Decizia nr. 4154/2018 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1213/2004 a Judecătoriei Sectorului 3

Procedura în primă instanță. 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 1 octombrie 2003, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr. x/2003, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu SC B. SRL a solicitat obligarea pârâtei să lase în deplina proprietate și liniștită posesie terenul situat în București, Sos. x, intabulat în CF nr. x ținută de Judecătoria Sectorului 3 București, având numărul cadastral x, precum și obligarea pârâtei să ridice construcțiile edificate abuziv și să readucă terenul în situația anterioară pe cheltuiala sa, iar, în caz contrar, autorizarea reclamantei de a face aceste demersuri în numele și pe cheltuiala pârâtei. 1.

Prin Sentința civilă nr. 1213 din 19 februarie 2004, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în Dosarul nr. x/2003, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, motivat de faptul că litigiul poartă asupra unui bun cu o valoare mai mare de l miliard RON. 1.

Cauza a fost astfel înregistrată la data de 24 mai 2004, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2004 (nr. unic Dosar x/2004). 1.

În ședința publică de la data de 17 septembrie 2004 reclamanta a depus o cerere completatoare a acțiunii inițiale, prin care a solicitat citarea în cauză în calitate de pârâți a lui C. și D., precum și constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002 încheiat între pârâți ce are ca obiect suprafața de 8.370,73 mp situată în București, Șoseaua x nr. 96 A, rectificarea cărții funciare nr. x și radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei SC B. SRL, obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 8.370,73 mp situat în București, Șoseaua x nr. 96 A, precum și obligarea pârâtei SC B. SRL să ridice construcțiile edificate abuziv pe acest teren și readucerea acestuia la starea inițială pe cheltuiala pârâtei, în caz contrar să fie autorizată să le desființeze pe cheltuiala acesteia. 1.

La data de 7 decembrie 2004 pârâții C. și D. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea întâmpinării pârâții au arătat, în esență, că acțiunea reclamantei este neîntemeiată și, că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, emis de Ministerul Industriilor la data de 19 octombrie 1994 în beneficiul reclamantei este lovit de nulitate deoarece a fost dat cu încălcarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991 și art. 20 din Legea nr. 15/1990. 1.

Prin încheierea din ședința publică de la 17 iunie 2005, dată de Tribunalului București, secția a v-a Civilă în Dosar nr. x/2005, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 s-a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ în vederea soluționări excepției de nelegalitate a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate seria x nr. x din 19 octombrie 1994 și transcris sub nr. x din 9 aprilie 1996 în Registrul de Transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 3 București, emis de Ministerul Industriilor, iar în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 și s-a dispus suspendarea judecății cauzei privind pe reclamanta SC A. SA și pe pârâții B. SA, C. și D. 1.

Prin Sentința civilă nr. 2879 din 14 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, prin Decizia nr. 2500 din 12 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2005, excepția de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă. 1.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 4 iunie 2010 ca urmare a cererii de redeschidere a judecății formulată de reclamanta SC A. SA. 2. Soluția primei instanțe. Prin Sentința civilă nr. 1788 din 20 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte, astfel cum a fost precizată și completată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, împotriva pârâților SC B. SA, D., C. decedat și continuată de E. și F., a obligat pârâta SC B. SRL să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei SC A. SA terenul în suprafață de 8.163,7 mp situat în Șoseaua x, București și a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/29 octombrie 2002 de B.N.P. "Asociați G.-H.-I.", ca neîntemeiat. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că în temeiul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor a fost trecută în proprietatea reclamantei SC A. SA, o suprafață de 60.193 mp amplasată, conform anexei acestuia în București, Șoseaua x. Dreptul de proprietate al reclamantei a fost transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr. x din 9 aprilie 1996, ulterior fiind deschisă cartea funciară nr. x, astfel cum rezultă din cuprinsul Încheierii nr. 9020 din 15 mai 2003 emisă de BCF sector 3. Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002 de BNP Asociați G.-H.-I., pârâții C. (în prezent decedat) și D., în calitate de vânzători au transmis către pârâta SC B. SRL, dreptul de proprietate asupra lotului A 1 în suprafață de 8.370,73 mp situat în București, Șoseaua x nr. 96 A, având nr. cadastral x, înscris în Cartea funciară nr. x a localității București - sector 3. Dreptul de proprietate al cumpărătoarei a fost înscris în cartea funciară așa cum rezultă din cuprinsul Încheierii nr. 1321-1322 din 13 februarie 2003 emisă de BCF - sector 3. Potrivit mențiunilor inserate în contractul de vânzare-cumpărare menționat rezultă că vânzătorii, autorii pârâtei SC B. SRL, dobândiseră suprafața de teren înstrăinată, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 februarie 2001 de BNP I. și prin Sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, irevocabilă și executorie conform Procesului-verbal nr. x din 16 februarie 2000 întocmit de executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 3. Prin Sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții C., D. și J. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București. S-a constat că reclamanții dețin cota de 63,75% din dreptul de asupra terenului în suprafață de 27.893 mp situat în București, Șoseaua x nr. 96 A, iar pârâtul K. deține cota de 36,25% din dreptul de proprietate asupra aceluiași teren, dispunându-se sistarea stării de indiviziune, reclamanților fiindu-le atribuită în coproprietate, suprafața de teren de 17.781,843 mp, identificată prin raportul de expertiză dispus în acea cauză. Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 februarie 2001 de BNP Asociați G.-H. - I., J. a transmis către C. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață indiviză de 2.963,641 mp din cota sa de coproprietate din terenul intravilan în suprafață totală de 1.7781,843 mp situat în București, Șoseaua x nr. 96 A. Ulterior, prin Actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 16 septembrie 2002 de BNP Asociați G.-H. - I., lotul A1 în suprafață de 8.370,73 mp cu vecinătățile și dimensiunile pe laturi indicate în cuprinsul actului, a revenit în indiviziune reclamanților din prezenta cauză, D. și C. În anul 1992, anterior ieșirii din indiviziune cu Consiliul General al Municipiului București dispusă prin Sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, reclamanții C. și D. au promovat o acțiune în revendicare imobiliară în contradictoriu cu SC L. SA, Întreprinderea A., Ministerul de Interne și Primăria sector 3, vizând și suprafața de 3 hectare teren situat în Șoseaua x, ce aparținuse autorului lor M. proprietar al Fabrici "N.", fabrică ce a fost naționalizată în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi. Acest demers al reclamanților a fost respins irevocabil, ca neîntemeiat, reținându-se că terenul reclamanților a trecut în proprietatea statului, iar pârâtele au titluri de proprietate ce nu au fost anulate. Prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert O., terenul aflat în proprietatea reclamantei conform titlului invocat de acesta, respectiv Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor, a fost identificat conform anexelor 1 și 3 ale raportului de expertiză, astfel: perimetrul 1 între punctele 1-2-23-24-25-26-27-28-29-5-6-7-8-910-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21-22-1 având o suprafață de 48.611,72 mp și perimetrul 2 între punctele 30-31-32-33-34-35-30 cu o suprafață de 11580,85 mp. În ceea ce privește suprafața de teren de 8370,73 mp situată în București, Șoseaua x nr. 96 a, dobândită de pârâta SC B. SRL prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002 de BNP Asociați G.-H.-I., încheiat cu pârâții vânzători P., tribunalul a reținut că a fost identificată de expert între punctele 3-4-5-29-28-27-26-25-24-23, aceasta suprapunându-se cu terenul identificat în perimetrul 1 ca fiind inclus în titlul de proprietate al reclamantei, cu excepția suprafeței de 207,03 mp evidențiată în anexa 2 . Drept urmare, având în vedere că cele două suprafețe de teren asupra cărora ambele părți invocă un drept de proprietate se suprapun, tribunalul a procedat în continuare la compararea titlurilor exhibate de fiecare dintre acestea și pe care își întemeiază dreptul pretins. În ipoteza în care ambele părți atât reclamantul cât și pârâtul invocă titluri scrise asupra bunului revendicat, trebuie făcută distincție după cum aceste titluri provin de la același autor sau de la autori diferiți, în acest din urmă caz urmând a se proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin și a se da eficiență titlului ce emană de la autorul al cărui titlu este preferabil. În cauza dedusă judecății, în raport de situația de fapt expusă în cele ce preced, tribunalul a apreciat că se regăsește cea de a doua ipoteză menționată, respectiv, aceea a titlurilor ce provin de la autori diferiți. Analiza drepturilor autorilor părților nu poate fi realizată fără a avea în vedere faptul că prin Decizia civilă nr. 1550A din 26 mai 1998 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 655 din 2 aprilie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, acțiunea în revendicare promovată de autorii pârâtei SC B. SRL a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin urmare, în aceste condiții, tribunalul a considerat că autorii pârâtei, vânzătorii P. nu pot susține că dreptul lor de proprietate ar fi fost confirmat în justiție. În ceea ce privește Sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă, tribunalul a considerat că aceasta nu reprezintă o confirmare a pretinsului drept de proprietate, întrucât a soluționat o acțiune de partaj ce are efect declarativ și nu poate fi opusă reclamantei SC A. SA. Or, având în vedere că valoarea probatorie a noțiunii de titlu în cadrul acțiunii în revendicare, este aceea a unei prezumții simple de proprietate, rezultă și față de efectul declarativ al hotărârii judecătorești invocată de pârâtă, că aceasta naște o prezumție simplă de proprietate în favoarea autorului său ce trebuie unită cu alte dovezi din care să reiasă faptul că era titular al dreptului pretins. Cum în cauza dedusă judecății nu au fost făcute dovezi în acest sens, mai mult din probatoriul administrat rezultând contrariul, tribunalul a apreciat că dreptul autorului pârâtei SC B. SRL nu poate fi preferat. În această privință, tribunalul a avut în vedere că, întregul imobil ce a aparținut autorului vânzătorilor, M. a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, nefiind făcută vreo dovadă a demersurilor întreprinse de pârâții vânzători în vederea recunoașterii vechiului drept de proprietate al acestuia. Contrar susținerii pârâtei și fără a repune în discuție Sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, tribunalul consideră că dreptul de proprietate al pârâților vânzători pretins a fi fost transmis pe cale succesorală de la autorul M. și avut în vedere cu ocazia ieșirii din indiviziune în anul 2000, nu a supraviețuit, deoarece urmare a naționalizării dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniu, fiind necesară recunoașterea sa în justiție în temeiul legilor speciale de reparație, un nou drept născându-se în limitele stabilite de acestea. În ceea ce privește titlul reclamantei SC A. SA, tribunalul a observat că pretențiile acesteia se întemeiază pe certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor și prin care a fost trecută în proprietatea sa o suprafață de 60.193 mp amplasată în București, Șoseaua x, act juridic ce nu a fost contestat de autorii pârâtei SC B. SRL, aceștia nesolicitând vreun moment desființarea acestuia, împrejurare ce conduce la concluzia că dreptul său de proprietate s-a consolidat și că deține un bun, o speranță legitimă de a-l păstra, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Nu au fost primite de către tribunal argumentele pârâților P. referitoare la faptul că instanța ar trebui să stabilească dacă bunul ce anterior fusese preluat abuziv de stat, putea deveni proprietate pârâtelor, potrivit regimului juridic în vigoare la data dobândiri, față de împrejurarea că în cadrul acțiunii în revendicare compararea titlurilor aflate în conflict nu implică o cenzurare a valabilității unuia dintre ele, în acest scop partea având la îndemână o altă cale procedurală, respectiv aceea a constatării nulității. Cum în cauza dedusă judecății, astfel cum s-a reținut anterior, pârâții vânzători nu au promovat o asemenea acțiune, tribunalul a apreciat că ei nu se pot prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici a unei speranțe legitime sub aspectul păstrării proprietății asupra imobilului în litigiu. Prin urmare, față de toate argumentele expuse, tribunalul a apreciat că dreptul autorilor pârâtei cumpărătoare nu poate fi preferabil în concurs cu cel al autorului reclamantei. În consecință, față de toate considerentele anterior expuse, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare promovată de reclamanta SC A. SA este întemeiată fiind admisă ca atare, potrivit 480 din C. civ. de la 1864, în privința terenului în suprafață de 8.163,7 mp situat în Șoseaua x, București., având în vedere că, potrivit raportului de expertiză, a rezultat că suprapunerea există doar în privința acestei suprafețe. În ceea ce privește cererea reclamantei de ridicare a construcțiilor edificate pe teren, tribunalul a constatat că, față de concluziile raportului de expertiză care precizează că pe acesta nu sunt edificate construcții, a fost apreciată de tribunal ca nefiind justificată. Referitor la capătul de cerere din acțiunea astfel cum a fost precizată și completată la data de 17 septembrie 2004 prin care reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002, încheiat între pârâții P., în calitate de vânzători și pârâta SC B. SRL, în calitate de cumpărător, tribunalul a remarcat că aceasta a invocat drept cauze de nulitate reaua credință la momentul încheierii contractului și cauza ilicită. Sub aspectul relei credințe a părților la încheierea contractului de vânzare cumpărare contestat, tribunalul a apreciat că ea nu poate fi reținută, cel puțin în persoana cumpărătorului. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1899 alin. (2) din C. civ. de la 1864, buna-credință se prezumă, ceea ce presupune că sarcina relei credințe incumbă celui care o invocă. Așa fiind, în cauza dedusă judecății, reclamanta nu a răsturnat prezumția de bună-credință în ceea ce o privește pe cumpărătoare și nici nu a dovedit conivența acesteia cu vânzătorii în scopul fraudării intereselor sale. Privitor la pârâții cumpărători, s-a constatat că o asemenea dovadă nu a fost depusă, iar simplul fapt al cunoașterii de către aceștia a situației juridice a terenului înstrăinat nu este suficientă pentru a contura convingerea instanței că au acționat cu rea-credință. În ceea ce privește cauza ilicită invocată de reclamantă, rezultată din faptul că înstrăinarea s-ar fi făcut cu nesocotirea faptului că dreptul său era înscris în registrele de publicitate încă din anul 1996, tribunalul a constatat că vânzarea s-a realizat avându-se în vedere extrasul de carte funciară eliberat de Judecătoria sectorului 3 București sub nr. x din 29 octombrie 2002, iar cum cartea funciară a reclamantei a fost deschisă abia la data de 15 mai 2003, persoana care figura înscrisă în cartea funciară la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare era prezumată a fi proprietar. În consecință, nu s-a putut reține cauza ilicită dedusă din încălcarea unei dispoziții imperative a legii, față de faptul că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, 29 octombrie 2002, reclamanta nu îndeplinise formalitatea deschiderii cărții funciare, acest lucru realizându-se, abia la data de 15 martie 2003. Așa fiind, față de considerentele reținute, tribunalul a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002 de B.N.P. "Asociați G.-H.-I.", ca neîntemeiat. Privitor la solicitarea reclamantei de rectificare a cărții funciare nr. x a localității București, sector 3 în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei SC B. SRL, tribunalul a reținut că potrivit disp. art. 33 din Legea nr. 7/1996 (aplicabil în cauză în raport de data introducerii acțiunii) în cazul în care cuprinsul cărții funciare nu corespunde, în privința înscrierii, cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia. Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declarație autentică, fie în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Prin urmare, față de această dispoziție legală, reclamanta poate solicita rectificarea numai în condițiile evocate, solicitarea formulată pe această cale neputând fi primită. 3. Soluția în apel Prin Decizia civilă nr. 132/2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantele-pârâte E., F., Q. și R. și de apelanta-pârâtă SC B. SRL, împotriva acestei sentințe. S-a reținut, că, în esență, că expertiza efectuată în cauză combate susținerea pârâților P. referitor la faptul că prin Sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 le-ar fi fost confirmat dreptul de proprietate pe terenul în litigiu în justiție și că titlul administrativ al SC A. SA a fost menținut în cadrul unei contestații la instanța de contencios administrativ, concluzionându-se că prin apeluri se face o nouă motivare a comparării de titluri, în mod subiectiv de apelanți și se ignoră celelalte argumente dezvoltate în considerentele hotărârii instanței de fond, însă fără un fond probatoriu adecvat și justificativ. 4. Soluția în recurs Prin Decizia civilă nr. 150/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost casată această decizie, în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel 5. Soluția instanței de apel în rejudecare Prin Decizia nr. 103A din 22 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantele-pârâte E., F., Q. și R. și de apelanta-pârâtă SC B. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 1788 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Din situația de fapt stabilită și de prima instanță, rezultă că reclamanta SC A. SA a formulat prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 8.370,73 mp situat în București, Șoseaua x nr. 96 A, sector 3 și a invocat, în susținerea acțiunii în revendicare, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. 1416 din 19 octombrie 1994 ce se referă la o suprafață de 60.193 mp. În apel, a fost depus, ca înscris ce a stat la baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul acestei societăți din care rezultă că această societate deține, ca suprafață înscrisă 77.906 mp teren provenit din naționalizarea Fabricii de ulei Mărășești, suprafață care din măsurători este de 60.193 mp. A fost, de asemenea, depus memoriul tehnic întocmit de S. - SA ce a avut ca obiect realizarea studiului topografic asupra terenurilor aferente Societății Comerciale A. SA în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, împreună cu planurile anexă ce identifică terenurile deținute anterior în administrare, în Perimetrul 1 și respectiv Perimetrul 2. Pârâții au depus la dosarul cauzei, la solicitarea instanței de apel Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27 aprilie 1934 ce are ca obiect un teren în suprafață de 1,5 ha situat pe drumul Căldăraru - Cățelu, comuna suburbană Dudești - Cioplea, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 24 martie 1934 ce are ca obiect un teren în suprafață de 3 ha situat în comuna Dudești - Cioplea, Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 19 noiembrie 1934 ce are ca obiect un teren în suprafață de 3 ha situat pe drumul Căldăraru - Cățelu și contractul de vânzare-cumpărare nr. x mai 1935 ce are ca obiect un teren în suprafață de 3 ha situat pe teritoriul comunei Dudești Cioplea. În ceea privește preluarea de către stat se reține că Întreprinderea N. M. a fost naționalizată în baza Legii nr. 119/1948, ocazie cu care a fost întocmit procesul-verbal întocmit în 12 iunie 1948. Conform anexei nr. 21 din 12 iunie 1948 la procesul-verbal de predare-primire întocmit cu ocazia preluării Întreprinderii N. de către reprezentantul Ministerului Industriilor, a fost preluat terenul în suprafață de 75.000 de mp. afectat întreprinderii conform inventarului încheiat la 31 decembrie 1947. Anexa 38 a aceluiași proces-verbal se referă la preluarea unei suprafețe de 60.000 de mp. teren neprevăzut în inventarul fabricii. Prin cererea înregistrată la data de 15 mai 1992 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București sub nr. x/1992, astfel cum a fost precizată la 28 februarie 1994 reclamanții C. și D. au chemat în judecată pe pârâtele SC L. SA, SC A. SA, Ministerul Tineretului și Sportului, Primăria Sectorului 3 București și Primăria Municipiului București solicitând obligarea pârâtelor la retrocedarea a două suprafețe de teren de 3 și respectiv 6 ha situate în București, șos. Cățelu. Prin Sentința civilă nr. 4548 din 10 aprilie 1995 Judecătoria sectorului 3 a admis, în parte acțiunea și a obligat Primăria sectorului 3 să lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 2,0540 ha, SC L. SA terenul în suprafață de 3,29 ha, Ministerul Tineretului și Sportului suprafața de 2,50 ha. Cu ocazia judecării acestui litigiu s-a constatat că din suprafața de teren totală revendicată, pârâta SC A. SA ocupă o suprafață de 4,9087 ha, conform Certificatului de proprietate nr. x/1995 și o suprafață de 0,2413 ha este ocupată de proprietăți particulare, suprafețe de teren cu privire la care reclamanții au renunțat la judecată. Prin Decizia civilă nr. 481A din 12 februarie 1996 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de Primăria Municipiului București, SC L. SA și a luat act că apelanta Ministerul Tineretului și Sportului își retrage apelul. Prin Decizia civilă nr. 1618 din 20 decembrie 1996 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis recursul declarat de SC L. SA, a casat decizia tribunalului și a trimis spre rejudecare apelurile declarate de Consiliul Local al Municipiului București și SC L. SA. În fond, după casare, prin Decizia civilă nr. 1550A din 26 mai 1998 a fost admis apelul declarat de apelanta Consiliul General al Municipiului București, a fost schimbată în tot sentința și respinsă acțiunea ca neîntemeiată și s-a luat act de renunțarea la apel a lui SC L. SA. Prin Decizia civilă nr. 655 din 2 aprilie 1999 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și D. Prin Sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 200 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 în Dosarul nr. x/1999 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții C., D. și J. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, s-a constat că reclamanții dețin cota de 63,75% din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 27.893,087 mp situat în București, șos. x, teren din care pârâtul deține în indiviziune cota de 36,25% și s-a atribuit reclamanților suprafața de 17.781,843 mp și pârâtului suprafața de 10.111,244 mp. În continuare, conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2002, apelanta SC B. SRL este deținătoarea imobilului de la nr. poștal 96A, pentru care există nr. cadastral provizoriu 3864/1. În apel, expertul T. a identificat terenul în suprafață de 10,5 ha ce a aparținut autorului pârâților conform actelor de proprietate arătate anterior și a arătat că terenul în suprafață de 7,5 ha, cumpărat potrivit primelor trei acte de proprietate arătate anterior a fost proprietatea fabricii (ce a făcut obiectul anexei 21 la procesul-verbal de predare - primire întocmit cu ocazia preluării) și terenul de 3 ha cumpărat de autor potrivit ultimului act de proprietate era lipit de terenul fabricii și a făcut obiectul anexei 38 la procesul-verbal, împreună cu un alt teren în suprafață de 3 ha dobândit în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 1937, care nu face obiectul prezentului litigiu. A fost, de asemenea, identificat terenul ce aparține intimatei-reclamante conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate și documentației cadastrale întocmite. Conform expertului, terenul revendicat în prezentul litigiu este inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate al reclamantei și se suprapune cu terenul aparținând apelantei-pârâte SC B. SRL. Concluzionând, curtea de apel a reținut, în raport de ansamblul probator administrat în cauză, că pentru terenul ce face obiectul prezentului litigiu, ambele părți invocă acte de proprietate, astfel că se impune a se proceda la compararea titlurilor. Sintetizând criticile formulate de apelante, curtea de apel a avut în vedere faptul că, pe de o parte, au fost criticate reținerile tribunalului cu privire la efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterioare, iar pe de altă parte greșita reținere a preferabilității titlului reclamantei în acțiunea în compararea titlurilor, critici ce vor fi analizate împreună, fiind comune ambelor apeluri. Sub un prim aspect, au fost înlăturate criticile ambelor apelante legate de faptul că, în litigiul anterior (în acțiunea în revendicare), instanțele nu ar fi procedat la o analiză a nevalabilității titlului statului în urma preluării terenului de la autorul apelanților, în condițiile în care acțiunea în revendicare formulată de apelanții-pârâți persoane fizice din prezentul litigiu a fost respinsă motivat de faptul că terenul ar intra sub incidența Legii nr. 18/1991. Astfel, verificând, aceste susțineri, se reține că deși instanța de apel a făcut trimitere la legea specială, instanța de recurs a analizat aceste aspecte, reținând expres că "tribunalul a constatat că terenul proprietatea autorului reclamanților a trecut în proprietatea statului, iar pârâtele au titluri de proprietate ce nu au fost anulate, așa încât soluția de respingere a acțiunii este legală și temeinică și dacă prin considerentele hotărârii s-a indicat o altă cale ce eventual ar putea fi urmată …". Prin urmare, nu a fost primită susținerea apelanților referitoare la faptul că, în cadrul acțiunii în revendicare nu ar fi fost antamat aspectul vizând preluarea terenului de către stat, curtea de apel constatând că respingerea acțiunii în revendicare a fost determinată tocmai de reținerea acestui aspect . Sub un al doilea aspect, apelanții susțin că, deși acțiunea în revendicare le-a fost respinsă, în realitate, dreptul lor de proprietate a fost confirmat în justiție, întrucât prin Sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 le-a fost admisă acțiunea în constatare și ieșire din indiviziune, în urma căreia terenul ce face obiectul litigiului le-a fost atribuit. Critica apelanților în sensul că instanța de fond nu a avut în vedere Sentința civilă nr. 601/2000 pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București - care se impune ca și chestiune prejudicială asupra problemei litigioase privind relația dintre părți - nu a fost primită. Curtea de apel a constatat că prin sentința arătată anterior a fost admisă acțiunea în constatare și s-a dispus ieșirea din indiviziune, sentință ce a fost pronunțată ulterior respingerii acțiunii în revendicare și doar în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, nu și cu reclamanta, care deținea deja terenul conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate ce fusese emis în 1995. Sub acest aspect, curtea constată că această hotărâre judecătorească nu este opozabilă părții litigante adverse, în condițiile în care obligativitatea efectelor lucrului judecat presupune identitatea părților din litigiul anterior, premisă care nu se regăsește în speță. Astfel, Curtea de Apel a apreciat că trebuie avut în vedere că limitele cercetării judecătorești sunt configurate de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar în măsura în care reclamantul nu înțelege să-și valorifice pretinsele drepturi într-o procedură contencioasă care să includă și alte terțe persoane care pot pretinde aceleași drepturi, consecința nu poate fi decât aceea că numai părțile prezente sau reprezentate la dezbaterile judiciare, vor suporta efectele directe ale actelor juridice-hotărârilor judecătorești. Aceasta soluție este pe deplin împărtășită de practica și doctrina judiciară, nefiind recunoscută posibilitatea extinderii efectelor hotărârilor judecătorești asupra terților, întrucât autoritatea judecătorească a fost învestită de părți, sub semnul principiului disponibilității, numai în limitele a ceea ce părțile au cerut, prin alegerea faptelor și a drepturilor și intereselor lor legitime iar aceștia nu au beneficiat în mod concret de posibilitatea de a se apăra, de a contesta, de a-și exprima punctul de vedere în fața unei instanțe de judecată, de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Sub un al doilea aspect, instanța de apel a constatat că efectul păstrării dreptului de proprietate al autorilor apelanților nu poate fi reținut întrucât s-ar nega realitatea tuturor raporturilor juridice ce au avut loc în perioada comunistă, legislația cu privire la imobilele preluate în acea perioadă, Decizia nr. 33/2008 a ICCJ, dar și principiile de drept aplicabile în materie. Se reține, astfel cum s-a conturat în practica judiciară internă, dar și în lumina jurisprudenței CEDO, că simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului, neurmată de obligația de restituire a bunului nu poate constitui baza unui "bun actual", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu atât mai mult în cazul de față, când reclamanților le-a fost respinsă acțiunea în revendicare, reținând instanța de recurs că terenul a fost preluat de stat și se află în posesia altor persoane ce dețin titluri valabile, nu se poate considera că promovarea ulterioară a unei acțiuni în "constatare și partaj", în contradictoriu doar cu unul din pârâții acțiunii în revendicare, acțiune în care nu a fost analizată în nici un fel valabilitatea preluării imobilului de către stat, ar putea avea ca efect recunoașterea unui bun actual în patrimoniul apelanților. În ceea ce privește critica vizând modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, curtea constată că, în mod corect, în compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a acordat preferabilitate reclamantei. Cu privire la certificatul de atestare a dreptului de proprietate, curtea reține că, deși real că izvorul dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu decurge din lege, acest fapt nu poate determina respingerea acțiunii în revendicare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, acțiunea în revendicare a fost respinsă irevocabil. Astfel, curtea a avut în vedere faptul că, prin Legea nr. 15 din 7 august 1990, unitățile economice de stat s-au reorganizat în regii autonome și societăți comerciale cu capital de stat, iar bunurile care existau în patrimoniul unităților economice socialiste de stat cu titlu de drept de administrare directă au trecut în patrimoniul regiilor autonome și al societăților comerciale rezultate în urma reorganizării, cu titlu de drept de proprietate. În aplicarea art. 19 și 20 din acest act normativ, a fost adoptată H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat. Anterior apariției Legii nr. 15/1990, unitățile economice de stat dobândeau un drept de administrare directă asupra bunurilor ce le erau atribuite, drept real, opozabil erga omnes în raporturile civile. Actul normativ care reglementa regimul juridic al transmiterii în administrare a bunurilor proprietatea statului între entitățile juridice de stat a fost Decretul Consiliului de Stat nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului. Deși real că reclamanta nu a putut preciza actul în baza căruia terenul a trecut în administrarea sa, curtea are în vedere, în aprecierea faptului că terenul se afla în administrarea acesteia, Situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat întocmită de Comisia numită potrivit Ordinului nr. 4223/1992 în care reclamanta figurează cu 60193 mp. proveniți din naționalizarea Fabricii de ulei Mărășești. În aceste condiții, asupra terenului înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în temeiul art. 20 alin. (2) din legea nr. 15/90 asupra bunurilor ce le avea în administrare, categorie în care este inclus și terenul revendicat. Pe de altă parte, neanularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis reclamantei în procesul de privatizare, are ca efect aprecierea că SC A. SA are un bun actual, care poate fi opus titlului vechi al autorilor apelanților, pierdut prin preluarea de către stat. Jurisprudența CEDO relevantă a statuat că titlurile vechi nu fac dovada existenței unui bun în sensul Convenției, care să beneficieze de protecția conform art. 1 din Protocolul 1, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul fostului proprietar, urmare a preluării de către stat, fiind necesare demersuri administrative sau parcurgerea căilor interne de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul în speță, pentru considerentele reținute anterior relativ la efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în cele două litigii promovate anterior de apelanți. Pe de altă parte, contrar susținerii apelanților nu se poate reține și analiza, în prezentul litigiu, valabilitatea preluării de către stat a terenului ce a aparținut autorilor lor, pentru rezolvarea acestor aspecte fiind necesară depunerea unor hotărâri anterioare care să fi tranșat aceste aspecte, ceea ce nu este cazul. Având în vedere considerentele arătate anterior, curtea a reținut că soluția de admitere a acțiunii în revendicare este legală și temeinică, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. au fost respinse, ca nefondate, cererile de apel. 6. Soluția în al doilea recurs Prin Decizia civilă nr. 2323 pronunțată la data de 24 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de pârâții E., F., Q., R. și de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 103A din 22 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut, examinând criticile formulate de pârâți sub aspectul incidenței motivelor de recurs înscrise în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. din perspectiva modului în care a fost realizat raționamentul de comparare a titlurilor de proprietate evocate de părțile litigante, cu consecința reținerii preferabilității titlului reclamantei, dar și a modului în care instanța de apel a dat eficiență efectelor juridice produse în cauză de hotărârile judecătorești pronunțate în litigii anterioare, Înalta Curte a reținut următoarele: În cadrul acțiunii în revendicare formulată în cauză de reclamanta SC A. SA, instanțele au identificat judicios mecanismul judiciar de comparare, având în vedere faptul că proba deplină, absolută a dreptului de proprietate nu se poate realiza exclusiv prin intermediul titlurilor de proprietate, pentru că acestea constituie doar mijloace relative de probă și au caracterul unor simple prezumții ale dreptului real, deduse din însăși existența lor. În contextul situațional stabilit, întrucât ambele părți au invocat câte un drept de proprietate în privința bunului litigios care emană de la autori diferiți, în mod corect instanțele de fond au constatat necesitatea comparării titlurilor exhibate de fiecare dintre acestea pentru a da eficiență titlului care emană de la autorul al cărui titlu este mai preferabil. În ceea ce privește titlul pârâților-recurenți, din succesiunea transmisiunilor la care s-a făcut referire în considerentele apelului și care au fost avute în vedere de tribunal la stabilirea caracterului preferabil al titlului reclamantei, se reține că pârâta SC B. SRL a cumpărat de la pârâții C. (decedat în prezent) și D., prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002 dreptul de proprietate asupra lotului A în suprafață de 8.370,73 mp situat în București, sos. x, nr. cadastral x, înscris în CF nr. x a localității București. Din actul de înstrăinare, rezultă că vânzătorii, autorii pârâtei SC B. SRL, au dobândit suprafața de teren înstrăinată, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 februarie 2001 și Sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, irevocabilă și executorie conform Procesului-verbal nr. x din 16 februarie 2000 întocmit de executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 3. Astfel, prin Sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții C., D. și J. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și s-a constat că reclamanții dețin cota de 63,75% din dreptul de asupra terenului în suprafață de 27.893 mp situat în București, Șoseaua x nr. 96 A, iar pârâtul K. deține cota de 36,25% din dreptul de proprietate asupra aceluiași teren, dispunându-se sistarea stării de indiviziune, reclamanților fiindu-le atribuită în coproprietate, suprafața de teren de 17.781,843 mp, identificată prin raportul de expertiză dispus în acea cauză. Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 februarie 2001, J. a transmis către C. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață indiviză de 2.963,641 mp din cota sa de coproprietate din terenul intravilan în suprafață totală de 17.781,843 mp situat în București, Șoseaua x nr. 96 A. Ulterior, prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 16 septembrie 2002, lotul A1 în suprafață de 8370,73 m.p cu vecinătățile și dimensiunile pe laturi indicate în cuprinsul actului, a revenit în indiviziune pârâților D. și C. (decedat). În ceea ce privește titlul exhibat de reclamanta SC A. SA, s-a reținut că acesta este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor prin care a fost trecută în proprietatea acesteia suprafața de 60.193 mp amplasată în București, Șoseaua x. Instanțele de fond au dat preferabilitate titlului reclamantei reținând că respectivul act juridic nu a fost contestat de autorii pârâtei SC B. SRL, împrejurare ce conduce la concluzia că dreptul de proprietate al reclamantei s-a consolidat și că deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Prin motivele de recurs, pârâții au criticat aspectul referitor la procedeul greșit al instanțelor de fond de a refuza examinarea modalității de transmitere a dreptului de proprietate de la statul român către SC A. SA, transmisiune care impunea, în prealabil, verificarea actului administrativ, în conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. a) și b) din Decretul nr. 409/1955, prin care s-ar fi procedat la atribuirea în patrimoniul fostei întreprinderi A. a terenului litigios, apreciind că apărarea axată pe acest aspect a fost greșit înlăturată de instanța de apel. Critica recurenților este întemeiată, atât timp cât analiza titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, inclusiv a actelor anterioare acestor titluri, trebuia realizată pe cale incidentală, în cadrul operațiunii de comparare a acestora și, față de modul de dobândire a proprietății, verificările directe se impuneau a fi realizate prin raportare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, respectiv - în cazul reclamantei - de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. Contrar susținerilor reclamantei, în ciclurile procesuale anterioare, inclusiv în cadrul prezentului demers judiciar, pârâții au negat existența vreunui titlu, în forma reglementată de art. 1 din Decretul nr. 409/1955, prin care antecesoarea reclamantei, fosta întreprindere A., ar fi dobândit un drept real de administrare asupra terenului litigios și care ar legitima faptul că la momentul apariției Legii nr. 15/1990 reclamanta avea în patrimoniul său terenului în privința căruia a fost emis, în considerarea art. 20 alin. (2) din Lege, certificatul de atestare a dreptului de proprietate. În condițiile în care pârâții deși au susținut că cerința legală instituită de art. 1 din Decretul nr. 409/1955 nu este îndeplinită, întrucât fosta întreprindere A. nu ar fi dobândit un drept real de administrare asupra terenului (litigios), în cauză, instanțele de fond nu au efectuat verificări și nu au procedat la examinarea acelor circumstanțe care ar fi fost în măsură să ateste faptul că acest drept a fost atribuit fostei întreprinderi A. (antecesoarea reclamantei) pentru a fi susceptibil de a fi convertit, prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, în drept de proprietate, prin reorganizarea întreprinderii respective. Sub acest aspect, instanța de apel deși reține că nu a fost identificat actul în baza căruia terenul a trecut în administrarea antecesoarei reclamantei stabilește, însă, că terenul respectiv s-a aflat în administrarea acesteia având în vedere Situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat întocmită de Comisia numită potrivit Ordinului nr. 4223/1992 în care reclamanta figurează cu 60.193 mp proveniți din naționalizarea Fabricii de ulei Mărășești. Or, în circumstanțele expuse, situația juridică a imobilului nu este clarificată doar prin trimiterea la înscrisul evocat care face referire la Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, deoarece nici înscrisul respectiv și nici actul normativ nu atestă împrejurarea că, în favoarea fostei întreprinderi A., a fost constituit de către statul român un drept care să legitimeze existența terenului litigios în patrimoniul acesteia. Într-adevăr, operațiunea juridică de transmitere a unui drept de administrare în patrimoniul unei întreprinderi socialiste se putea realiza în conformitate cu prevederile Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului. Astfel, potrivit art. 1 lit. b) din actul normativ sus evocat, transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului între un sfat popular și o unitate tutelată de o instituție centrală de stat se face prin Decizia comitetului executiv al Sfatului Popular Regional, respectiv al Capitalei care deținea bunurile, iar potrivit art. 2 din același act normativ transmiterea bunurilor potrivit art. 1 lit. a), b) și c) se putea face "numai cu acceptarea instituției tutelare a unității" la care urmează a se transmite bunurile respective. Întrucât, prin efectul Legii nr. 15/1990, dreptul de administrare directă a fost transformat în drept de proprietate pentru toate bunurile care făceau obiectul dreptului de administrare al fostelor unități economice de stat și, întrucât, ulterior intrării în vigoare a acestei Legi, antecesoarea reclamantei a fost reorganizată sub forma societății pe acțiuni, se impunea a fi clarificată împrejurarea dacă, în conformitate cu exigențele Decretului nr. 409/1955, bunul litigios se afla în patrimoniul acesteia la momentul reorganizării sale. În acest context situațional, este esențial a se stabili dacă fosta întreprindere U. a deținut în patrimoniul său un drept de administrare asupra terenului revendicat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, atât timp cât art. 20 alin. (2) din Lege prevede că "bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu". Edificator este a se stabili dacă cerințele legale au fost îndeplinite pentru ca terenul litigios să devină proprietatea societății comerciale, atât timp cât, într-adevăr, existența dreptului de administrare directă a fostei unități economice de stat care deținea bunul conferea posibilitatea de a fi convertit în drept de proprietate în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, text normativ care - însă - excludea dreptul de a dobândi proprietatea dacă exista un "alt titlu" cu care au fost dobândite bunurile și, care, desigur, nu se referă la dreptul de administrare directă. Or, sintagma "cu excepția bunurilor dobândite cu alt titlu" înscrisă în teza a II-a a textului legal sus evocate reglementează, în ceea ce privește societățile nou înființate, excepția dobândirii în proprietate, de către acestea, a bunurilor care au aparținut fostelor unități de stat și care au fost dobândite în patrimoniu cu un "alt titlu". Cum însăși Constituția prevede modalități de dobândire a unor bunuri pe alte căi decât intrarea lor în proprietate, trebuie avut în vedere că această normă legală vizează acele bunuri care, potrivit destinației lor, uzului sau sau interesului public, fac obiectul proprietății publice sau private a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și care au fost atribuite acestor societăți, prin actul de înființare, expres cu titlu de administrare, fiind necesare desfășurării obiectului de activitate al acestora. Prin urmare, reținând incidența motivelor de recurs înscrise în art. 304 pct. 9 și 5 C. proc. civ., urmează ca, în urma admiterii recursului și casării deciziei atacate, instanța de rejudecare să stabilească relativ la terenul revendicat ce a devenit obiect al dreptului de proprietate al reclamantei SC A. SA, dacă bunul respectiv a intrat legal în proprietatea statului și dacă antecesoarea reclamantei a devenit proprietara bunului aflat în patrimoniul său în privința căruia pretinde că avea un drept de administrare regulat născut, în concordanță cu cadrul constituțional și legislația în vigoare anterioară anului 1989. Drept urmare, toate aceste verificări se impun a fi întreprinse, deoarece, chiar dacă reclamanta se află în posesia unui titlu nedesființat, constatare reținută corect de instanța de apel, acest aspect nu poate constitui un argument în a obstacula examinarea titlurilor părților, deoarece orice viciu care ar leza titlul autorului ar radia implicit și asupra propriului titlu, fapt care ar afecta preferabilitatea în cadrul mecanismului de comparare a titlurilor exhibate în cauză. Totodată, examinând titlul pârâților P., instanța de fond a reținut relativ la Sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 a Judecătoriei Sector 3 București că aceasta naște o prezumție simplă de proprietate în favoarea autorului lor care trebuie unită cu alte dovezi din care să reiasă că era titular al dreptului pretins. Deși corectă constatarea, trebuie avut în vedere că, în cadrul acțiunii în revendicare, pârâții-recurenți au opus titlului reclamantei, efectele acestei sentințe susținând, printre altele, că hotărârea judecătorească îmbracă, ca valoare probatorie, aspectul unei prezumții relative pe aspectul nevalabilității titlului statului arătând că terenul se afla, la data respectivă, în deținerea Consiliului General al Municipiului București. Or, apelanții deși au solicitat a fi analizată opozabilitatea acestei sentințe din perspectiva modului în