ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 671/2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13.11.2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. și intervenientul C., în contradictoriu cu pârâții D., E., F. și G., au solicitat instanței să dispună următoarele:

• Cu referire la imobilul - teren:

1) constatarea nulității absolute a contractului de împrumut având ca părți pe pârâtul G. și pe reclamanta A. S.R.L., prin pârâtul D., cu dată incertă de redactare, însă cu mențiunea "încheiat la data de 06.06.2006", acesta având la bază o cauză ilicită în sensul prevederilor art. 966 și următoarele din vechiul C. civ., respectiv art. 1235 și următoarele din noul C. civ. și pe cale de consecință, să se constate că nu există creanța menționată în acesta și să se dispună anularea tuturor actelor juridice subsecvente actului juridic anulat, precum și să se dispună repunerea părților în situația anterioară, în sensul:

2) constatării nulității absolute a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x din 14 noiembrie 2011 de BNP H. din București - Sector 5, motivat, pe de o parte, de faptul că această cesiune are la bază o cauză ilicită, în sensul prevederilor art. 1235 și următoarele din noul C. civ., iar, pe de altă parte, de faptul că este nul, având în vedere constatarea nulității absolute a contractului de împrumut și constatarea inexistenței creanței ce a stat la baza emiterii somației de plată prevăzute în sentința comercială nr. 11961/2011, pronunțată în dosarul nr. x/2010;

3) constatării nulității absolute a actului de adjudecare a bunului imobil vândut silit la licitația publică din 04 decembrie 2012, ora 10:30, din dosarul de executare nr. 865/2012 al BEJ I., ca efect al anulării contractului de împrumut și al contractului de cesiune în baza cărora a fost demarată procedura executării silite, adjudecarea fiind act subsecvent actelor a căror nulitate o solicită, în temeiul art. 449 coroborat cu art. 520 din vechiul C. proc. civ.

4) să se dispună, pe cale de consecință, repunerea în situația anterioară, în sensul readucerii în patrimoniul A. S.R.L. a bunului imobil - teren, situat în București str. x, în suprafață de 604,98 mp, înscris în Cartea Funciară nr. x-3 a municipiului București cu număr cadastral x;

5) în temeiul art. 908 din noul C. civ., art. 34 din Legea nr. 7/1996, radierea dreptului de proprietate al pârâtului F. asupra imobilului teren din București, str. x, în suprafață de 604,98 mp înscris în Cartea Funciară nr. x-3 a Municipiului București cu număr cadastral x;

6) înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate al reclamantei A. S.R.L. asupra imobilului teren din București, str. x, în suprafață de 604,98 mp, înscris în Cartea Funciară nr. x-3 a municipiului București, cu număr cadastral x;

• Cu referire la imobilul - construcție:

7) constatarea nulității absolute a contractul de asociere în participațiune datat de către pârâtul D. cu data de 04.08.2005, dintre reclamanta A. S.R.L., prin asociații D., J. și K., act având la bază o cauză ilicită în sensul prevederilor art. 966 și următoarele din vechiul C. civ., fiind un înscris fals;

8) constatarea nulității absolute a acordului de construire datat de către pârâtul D. cu data de 04.08.2005, act având la bază o cauză ilicită în sensul prevederilor art. 966 și următoarele din vechiul C. civ., fiind un înscris fals;

9) constatarea nulității absolute a Declarației de instituire a dreptului de superficie, autentificată sub nr. x din 24.02.2011 de BNP L., act având la bază o cauză ilicită în sensul prevederilor art. 966 și următoarele din vechiul C. civ.

10) să se constate calitatea reclamantei A. S.R.L. de investitor (proprietar) al imobilului construcție din București, str. x, clădire cu regim de înălțime S+P+4E+etaj tehnic, cu destinația de hotel, având nr. cadastral și nr. topografic x-CI, în sensul prevederilor art. 7 alin. (14) din Legea nr. 50/1991 coroborat cu prevederile art. 44 și art. 52 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991;

11) să se constate, în temeiul art. 7 alin. (14) din Legea nr. 50/1991 coroborat cu prevederile art. 44 și art. 52 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, că Autorizația de construire nr. x din 24.10.2005 împreună cu celelalte acte - avize, acorduri, documentații etc., care au stat la baza eliberării acesteia, aparțin de drept reclamantei A. S.R.L., în calitate de investitor (proprietar);

12) în considerarea calității de investitor (proprietar) să se constate că reclamanta A. S.R.L. este titulara Procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x din 26.02.2008;

13) să se dispună, în temeiul art. 908 din noul C. civ./art. 34 din Legea nr. 7/1996, radierea dreptului de proprietate al pârâților D. și E. asupra imobilului construcție din București, str. x, clădire cu regim de înălțime S+P+4E+etaj tehnic cu destinația de hotel, având nr. cadastral și nr. topografic x-C1;

14) să se dispună înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate al reclamantei A. S.R.L. asupra imobilului construcție din București, str. x, clădire cu regim de înălțime S+P+4E+etaj tehnic cu destinația de hotel, având nr. cadastral și nr. topografic x-C1, drept dobândit prin construire;

15) de asemenea, ca efect al repunerii în situația anterioară, obligarea pârâților la restituirea către reclamanta A. S.R.L. a bunurilor imobile, teren - situat în București, str. x, în suprafață de 604,98 mp, înscris în Cartea Funciară nr. x-3 a municipiului București cu număr cadastral x și construcție - din București, str. x, clădire cu regim de înălțime S+P+4E+etaj tehnic cu destinația de hotel, având nr. cadastral și nr. topografic x-C1;

16) obligarea pârâților la transmiterea, în original, a tuturor documentelor ce au stat la baza edificării construcției din București, str. x, clădire cu regim de înălțime S+P+4E+etaj tehnic cu destinația de hotel, având nr. cadastral și nr. topografic x- C1;

• Cu referire la prejudiciul cauzat reclamantei A. S.R.L. de pârâtul D.:

17) să se dispună, în temeiul pct. 2 din Hotărârea AGA nr. 2 din 11.01.2007, obligarea pârâtului D. la achitarea sumei de 90.750,00 Euro actualizată cu indicele de inflație, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei A. S.R.L. prin semnarea fără acordul asociatului C. a contractului de împrumut având ca părți pe pârâtul G. și pe reclamanta A. S.R.L., prin pârâtul D., cu dată incertă de redactare, însă cu mențiunea "încheiat la data de 06.06.2006";

18) să se dispună, în temeiul pct. 2 din Hotărârea AGA nr. 2 din 11.01.2007, obligarea pârâtului D. la achitarea către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 695.000,00 Euro, reprezentând prejudiciul cauzat prin actele frauduloase săvârșite cu nerespectarea obligației stabilite prin Hotărârea AGA nr. 2 din 11.01.2007 privind luarea hotărârilor în unanimitate la modul de desfășurare a activități societății;

19) obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 449 coroborat cu art. 520 din vechiul C. proc. civ., art. 966 și următoarele, art. 968 din vechiul C. civ., art. 1246 alin. (2) noul C. civ., art. 967 din vechiul C. civ., art. 7 alin. (14) din Legea nr. 50/1991 coroborat cu prevederile art. 44 și art. 52 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, art. 192 și următoarele C. proc. civ., art. 908 noul C. civ., art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Pârâtul G. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepție: anularea acțiunii formulate de intervenientul C., ca netimbrată; anularea acțiunii pentru lipsa calității de reprezentant a reclamantei A. S.R.L.; respingerea acțiunii ca tardiv formulată; să se constate prescripția dreptului la acțiune al reclamantei și al intervenientului, în raport de capătul 1 din cererea de chemare în judecată; respingerea primului capăt de cerere ca inadmisibil.

Pârâții D. și E. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii, pe cale de excepție, ca netimbrată și ca prescrisă. În acest sens, au învederat că, în raport de data înregistrării la instanță a cererii de chemare în judecată - 13.11.2013, este prescris dreptul la acțiune în raport de punctele 1,7, 8, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18 din cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L. și de intervenientul C..

Prin încheierea din 05.09.2014, instanța a constatat că cererea de intervenție formulată de intervenientul C. este o cerere de intervenție accesorie, în interesul altei persoane (în speță reclamanta), a respins cererea în anulare a cererii de intervenție și implicit, excepția de netimbrare a acesteia, a respins excepția lipsei calității de reprezentant pentru reclamanta A. S.R.L., a respins cererea de suspendare a judecății cauzei întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a respins excepția tardivității introducerii acțiunii și excepția inadmisibilității primului capăt de cerere și a unit cu fondul excepția prescripției și excepția inadmisibilității.

Pârâții D. și E. au depus la dosar note scrise, prin care au invocat următoarele excepții:

l. cu privire la primul capăt de cerere:

a. excepția de necompetență materială funcțională a instanței;

b. excepția de prescripție a dreptului la acțiune în raport de art. 79 lit. b) din Legea nr. 85/2006.

În cazul în care se va considera că primul capăt de cerere este o cerere de drept comun, au invocat următoarele excepții:

a. excepția de netimbrare a cererii;

b. excepția nulității acestui capăt de cerere, în sensul în care reclamanta nu precizează care este cauza ilicită, adică ce norme de drept se încalcă;

c. excepția puterii de lucru judecat.

Cu privire la cererea de intervenție accesorie în raport de intervenient, s-a invocat:

a. excepția lipsei de interes;

b. excepția netimbrării cererii de intervenție;

a. excepția necompetenței materiale a instanței în raport de valoarea capătului de cerere;

b. excepția netimbrării acțiunii;

c. excepția lipsei de interes cu privire atât la cererea principală, cât și cu privire la cererea de intervenție accesorie;

d. excepția inadmisibilității cererii.

a. excepția de necompetență materială a Tribunalului București;

b. excepția insuficientei timbrări a capătului de cerere, în cauză fiind aplicabile prevederile O.U.G. nr. 80/2013;

c. excepția de inadmisibilitate.

a. excepția de nulitate a cererii în raport de dispozițiile art. 194 lit. d) din noul C. proc. civ.

b. excepția inadmisibilității cererii în raport de dispozițiile art. 30 și 35 noul C. proc. civ.

a. excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților;

b. excepția necompetenței funcționale a instanței de judecată;

c. excepția inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile art. 35 din noul C. proc. civ.

a. excepția nulității acțiunii în temeiul art. 194 lit. a) din noul C. proc. civ.

b. excepția necompetenței funcționale a instanței de judecată;

c. excepția inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile art. 35 din noul C. proc. civ.

Pe de altă parte, s-a arătat că acest capăt de cerere este inadmisibil având în vedere că nu s-a solicitat anularea unor acte juridice (de executare silită și acte administrative) care constituie temeiuri procedurale ale dobândirii dreptului de proprietate asupra acestor bunuri de către pârâți.

Prin încheierea de ședință din 02.04.2015, instanța a respins excepția necompetenței funcționale pe capătul 1 de cerere; a constatat că sunt rămase fără obiect excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de art. 79 lit. b) din Legea nr. 85/2006 și excepția lipsei calității procesuale active în raport de prevederile art. 79-81 din Legea nr. 85/2006; a respins excepția lipsei de interes a intervenientului accesoriu pe capătul 1 de cerere; a constatat că instanța s-a pronunțat la termenul din 05.09.2014 asupra excepției de netimbrare a cererii principale și a cererii de intervenție accesorie în sensul respingerii excepției de netimbrare.

A respins excepția nulității capătului 1 de cerere; a respins excepția puterii de lucru judecat pe capătul 1 de cerere; a respins excepția necompetenței materiale pe capătul 2 de cerere; s-a constatat că instanța s-a pronunțat la termenul din 05.09.2014 asupra excepției de netimbrare a cererii principale și a cererii de intervenție accesorie în sensul respingerii excepției de netimbrare; s-a respins excepția lipsei de interes și excepția de inadmisibilitate pe capătul 2 de cerere; s-a respins excepția necompetenței materiale pe capătul 3 de cerere.

S-a constatat că instanța s-a pronunțat asupra excepției insuficientei timbrări la termenul din 05.09.2014, respingând excepția de netimbrare; a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a capătului 3 de cerere, a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a capătului 4 de cerere; s-a respins cererea de suspendare a judecății capătului 4 de cerere până la judecarea capătului 3 de cerere; s-a respins excepția necompetenței materiale și excepția de inadmisibilitate pe capetele 5 și 6 de cerere.

Cu privire la capătul 7 de cerere, s-a constatat că instanța s-a pronunțat la termenul din 05.09.2014, în sensul că a respins excepția de netimbrare.

A fost unită cu fondul excepția inadmisibilității invocată pe capetele 8 și 9 de cerere. S-a respins excepția nulității capătului 10 de cerere, având ca obiect constatarea calității reclamantei de investitor și s-a unit cu fondul excepția inadmisibilității capătului 10 de cerere.

A fost respinsă excepția necompetenței funcționale pe capătul 11 de cerere. S-a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și E. și excepția de inadmisibilitate pe capătul 11 de cerere.

A fost respinsă excepția necompetenței funcționale și excepția nulității pe capătul 12 de cerere și s-a unit cu fondul excepția inadmisibilității capătului 12 de cerere.

S-a respins excepția necompetenței materiale și excepția de inadmisibilitate pe capătul 13 de cerere, s-a respins excepția necompetenței materiale și excepția de inadmisibilitate pe capătul 14 de cerere, s-a respins excepția nulității și inadmisibilității pe capătul 15 de cerere; s-a respins excepția necompetenței materiale pe capătul 16 de cerere.

S-a constatat că, la termenul din 05.09.2014, instanța a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capetele 17 și 18 de cerere.

Prin sentința civilă nr. 3802 din 19.12.2019, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, au fost respinse excepțiile invocate de pârâți, respectiv excepția de inadmisibilitate, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și E..

A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâții D., E. și G.. A fost admisă cererea de intervenție formulată de intervenientul C. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut având ca părți pe pârâtul G. și A. S.R.L., prin pârâtul D., ce poartă mențiunea "încheiat la data de 06.06.2006."; a fost constatată nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x/14.11.2011 de BNP H., a fost constatată nulitatea absolută a actului de adjudecare a bunului imobil vândut la licitația publică din data de 04.12.2012 ora 10:30, din dosarul de executare nr. 865/2012 al BEJA I. și a fost obligat pârâtul F. să restituie reclamantei bunul imobil teren situat în București, strada x nr. 28-30, în suprafață de 604,98 mp, înscris în cartea funciară nr. x-3 a municipiului București cu nr. cadastral x; s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtului F. asupra imobilului teren situat în București, strada x nr. 28-30, în suprafață de 604,98 mp, înscris în cartea funciară nr. x-3 a Municipiului București, cu nr. cadastral x și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului teren, situat în București, strada x nr. 28-30, în suprafață de 604,98 mp, înscris în cartea funciară nr. x-3 a municipiului București, cu nr. cadastral x în favoarea reclamantei A. S.R.L.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de asociere în participațiune având ca părți pe asociatul prim A. S.R.L., prin J., D. și K., și pe asociații secunzi D. și E., ce poartă mențiunea "încheiat la data de 04.08.2005"; nulitatea absolută a acordului de construire ce poartă mențiunea că este încheiat la data de 04.08.2005, precum și nulitatea absolută a declarației de instituire a dreptului de superficie autentificată sub nr. x/24.02.2011 de BNP L..

A fost constatată calitatea reclamantei A. S.R.L. de investitor al imobilului construcție din București, strada x nr. 28-30, clădire cu regim de înălțime S+P+4E+Etaj tehnic cu destinația de hotel, având nr. cadastral și nr. topografic x-C1, calitate în care autorizația de construire nr. x/24.10.2005 și actele care au stat la baza eliberării acesteia aparțin reclamantei A. S.R.L., precum și calitatea acesteia de titular al procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/26.02.2008; s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâților D. și E. asupra imobilului construcție din București, strada x nr. 28-30, clădire cu regim de înălțime S+P+4E+Etaj tehnic cu destinația de hotel, având nr. cadastral și nr. topografic x-Cl, calitate în care autorizația de construire nr. x/24.10.2005 și actele care au stat la baza eliberării acesteia aparțin reclamantei A. S.R.L. și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului construcție din București, strada x nr. 28-30, clădire cu regim de înălțime S+P+4E+Etaj tehnic cu destinația de hotel, având nr. cadastral și nr. topografic x-Cl, drept dobândit prin construire în favoarea reclamantei A. S.R.L.

Au fost obligați pârâții D. și E. să restituie reclamantei A. S.R.L. imobilul construcție din București, strada x nr. 28-30, clădire cu regim de înălțime S+P+4E+Etaj tehnic cu destinația de hotel, având nr. cadastral și nr. topografic x-C1, precum și la transmiterea în original a tuturor documentelor ce au stat la baza edificării imobilului construcție anterior menționat.

Totodată, au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească intervenientului C. suma de 66.288 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierilor din 05.09.2014 și 02.04.2015, precum și a sentinței civile nr. 3802/19.12.2019, toate pronunțate în dosarul nr. x/2013, de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, au declarat apel pârâții F., D. și E., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub același număr de dosar.

Prin încheierea de ședință din 7 octombrie 2021, Curtea de Apel București a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri și a dispus, din oficiu, administrarea interogatoriului intimatului-pârât G. și a probei testimoniale privind audierea martorului J., respingând probele cu expertiză evaluare teren și expertiză construcții și evaluatorie, ca nefiind utile soluționării cauzei.

În fața Curții de Apel București au fost administrate proba cu înscrisuri și proba testimonială (declarația martorului J. regăsindu-se la dosar apel vol. II).

Prin încheierea nr. 76, pronunțată la 20.01.2022 în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis cererea formulată de petenții D. și E. privind strămutarea procesului ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 la Curtea de Apel Pitești și a păstrat actele îndeplinite.

Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, prin încheierea de ședință din 3 februarie 2022, a dispus înaintarea dosarului în vederea judecării litigiului către Curtea de Apel Pitești, unde dosarul a fost înregistrat la 07.03.2022, sub nr. x/2013.

Prin decizia civilă nr. 315/A-CONT din 28 iunie 2022, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelurile ca nefondate și a obligat apelanții, în solidar, să plătească intimatului C. suma de 23.552 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâtul D. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul susține că instanța de apel a reținut greșit că, față de obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul juridic al acesteia, dispozițiile art. 25 lit. c) din Legea nr. 85/2006 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acestea au în vedere strict situațiile menționate în cuprinsul lor și nu acțiunile de drept comun.

Totodată, apreciază că instanța de apel a reținut greșit și inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 41 din O.U.G. nr. 86/2006, cu motivarea că se referă la reprezentarea administratorului judiciar sau a lichidatorului în cadrul procedurii insolvenței, în fața judecătorului sindic, și nu în cadrul acțiunilor de drept comun de competența instanțelor judecătorești, introduse în afara procedurii, cum este cea de față.

Autorul prezentei căi de atac susține că acțiunea reclamantei pentru constatarea nulității actelor emise de societate prin mandatar legal, lichidatorul judiciar B.., reprezentat legal de M., este inadmisibilă prin raportare la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, arată că angajarea serviciilor de specialitate se supune aprobării comitetului creditorilor și se achită din averea debitorului, or, în opinia recurentului, angajarea reprezentantului ar fi fost fictivă, lichidatorul judiciar nefăcând dovada achitării unui astfel de onorariu.

Pe de altă parte, arată că dispozițiile art. 25 lit. c) din aceeași lege interzic lichidatorului să delege dreptul de a introduce acțiuni în anularea actelor frauduloase, teză susținută și de prevederile O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, respectiv art. 41 alin. (1) și alin. (4) lit. k), alin. (5).

A mai susținut că aceste apărări le-a făcut și prin întâmpinarea din primă instanță, cât și prin memoriul de apel, însă instanța în mod greșit ar fi trecut peste aceste apărări, în considerentele încheierii pronunțate la termenul din 05.09.2014, cu motivarea că lichidatorul judiciar și-a însușit cererea de chemare în judecată. Aceasta întrucât textul art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006 este de strictă interpretare, neputându-se reține că ar fi vorba despre o însușire a acțiunii sau despre acordarea unui mandat, cum greșit ar fi reținut instanța de apel.

În plus, învederează că nu se poate considera că este o acțiune exercitată de lichidatorul judiciar în temeiul Legii nr. 85/2006, pentru acte ce privesc procedura de insolvență, întrucât legea distinge în mod clar referitor la acțiunile de drept comun care pot fi exercitate doar în fața instanțelor de drept comun, iar acțiunile în anularea actelor frauduloase au natura juridică și pot fi promovate pentru cauze speciale, expres și limitativ prevăzute de lege.

Prin urmare, în mod greșit ar fi reținut instanța de apel că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 85/2006 se aplică doar în fața judecătorului sindic.

Exprimarea acordului privind promovarea acțiunii în forma exercitată trebuia efectuată în fața primei instanțe, personal, dacă nu a fost semnată și parafată de lichidator, și nu în alt dosar, în altă procedură, diferită de obiectul prezentei cauze.

Societatea reclamantă era dizolvată, în lichidare la data formulării cererii de chemare în judecată prin reprezentant convențional, fiind reprezentată exclusiv de către lichidatorul judiciar desemnat în procedură. Prin urmare, capacitatea de exercițiu a persoanei juridice se manifestă prin activitatea lichidatorilor.

Învederează că O.U.G. nr. 86/2006 nu distinge între cele două situații, motiv pentru care lămurirea înțelesului legii se face prin interpretare și prin extragere din principiile generale, în urma desfășurării procedurii. În concret, arată că, atât timp cât legea interzice reprezentarea practicianului prin avocați în cadrul acțiunilor în anulare/nulitate pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor sau, după caz, ale acționarilor, asociaților ori membrilor debitorului persoană juridică, în cauză nu se poate face distincție între cele două situații, iar interdicția legală de reprezentare operează de drept.

În privința considerentelor instanței de apel referitoare la critica adusă aspectului de fond și de formă al cererii de chemare în judecată, autorul căii de atac a recursului susține că instanța a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, sens în care evocă propriile argumente din memoriul de apel.

Referitor la conflictul de interese existent între avocații care reprezintă atât reclamanta cât și intervenientul, recurentul apreciază că instanța de apel ar fi făcut o interpretare greșită a normelor de drept material, dând o altă interpretare dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 51/1991.

Astfel, arată că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată și din actele dosarului, rezultă că intervenientul C. a solicitat deschiderea procedurii insolvenței împotriva A. S.R.L., al cărui asociat era, pentru suma de 695.000 euro, cu care s-a și înscris la masa credală, fiind singurul creditor.

Lichidatorul judiciar desemnat de judecătorul sindic apără interesele societății în raport de prevederile Legii nr. 85/2006 și nu poate fi pe aceeași poziție procesuală cu cea a creditorului și a reprezentanților convenționali ai acestuia, care au formulat atât cererea de chemare în judecată cât și cererea de intervenție.

Recurentul susține că, în mod contrar celor reținute de instanța de apel, din capetele 17 și 18 de cerere ar rezulta fără nicio îndoială că intervenientul urmărește un interes propriu, și nu al societății.

În privința recalificării cererii de intervenție, consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit (cu privire la încheierea din 05.09.2014) și cu interpretarea greșită a normelor de drept material, că prima instanța ar fi apreciat că intervenientul nu solicită un drept propriu prin pronunțarea unei hotărâri în această cauză, nerezultând din cuprinsul cererii de chemare în judecată că acesta solicită obligarea pârâților la plata unei sume de bani sau desființarea unui contract încheiat între intervenient și pârâți, apreciind că este o cerere de intervenție în interesul reclamantei.

În opinia recurentului-pârât, aceste rețineri sunt în contradicție cu art. 61 alin. (3) C. proc. civ. și cu ignorarea capetelor 17-18 de cerere, instanța de apel apreciind greșit că intervenientul-asociat și unic creditor al societății debitoare justifică interesul de a interveni în proces.

Dintr-un alt punct de vedere, arată că, și cu privire la timbraj decizia încalcă normele de drept material prevăzute de art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât instanța de apel, când a reținut că cererea de intervenție este una accesorie cererii reclamantei, nu a avut în vedere capetele de cerere nr. x, pe care ar fi trebuit să le analizeze din punct de vedere al calificării acestora încă de la fondul cauzei și nu în ansamblul lor.

Cu privire la considerentele instanței de apel referitoare la inadmisibilitatea cererii de intervenție accesorie, recurentul apreciază că instanța de apel a dat o interpretare greșită normelor de drept material cu privire la calificarea cererii de intervenție ca fiind accesorie, în sensul că nu poate fi reținut termenul de prescripție prevăzut de art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 motivat de faptul că cererea dedusă judecății nu vizează anularea vreunei hotărâri a adunării generale și nu pune în discuție legalitatea unei astfel de hotărâri.

Arată că aceeași instanță a reținut că intervenientul C. a solicitat să se constate prejudiciul cauzat prin actele frauduloase săvârșite cu nerespectarea obligației stabilite prin Hotărârea AGA nr. 2 din 11.01.2007 privind luarea hotărârilor în unanimitate cu privire la modul de desfășurare a activității societății.

Or, recurentul apreciază că, din cuprinsul acestui capăt de cerere, se poate trage concluzia că se pune în discuție tocmai legalitatea acestei hotărâri.

O altă critică a recurentului privește încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 11961/21.07.2011, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2010, care ar atrage inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de împrumut.

Recurentul consideră că, dând o altă interpretare a acestei sentințe și fără să țină cont de principiile fundamentale, instanța de apel a înlăturat în mod nelegal efectele unei hotărâri judecătorești care stabilea în mod irevocabil existența creanței, cuantumul și scadența obligației de plată, creditorul și debitorul obligației, izvorul obligației de plată, înlocuindu-le cu anumite declarații (dosar penal), încălcând dispozițiile art. 309 din C. proc. civ., care califică ca inadmisibilă proba cu martori împotriva unui act juridic care depășește 250 RON, împotriva unui act pentru care legea impunea forma scrisă, sau împotriva unui înscris ori cu privire la ce se susține că s-ar fi convenit înainte, în timpul sau ulterior întocmirii respectivului înscris.

Precizează că hotărârea pe care pârâtul G. a opus-o reclamantei din prezenta cauză, invocând inadmisibilitatea cererii, se bucură de autoritate de lucru judecat, dovadă fiind executarea titlului de către cesionarul F., cesiune încheiată la 14.11.2014.

Totodată, recurentul face trimitere la considerente din decizia nr. 383/2012 a Curții Constituționale.

Cu privire la administrarea probatoriului, recurentul învederează că instanța de apel a admis că prima instanță a valorificat probe în afara procedurii judiciare curente, respectiv din dosarul penal în care apelanții-pârâți au avut calitatea de suspecți, iar principiul nemijlocirii presupune ca probele să fie cercetate de către instanța care pronunță soluția în cauză, pentru ca aceasta să le perceapă în mod direct, formându-și convingerea în acest mod, însă a reținut că, în cauză, nu poate fi ignorat faptul că înșiși apelanții-pârâți au considerat că infracțiunile pentru care s-a început urmărirea penală ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii din cauza de față, poziție exprimată prin cererea de suspendare a judecății și menținută pe toată durata măsurii suspendării, cu toate consecințele ce derivă din această manifestare de voință, ceea ce implică acceptarea probelor administrate în dosarul penal și folosirea lor în prezenta cauză.

Arată că instanța de apel a reținut și faptul că soluția de clasare cu privire la infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată s-a dispus nu pentru că nu ar fi existat, ci pentru că s-a apreciat că a intervenit prescripția răspunderii penale care, potrivit art. 16 C. proc. pen., împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, iar aspectele reținute în cuprinsul încheierii penale definitive, care a menținut această soluție în baza probelor administrate în cursul urmării penale, cu privire la caracterul fictiv al contractului de împrumut, al acordului de construire și al contractului de asociere în participațiune nu pot fi ignorate, cu atât mai mult cu cât sunt confirmate și din celelalte probe administrate în prezenta cauză.

Mai arată și că, printr-o motivare contradictorie și cu ignorarea normelor de drept material, instanța de apel ar fi reținut, contrar susținerilor apelanților pârâți, că, în considerarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., probele administrate în procesul penal pot fi folosite în fața instanței civile, în situația în care a fost nesoluționată acțiunea civilă, indiferent de soluția pronunțată pe latura penală.

Sub un prim aspect, față de considerentele privind prescripția răspunderii penale pentru infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, cât și asupra înscrisurilor denumite acord de construire și contract de asociere, recurenții apreciază că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, arată că, prin ordonanța de clasare a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 2 București din 07.08.2018, în dosar nr. x/2017, nu a fost constatată prescripția răspunderii penale cu privire la infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci această soluție s-a dispus pentru că nu s-au confirmat aspectele semnalate (art. 315 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. a) - fapta nu există și b) - fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția cerută de lege.

Prin urmare, susține că motivarea instanței de apel este contradictorie raportat la probele la care face referire.

Mai arată că acest incident procesual a fost reținut doar de către judecătorul de cameră preliminară, care a soluționat plângerea împotriva procurorului din data de 30.01.2019, prin care a respins plângerea petentului ca nefondată, în dosarul nr. x/2018. În acest sens, nuanța care se impune a fi analizată din această perspectivă se referă la momentul în care judecătorul de cameră preliminară a concluzionat în încheierea penală definitivă că nu mai poate analiza la acel moment infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece la momentul sesizării instanței, faptele erau prescrise.

Recurentul arată că, fără a fi fost învestită cu un motiv de apel privind prescripția, dar în scopul de a da valoare juridică unui probatoriu administrat în mod nelegal de Tribunalul București, instanța de apel a făcut o veritabilă analiză a încheierii penale-definitive, stabilind un alt termen de prescripție care s-ar fi împlinit în cursul anului 2018.

Apreciază că aceeași argumentație a folosit-o instanța de apel și cu privire la contractul de asociere în participațiune și la acordul de construire, cu privire la care instanța de apel a constatat din oficiu împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale cel mai târziu în cursul anului 2015.

Autorul căii de atac mai susține că instanța, în virtutea rolului activ, trebuia să constate și incidența dispozițiilor art. 155 C. pen., privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale și să rețină întreruperea acestui termen la data de 25.07.2014.

În raport de aceste considerații, apreciază că instanța de apel a dat o interpretare greșită normelor de drept material incidente, referitoare la administrarea probelor din dosarul penal și la suspendarea cauzei ca urmare a începerii urmăririi penale față de apelanții-intimați, cu încălcarea principiilor nemijlocirii și contradictorialității.

În acest sens, învederează că au fost interpretate greșit dispozițiile art. 28 C. proc. pen. și art. 309 C. proc. civ., prin faptul că instanța a dat valoare de probă judiciară unor declarații de martori, în special a intimatului G., cu toate că art. 1191 din C. civ. de la 1865 prevede că niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă obiectul său este mai mare de 250 RON.

Nu în ultimul rând, învederează că instanța de apel ar fi plecat de la o premisă greșită cu privire la probele administrate de către DIICOT în dosarul de urmărire penală, preluând în mod nejustificat o trimitere inexactă a primei instanțe cu privire la raportul de expertiză criminalistică grafologică efectuat extrajudiciar.

Consideră că, în cauză, cu privire la intimatul G., care a avut o poziție procesuală oscilantă în fața organelor de urmărire penală și contrară celei din întâmpinarea formulată în prezentul dosar, ar fi incidente dispozițiile art. 6 C. proc. pen., precum și principiul in dubio pro reo.

Dintr-un alt punct de vedere, învederează că nu se poate reține că poziția exprimată de apelanții-pârâți în cererea de suspendare a judecății și menținută pe toata durata măsurii suspendării ar reprezenta manifestarea de voință a acestora, ceea ce ar echivala cu acceptarea probelor administrate în dosarul penal în prezenta cauză.

Pe această cale, recurentul aduce în atenție un aspect de ordin procedural pe care instanța de apel l-ar fi ignorat, referitor la administrarea probatoriului din dosarul penal aflat pe rolul DIICOT, respectiv faptul că, prin încheierea de ședință a Tribunalului București din 23.11.2017 s-ar fi reținut faptul că reclamanta a depus la dosar trei documente esențiale, expertiza grafoscopică efectuată în dosarul penal, probă câștigată și cauzei civile și cauzei penale, prin care se constată că acest contract de împrumut este unul fictiv, întrucât semnăturile din contract sunt falsificate, unica semnătură valabilă fiind a lui D., declarația lui G. care recunoaște că nu a existat niciun împrumut și declarația de avere a acestuia din urmă.

Or, arată că aceste probe propuse de instanță nu au fost puse în discuția contradictorie a părților și nu au fost încuviințate de instanță.

Autorii căii de atac arată că intervenientul-accesoriu, astfel cum a fost calificat de către instanță, nu a formulat acțiune civilă în termenul legal, așa cum dispune art. 24 C. proc. pen. și nu a formulat o cerere de menținere a măsurii asiguratorii dispuse în procesul penal.

Astfel, instanța de apel ar fi reținut că, prin încheierea din 26.03.2019 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-a respins plângerea formulată de petentul C. împotriva ordonanței de clasare din 07.08.2018 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 și menținută prin ordonanța nr. 295/II-2/2018 a Prim-procurorului.

Cu privire la acest aspect, recurentul susține că interpretarea pe care a dat-o instanța de apel dispozițiilor art. 19 și art. 20 C. proc. pen., cu privire la faptul că acțiunea civilă a rămas nesoluționată, ar fi neîntemeiată și pleacă de la un raționament juridic greșit, pentru a da valoare juridică tocmai obiectului cererii de chemare în judecată privind nulitatea absolută a actelor încheiate de părți.

Astfel, arată că, întrucât prin încheierea din 26.03.2019 nu s-a soluționat pe fond un proces penal, instanța de apel ar fi invocat un raționament greșit cu privire la acțiunea civilă în această fază procesuală.

Totodată, întrucât această încheiere nu dispune asupra măsurii asiguratorii a sechestrului judiciar, ar fi incidente dispozițiile art. 315 alin. (2) lit. a) teza a II-a C. proc. pen., respectiva măsura sechestrului asigurator instituită cu privire la imobilele ce fac obiectul prezentului dosar fiind încetată de drept.

O altă critică a recurentului-pârât D. vizează caracterul neîntemeiat al opiniei instanței de apel cu privire la administrarea probei testimoniale (cu martorii J. și G.), întrucât J. s-ar afla în relații de dușmănie cu D., aspect cunoscut de instanță încă de la termenul din 26.11.2015 și reprezentând unul dintre motivele de strămutare a cauzei la Curtea de Apel Pitești.

Totodată, susține că, la termenul din 14.11.2019, reclamanta a renunțat la o parte din probele încuviințate, iar pârâții nu și le-au însușit. Însă, raportat la dispozițiile art. 257 alin. (1) C. proc. civ., instanța poate dispune administrarea din oficiu a probei la care partea a renunțat.

Cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de împrumut, recurentul apreciază că instanța de apel a reluat același raționament construit pe baza probelor din dosarul penal și a celor administrate de prima instanță, cât și pe interogatoriul luat intimatului G., pentru a confirma cele reținute de prima instanță cu privire la cauza falsă, ilicită și imorală, respectiv caracterul fictiv al contractului de împrumut.

Or, în opinia recurentului, caracterul fals al contractului de asociere în participațiune și al acordului de construire nu poate fi constatat doar pe baza unor probe extrajudiciare. Consideră că nu sunt probe care să dovedească caracterul fals al celor două acte, mai ales în condițiile în care nu s-a solicitat denunțarea ca falsă a înscrisurilor, potrivit art. 304 C. proc. civ., ci această constatare a fost făcută din oficiu.

De asemenea, apreciază ca nefondată și reținerea instanței de apel privind faptul că, prin încheierea judecătorului de camera preliminară, prin care s-a confirmat soluția de clasare, s-ar fi reținut faptul că s-a constatat că sunt false semnăturile din dreptul numelor lui J. și K., aspect atestat și de martorul J. audiat de instanța de apel în prezenta cauză, care a declarat că nu a semnat niciunul dintre cele două înscrisuri, respectiv acordul de construire și contractul de asociere în participațiune

Astfel, consideră că simpla declarație subiectivă a martorului, raportat la dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., în lipsa unei expertize grafoscopice și fără coroborarea cu alte înscrisuri, respectiv hotărârile AGA din 01.08.2005, actul de superficie nr. 491/24.02.2011, contractul de împrumut încheiat cu K., nu pot forma convingerea instanței că înscrisurile sunt false.

Recurentul mai arată că instanța de apel a reținut greșit că suma de 500.000 Euro, pe care asociatul K. a împrumutat-o societății, era destinată exclusiv pentru proiectul imobiliar. În realitate, acesta ar fi împrumutat societatea cu 300.000 Euro, așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, sumă ce a fost cheltuită, în principal, pentru alte investiții/achiziții, în special autoturisme, iar nu pentru edificarea proiectului imobiliar - hotel.

Totodată, arată că, din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, ar rezulta că asociatul C. a împrumutat efectiv societatea cu suma de 390.000 Euro, sumă cu care a fost stins împrumutul acordat de fostul asociat K., astfel că nu se poate reține calitatea de investitor a intervenientului C.. În plus, precizează că, la momentul cooptării asociatului C., proiectul imobiliar avea un grad de realizare de 85%, acesta reprezentând încă un motiv pentru ca instanța de apel, în virtutea rolului activ, să dispună administrarea unei probe cu expertiza contabilă, evaluatorie teren și evaluatorie construcție, pentru a se lămuri cu privire la sumele învestite de părțile aflate în asociere și valoarea reală a investiției.

La 30.09.2022, pârâta E. a depus la dosar o precizare în formă autentică, prin care arată că nu înțelege să susțină recursul declarat în cauză, prin avocat N.. Totodată, a precizat că avocatul nu a avut acordul acestei părți pentru formularea recursului.

Împotriva aceleiași decizii, a formulat recurs și pârâtul F., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât prezintă soluțiile instanțelor anterioare, menționând că decizia atacată și sentința primei instanțe sunt contradictorii, întrucât, deși ambele instanțe au reținut că, prin ordonanța din 18.07.2017, dată în dosar nr. x/2016 (1524D/P/2014), s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat de către suspecții D., E., G. și F. și s-a declinat competența de soluționare a cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la înșelăciune, ulterior, ambele instanțe au preluat ca temei al pretinsei relei-credințe a recurentului susțineri din cadrul dosarului penal antecitat.

Mai arată că instanța de apel a refuzat să examineze criticile recurentului F. referitoare la împrejurarea că recurentul este protejat de principiul securității juridice și de dispozițiile art. 859 C. proc. civ.

Recurentul a mai învederat că, pentru a reține reaua sa credință, în raport de procedura de executare silită, cât și de actul de cesiune, instanța ar fi avut în vedere faptul că recurentul a recunoscut la interogatoriu relația de prietenie cu pârâtul D. și că actul de adjudecare s-a făcut în vederea asigurării folosinței terenului de către pârâții D., deci în scopul fraudării intereselor reclamantei.

Autorul prezentei căi de atac reiterează faptul că a contractat în mod legal, a achitat prețul cesiunii, iar apoi al diferenței de preț al bunului adjudecat, a participat la o procedură publică și legală de licitație, bunul putând fi cumpărat de oricine altcineva, inclusiv de intervenientul din prezenta cauză, situație în care instanța de fond ar fi avut o "problemă" în a mai analiza, peste termenul legal, actul de adjudecare, în afara unei proceduri judiciare derulate în calea specială a contestației la executare.

Susține că toate aceste impedimente de ordin procesual, dar și principial au fost rezolvate de instanța de fond prin dovedirea relei-credințe a recurentului bazată pe relația de prietenie a acestuia cu soții D., deși, în afară de lichidatorul judiciar, toate părțile din cauză au fost, la un moment dat, în relații de prietenie.

Mai arată că instanța de apel a refuzat să examineze criticile referitoare la împrejurarea că recurentul a dovedit că a cesionat, licitat și adjudecat cu bună-credință, în condițiile legii, aspect confirmat și de cercetările organelor penale.

În acest sens, arată că, deși Parchetul a emis o ordonanță de clasare, nu a considerat că s-ar impune sesizarea instanței pentru desființarea actului de adjudecare ori a contractului de cesiune, neexistând indicii că acestea nu ar fi fost întocmite legal.

Precizează că în mod greșit ambele instanțe au dat o eficiență juridică specială declarațiilor martorului J., persoană care se află în relații de dușmănie cu D. și a cărui lipsă de credibilitate ar fi de notorietate.

În concluzie, susține că instanța de apel a refuzat să examineze criticile recurentului referitoare la faptul că instanța de fond a ignorat faptul că nu a fost legal învestită, în cadrul unei proceduri de contestație la executare, să anuleze un act de adjudecare emis în condițiile legii.

Totodată, în opinia sa, instanța de apel ar fi reținut integral considerentele primei instanțe, refuzând să analizeze argumentele de drept și de fapt invocate de recurent în motivele de apel. Consideră că, atât la fond (încheierea din 05.09.2014), cât și în apel (încheierea din 07.10.2021), nu a beneficiat de un proces echitabil, fiindu-i respinse toate probele solicitate, respectiv proba cu interogatoriul reclamantei, intervenientului și a celorlalți pârâți, precum și expertiza evaluatorie a terenului, fiind astfel lipsit de dreptul la apărare, drept consfințit de art. 24 din Constituție.

O altă critică a recurentului-pârât privește faptul că instanța de apel nu numai că a respins criticile acestuia referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil în fața primei instanțe, dar a procedat de aceeași manieră, respingând toate probele propuse de pârâtul F. și însușindu-și raționamentul primei instanțe.

Nu în ultimul rând, învederează că instanța de apel a dat o interpretare nelegală ordonanței de clasare, refuzând să constate că, în fapt, procurorul a refuzat să sesizeze instanța penală cu o cerere de desființare a contractului de cesiune de creanță, a actului de adjudecare a bunului imobil vândut la licitația publică din 04.12.2012 din dosarul de executare nr. 865/2012 al BEJA I..

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din 24 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, la 3 noiembrie 2023, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a depus la dosar punct de vedere la raport, prin care a arătat că, la fila x din Raport s-a omis împrejurarea că, în fața Curții de Apel Pitești a fost administrată din oficiu și proba cu interogatoriul pârâtului G.. De asemenea, a mai arătat că recurenții nu au invocat și motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., însă, în eventualitatea în care ar exista o susținere ce a