție.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă, tribunalul a considerat că ea nu reprezintă o confirmare a pretinsului drept de proprietate, întrucât a soluționat o acțiune de partaj ce are efect declarativ și nu poate fi opusă reclamantei SC P. SA. Având în vedere că valoarea probatorie a noțiunii de titlu în cadrul acțiunii în revendicare este aceea a unei prezumții simple de proprietate și față de efectul declarativ al hotărârii judecătorești invocată de pârâtă, rezultă că aceasta naște o prezumție simplă de proprietate în favoarea autorului său ce trebuie unită cu alte dovezi din care să reiasă faptul că era titular al dreptului pretins.

Cum în cauza dedusă judecății nu au fost făcute dovezi în acest sens, mai mult din probatoriul administrat rezultând contrariul, tribunalul a apreciat că dreptul autorului pârâtei SC I.G.T. SRL nu poate fi preferat. În această privință, tribunalul a avut în vedere că întregul imobil ce a aparținut autorului vânzătorilor, C.D.I. a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, nefiind făcută vreo dovadă a demersurilor întreprinse de pârâții vânzători în vederea recunoașterii vechiului drept de proprietate al acestuia. Contrar susținerii pârâtei și fără a repune în discuție sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, tribunalul a considerat că dreptul de proprietate al pârâților vânzători pretins a fi fost transmis pe cale succesorală de Ia autorul C.D.I.

și avut în vedere cu ocazia ieșirii din indiviziune în anul 2000 nu a supraviețuit, deoarece urmare a naționalizării dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniu, fiind necesară recunoașterea sa în justiție în temeiul legilor speciale de reparație, un nou drept născându-se în limitele stabilite de acestea. În ceea ce o privește pe reclamanta SC P. SA, tribunalul a observat că și-a întemeiat pretențiile sale pe certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis Ia data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor și prin care a fost trecută în proprietatea sa o suprafață de 60.193 mp amplasată în București, șos. G.C., sector 3, act juridic ce nu a fost contestat de autorii pârâtei SC I.G.T.

SRL, aceștia nesolicitând vreun moment desființarea acestuia, împrejurare ce conduce la concluzia că dreptul său de proprietate s-a consolidat și că deține un bun, o speranță legitimă de a-l păstra, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Nu au fost primite argumentele pârâților C.P. si C.S. referitoare la faptul că instanța ar trebui să stabilească dacă bunul ce anterior fusese preluat abuziv de stat putea deveni proprietate a pârâtelor potrivit regimului juridic în vigoare la data dobândiri, față de împrejurarea că în cadrul acțiunii în revendicare compararea titlurilor aflate în conflict nu implică o cenzurare a valabilității unuia dintre ele, în acest scop partea având la îndemână o altă cale procedurală, respectiv aceea a constatării nulității.

Cum în cauza dedusă judecății, astfel cum s-a reținut anterior, pârâții vânzători nu au promovat o asemenea acțiune, tribunalul a apreciat că ei nu se pot prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici a unei speranțe legitime sub aspectul păstrării proprietății asupra imobilului în litigiu. Prin urmare, față de toate argumentele expuse, tribunalul a apreciat că dreptul autorilor pârâtei cumpărătoare nu poate fi apreciat ca preferabil în concurs cu cel al autorului reclamantei. În consecință, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare promovată de reclamanta SC P. SA este întemeiată și reținând dispozițiile art. 480 C. civ.

a obligat pârâta SC I.G.T. SRL să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei SC P. SA terenul în suprafață de 8.163,7 mp situat în șos. G.C., sectorul 3, București. Tribunalul a avut în vedere că potrivit raportului de expertiză a rezultat că suprapunerea există doar în privința acestei suprafețe. În ceea ce privește cererea reclamantei de ridicare a construcțiilor edificate pe teren, tribunalul a apreciat-o ca nejustificată, față de concluziile raportului de expertiză care precizează că pe acesta nu sunt edificate construcții. Referitor la capătul de cerere din acțiunea astfel cum a fost precizată și completată la data de 17 septembrie 2004 (Dosar nr. 586/2004), prin care reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 octombrie 2002 încheiat între pârâții C.P.

și C.S., în calitate de vânzători și pârâta SC I.G.T. SRL, în calitate de cumpărător, tribunalul a observat că aceasta a invocat drept cauze de nulitate reaua credință la momentul încheierii contractului și cauza ilicită. Sub aspectul relei credințe a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare contestat, tribunalul a apreciat că ea nu poate fi reținută, cel puțin în persoana cumpărătorului. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ. buna credință se prezumă, ceea ce presupune că sarcina relei credințe incumbă celui care o invocă. Așa fiind, în cauza dedusă judecății, reclamanta nu a răsturnat prezumția de bună credință în ceea ce o privește pe cumpărătoare și nici nu a dovedit conivența acesteia cu vânzătorii în scopul fraudării intereselor sale.

Privitor la pârâții cumpărători s-a constatat că o asemenea dovadă nu a fost depusă, iar simplul fapt al cunoașterii de către aceștia a situației juridice a terenului înstrăinat nu este suficientă pentru a contura convingerea instanței că au acționat cu rea credință. În ceea ce privește cauza ilicită invocată de reclamantă, rezultată din faptul că înstrăinarea s-ar fi făcut cu nesocotirea faptului că dreptul său era înscris în registrele de publicitate încă din anul 1996, tribunalul a constatat că vânzarea s-a realizat avându-se în vedere extrasul de carte funciară eliberat de judecătoria sectorului 3 București din 29 octombrie 2002, iar cum cartea funciară a reclamantei a fost deschisă abia la data de 15 mai 2003, persoana care figura înscrisă în cartea funciară Ia momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare era prezumată a fi proprietar.

În consecință, nu s-a reținut cauza ilicită dedusă din încălcarea unei dispoziții imperative a legii, față de faptul că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, 29 octombrie 2002, reclamanta nu îndeplinise formalitatea deschiderii cărții funciare, acest lucru realizându-se abia la data de 15 martie 2003. Așa fiind, față de considerentele ce preced tribunalul a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 octombrie 2002 de Biroul Notarilor Publici Asociați „G.E.-S.S.-D.T.”, ca neîntemeiat. Privitor la solicitarea reclamantei de rectificare a cărții funciare nr. X3 a localității București, sector 3, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei SC I.G.T.

SRL, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 7/1996 (aplicabil în cauză în raport de data introducerii acțiunii), în cazul în care cuprinsul cărții funciare nu corespunde, în privința înscrierii, cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia. Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declarație autentică, fie în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Prin urmare, față de această dispoziție legală, reclamanta poate solicita rectificarea numai în condițiile evocate, solicitarea formulată pe această cale neputând fi primită. Prin decizia nr. 132-A din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții K.R.I., B.A., C.M., T.I.

și de pârâta SC I.G.T. SRL împotriva sentinței tribunalului. Pentru a decide astfel, instanța de apei a reținut că ambele apeiante critică vădit sau nu valabilitatea titlului statului în raport de sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000, că nu există comtadictorialitate între părțile C.P., C.S. și SC P. SA, care deși are un alt titlul de proprietate nu este proprietara terenului în litigiu, iar prin compararea titlurilor apelanților cu intimata, cel al apelanților este mai bine caracterizat. Or, în cauză s-a făcut o expertiză privind amplasamentul terenurilor în litigiu, necontestată, au fost comparate titlurile exhibate de părți, s-au reținut deciziile civile nr. 1550/A din 26 mai 1998 și nr. 655 din 2 aprilie 1999 și, astfel, acțiunea în revendicare a SC I.G.T.

SRL a fost respinsă. Prin aceasta se combate susținerea părților C.P. și C.S. că prin sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 le-ar fi fost confirmat dreptul de proprietate pe terenul în litigiu în justiție. Totodată, s-a arătat că instanța de fond a făcut analiza și compararea de titluri, așa cum au solicitat apelanții, dar a ajuns Ia altă concluzie decât aceștia. Or, apelanți nu vin cu argumente convingătoare că cele reținute Ia fond sunt greșite, iar simplele susțineri (bogat argumentate) fără un suport legai nu pot fi primite. Toate criticile formulate în apel au fost deja analizate de instanța fondului. Ele au fost reluate de apelante sub o altă formulare însă, în esență, trebuia reținute mijloacele de proba ale părților, care nu s-au schimbat în apel, cu cele reținute Ia fond.

Practic s-au efectuat toate operațiunile cerute prin cererile de apel. Problema contradictorialității ce nu ar exista între părțile C.P., C.S. și SC P. SA nu poate fi pusa în acești termeni. De altfel SC P. SA i-a fost menținut titlul administrativ într-o contestație la instanța de contencios administrativ. Practic prin apeluri se face o nouă motivare a comparării de titluri, în mod subiectiv de apelanți și se ignoră și celelalte argumente dezvoltate în considerentele hotărârii instanței de fond, însă fără un fond probatoriu adecvat și justificativ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții K.R.I., B.A., C.M., T.I., cât și pârâta SC I.G.T. SRL. Pârâții K.R.I., B.A., C.M. și T.I. au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Ia Cuitea de Apel București, în baza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc.

civ. În motivarea recursului pârâții au arătat că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și este alcătuită dintr-o serie de fraze lipsite de coerență care culminează cu refuzul expres de a motiva soluția adoptată, reținându-se că „toate criticile formulate în apel au fost deja analizate de instanța fondului.” Curtea de Apel București ar fi trebuit să examineze și să pronunțe asupra următoarelor probleme de drept: semnificația deciziei civile nr. 1550/1998 a Tribunalului București și a sentinței civile nr. 601/2000 a Judecătoriei sectorului 3 București; dacă dreptul de proprietate al pârâților vânzători transmis pe cale succesorală de la autorul C.D.I.

a supraviețuit sau nu, dacă în urma naționalizării dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniu, precum și dacă era necesară recunoașterea sa în justiție în temeiul legilor de reparație; dacă pârâții C.P. și C.S. se pot prevala sau nu de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a unei speranțe legitime sub aspectul păstrării proprietății. În final, instanța de apel ar fi trebuit să compare titlurile de proprietate ale părților provenite de la autori diferiți. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cereriie părților.” Motivarea hotărârii judecătorești care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător. În cazul în care motivarea lipsește cu desăvârșire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune casarea sa, cu reluarea judecății.

În dreptul european, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenții-pârâți au formulat critici și în baza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., ce atrag modificarea hotărârii. Instanța de apel a interpretat greșit semnificația deciziei civile nr. 1550/1998 a Tribunalului București, a deciziei nr. 1550A/1998 pronunțată de Tribunalul București, precum și a sentinței civile nr. 601/2000 a Judecătoriei sectorului 3 București, schimbând înțelesul vădit neîndoielnic al acestora, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub acest aspect, pârâții au formulat următoarele critici: - dacă dreptul de proprietate al pârâților vânzători transmis pe cale succesorală de la autorul C.D.I. a supraviețuit sau nu, dacă în urma naționalizării dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniu, precum și dacă era necesară recunoașterea sa în justiție în temeiul legilor de reparație; - dacă pârâții C.P. și C.S. se pot prevala sau nu de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a unei speranțe legitime sub aspectul păstrării proprietății; - compararea celor două titluri exhibate de către reclamantă și pârâți.

Pârâta SC I.G.T. SRL și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat în principal, casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în apel. În subsidiar, a solicitat modificarea deciziei, admiterea apelurilor și schimbarea sentinței instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată. În susținerea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., pârâta a arătat că instanța de apel nu și-a îndeplinit sarcina ce-i revine, de a analiza efectiv cauza sub toate aspectele sale determinante, ce ar fi putut conduce la pronunțarea unei hotărâri cu respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil.

Hotărârea instanței de apel nu prezintă elementele de control pe baza cărora ar putea fi verificat raționamentul instanței. Succesiunea incoerentă de cuvinte ce se dorește a fi motivarea unei hotărâri judecătorești împiedică părțile să analizeze care au fost elementele de fapt avute în vedere la pronunțarea hotărârii, în timp ce problemele de drept lipsesc din obiectul judecății. De asemenea, exprimarea agramată și topica improprie utilizată în construcția propozițiilor fac imposibilă înțelegerea enunțurilor din cuprinsul hotărârii recurate. Motivarea realizată exclusiv prin trimiteri generale la legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond echivalează cu nemotivarea hotărârii. Decizia recurată nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. O asemenea hotărâre este nulă, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În baza dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pârâta-recurentă a invocat și nemotivarea soluției de respingere a cererii de încuviințare a unei expertize topografice prin care să se stabilească lipsa totală de identitate dintre terenul ce a făcut obiectul judecății în prima acțiune în revendicare promovată de C.P. și C.S. în contradictoriu cu SC P. SA și terenul ce face obiectul prezentei acțiuni. În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâta-recurentă a arătat că: - prin însușirea motivării instanței de fond, instanța de apel a preluat și interpretarea greșită a hotărârilor pronunțate cu prilejul judecății primei acțiuni în revendicare, precum și a acțiunii în constatare și ieșire din indiviziune promovată de C.P.

și C.S. în contradictoriu cu municipiul București, schimbând înțelesul vădit neîndoielnic al acestora; - prin însușirea motivării instanței de fond, instanța de apel a preluat și interpretarea greșită a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 19 octombrie 1994 emis de Ministerul Industriilor, prin care a fost schimbată natura acestuia din act declarativ de drepturi în act constitutiv de proprietate. De asemenea, s-au formulat critici în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: - ignorând ceea ce a fost judecat prin sentința civilă nr. 601/2000 a Judecătoriei sectorului 3 București și încălcând prevederile art. 6 alin. (1), art. 8, art. 10 și art. 11 din Constituția de la 1948, instanța de fond, a cărei motivare a fost însușită de către instanța de apel a considerat că dreptul de proprietate al autorului pârâților persoane fizice a fost stins prin naționalizare; - interpretând greșit dispozițiile H.G.

nr. 834/1991 și ale art. 20 din Legea nr. 15/1990, în raport de caracterul declarativ de drepturi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, instanța a refuzat să analizeze dacă SC P. SA a dobândit de la Statul român dreptul de proprietate asupra terenului revendicat; - încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, și ale art. 6 din Convenție: argumentul potrivit căruia reclamanta ar deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului ca urmare a faptului că pârâții nu au formulat o acțiune în anularea titlului de proprietate al acesteia se află în contradicție cu argumentul potrivit căruia pârâții nu se pot prevala de existența unui bun în sensul aceleiași dispoziții de drept, în condițiile în care capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-eumpărare prin care SC I.G.T.

SRL a dobândit terenul tocmai a fost respins, ca neîntemeiat; - încălcarea dispozițiilor art. 480, art. 481 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului: greșelile de judecată au determinat un rezultat eronat al raționamentului de comparare a titlurilor de proprietate concurente. Recursurile sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce succed: Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus Ia soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția adoptată.

În cauză, instanța de apel nu a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt și de drept pentru care a respins apelurile declarate de pârâți. Drept urmare, critieile formulate în baza acestui motiv de recurs se circumscriu ipotezei reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. Decizia instanței de apel a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În speță, contrar acestor dispoziții legale, instanța de apel a procedat la pronunțarea unei hotărâri pe care a motivat-o făcând trimitere exclusiv la motivarea amplă a instanței de fond.

Este de principiu că instanța de control judiciar nu se poate eschiva de la motivarea propriei decizii, făcând referire doar la considerentele reținute de instanța inferioară avute în vedere la pronunțarea soluției adoptate. Mai mult, curtea de apel nu a reținut punctual care sunt criticile invocate de către pârâți prin motivele de apel și nu a analizat susținerile apelanților. În acest context, este evident că argumentele reținute în motivarea deciziei pronunțate în apel sunt nu numai insuficiente, dar și improprii pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând în realitate cu lipsa oricăror considerente de natură să explice în fapt și în drept, soluția adoptată de instanța de apel.

În cazul în care motivarea lipsește cu desăvârșire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune casarea sa, cu reluarea judecății, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar. De asemenea, conform jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

În hotărârea din 28 aprilie 2005 pronunțată în cauza „Albina contra României”, Curtea a reținut încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, deoarece „simplul fapt că instanța de recurs a reamintit hotărârile adoptate în speță de către instanțele inferioare și argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat, nu putea să o scutească de obligația de a examina problemele ridicate în recurs de către reclamant.” Față de cele ce preced, se impune admiterea recursurilor, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de trimitere să pronunțe o hotărâre care să respecte prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asigurând astfel atât dreptul părților la un proces echitabil, conform art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții K.R.I., B.A., C.M., T.I. și de pârâta SC I.G.T. SRL împotriva deciziei nr. 132-A din data de 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2014.