ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1604/2025

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor constată următoarele:

În subsidiar, să constate încetarea efectelor contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/05.08.2008 după modificarea Contractului de credit ipotecar bancar pentru persoane juridice nr. DFI 35/4657 din 24.07.2008 prin actul adițional nr. DFI 35/4657/AG/29.04.2011; cu consecința constatării nulității absolute a contractului de cesiune intervenit între B. și D.. pentru lipsă de obiect strict cu privire la transmiterea dreptului de ipotecă constituit prin contractul nr. x/05.08.2008; constatării nulității absolute a contractului de cesiune intervenit între D.. și E. S.A. pentru lipsă de obiect strict cu privire la transmiterea dreptului de ipotecă constituit prin contractul nr. x/05.08.2008; constatarea nulității absolute a procesului-verbal de adjudecare din 21.11.2016 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.12. 2016 pentru obiect ilicit; constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.03.2019 pentru lipsă obiect; obligarea pârâtei F. S.R.L. la restituirea terenului cu privire la imobilul situat în str. x, București înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului București Sector 1, având număr cadastral x, în suprafață de 10.912 m.p. către E. S.A.; obligarea E. S.A la lăsarea terenului în suprafață de 40.544,01 m.p., situat în strada x nr. 22-44 (fostă Șoseaua x, fost 22-44) în deplină proprietate și liniștită posesie a STRADAL S.A.; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1776 alin. (1), art. 948 C. civ. de la 1864, art. 1225 din C. civ.

Prin sentinta civilă 1184 din 14 mai 2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția netimbrării ca neîntemeiată, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Instanța de apel a anulat în parte sentința apelată, în sensul că a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății, fiind menținută în rest hotărârea atacată.

3.1. Pârâta B. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului declarat, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta B. a susținut că excepția inadmisibilității invocată în fața primei instanțe s-a bazat pe două argumente. Astfel, primul a vizat inadmisibilitatea capetelor 1 și 2 de cerere prin raportare la prevederile art. 35 C. proc. civ., iar al doilea argument a avut în vedere inadmisibilitatea acțiunii prin raportare la dispozițiile Legii nr. 85/2006. A precizat recurenta că niciuna dintre instanțele de fond nu s-a pronunțat asupra primului argument, instanța de fond respingând acțiunea prin raportare la normele speciale ale legii insolvenței.

Recurenta a criticat soluția instanței de apel prin care s-a respins excepția inadmisibilității și s-a dispus trimiterea cauzei la prima instanță pentru continuarea judecății, susținând că instanța de control judiciar a ignorat caracterul special al procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, permițând reclamantei STRADAL S.A. să eludeze dispozițiile imperative ale acesteia prin promovarea unei acțiuni de drept comun, ulterior consolidării definitive a tabelului de creanțe și în afara termenelor prevăzute de legea specială. Potrivit recurentei, o asemenea soluție conduce, în mod nepermis, la repunerea în discuție a unor aspecte deja tranșate definitiv în cadrul procedurii de insolvență, fiind încălcate principiile celerității, securității juridice și competenței exclusive a judecătorului-sindic.

Recurenta a considerat nefondate argumentele instanței de apel potrivit cărora respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată ar echivala cu o limitare a dreptului de acces la o instanță. Aceasta a arătat că reclamanta avea la dispoziție mijloacele procedurale speciale prevăzute de Legea nr. 85/2006 pentru valorificarea pretențiilor sale. Întrucât reclamanta nu a formulat contestația prevăzută de art. 73 din legea insolvenței, recurenta a susținut că aceasta a decăzut din dreptul de a critica ulterior existența dreptului de preferință al B. S.A.

Potrivit titularei memoriului de recurs, existența, întinderea și garanțiile aferente creanțelor împotriva reclamantei, precum și legalitatea procesului de valorificare a imobilului ipotecat și de distribuire pot fi puse în discuție și contestate doar în cadrul procedurii de insolvență.

3.2. Prin recursul formulat, pârâta D.., a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În esență, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat eronat soluția primei instanțe, considerând că respingerea acțiunii ca inadmisibilă ar reprezenta o restrângere a liberului acces la justiție al reclamantei STRADAL S.A., deși în realitate aceasta a urmărit să eludeze cadrul procedural special instituit prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Recurenta a subliniat că prin acțiunea introdusă, reclamanta a încercat să conteste, pe calea dreptului comun, existența și valabilitatea garanției aferente creanței B. (ulterior cesionată către recurentă), confirmată în cadrul dosarului de insolvență nr. x/2013 de Tribunalul Călărași. Prin urmare, demersul Stradal echivalează cu o contestare indirectă a înscrierii creanței garantate în tabelul de creanțe, precum și a legalității actelor de valorificare și distribuire efectuate de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii.

Potrivit titularei memoriului de recurs, astfel critici puteau fi formulate doar prin căile de atac și în termenele prevăzute expres de Legea nr. 85/2006, nu printr-o acțiune de drept comun introdusă la aproape nouă ani de la deschiderea procedurii de faliment. Admiterea unui astfel de demers ar însemna ignorarea principiului caracterului special și exclusiv al procedurii insolvenței, precum și a normelor imperative de ordine publică privind termenele de decădere și competența judecătorului-sindic.

S-a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că judecătorul-sindic nu ar fi analizat validitatea actelor juridice care au stat la baza înscrierii creanței. Potrivit recurentei, judecătorul-sindic verifică legalitatea actelor ori de câte ori este învestit cu o contestație la tabelul de creanțe, putând analiza inclusiv eventualele cauze de nulitate ale contractelor din care derivă creanța.

Concluzionând, autoarea recursului a menționat că reclamanta nu a uzat de căile legale specifice prevăzute de legea insolvenței și că prezenta acțiune, formulată pe calea dreptului comun, este inadmisibilă, fiind corectă soluția primei instanțe.

3.3. Pârâtele E. S.A. și F. S.R.L., prin recursul formulat, au solicitat casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea apelului promovat de reclamantă ca neîntemeiat, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de prima instanță și obligarea intimatei-reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, recurentele-pârâte au susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. În opinia acestora, instanța de apel a apreciat eronat că acțiunea formulată de STRADAL S.A. ar fi admisibilă, deși prin conținutul său reclamanta tinde la contestarea existenței garanției aferentă creanței deja verificate și confirmate în cadrul procedurii de insolvență, aspecte care pot fi analizate exclusiv de judecătorul-sindic, potrivit legii speciale.

Recurentele au arătat că Legea nr. 85/2006 instituie căi procesuale proprii și termene de decădere specifice pentru formularea contestațiilor cu privire la creanțele garantate, reglementând un cadru procedural complet. În aceste condiții, acțiunea pe dreptul comun este inadmisibilă, întrucât urmărește o rejudecare indirectă a unor aspecte ce țin de procedura de insolvență.

De asemenea, recurentele au precizat că solicitarea de a recalifica un act adițional ca fiind un contract de credit nu are fundament juridic, întrucât nu constituie o veritabilă acțiune în constatare în sensul art. 35 C. proc. civ., neavând ca obiect stabilirea sau recunoașterea existenței unui drept subiectiv.

Astfel, admiterea unei asemenea acțiuni ar echivala cu ignorarea principiului specialia generalibus derogant, prin care normele speciale ale insolvenței prevalează asupra celor generale de drept comun.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 24 aprilie 2025.

Prin întâmpinarea depusă la recursul declarat de B. S.A., intimata-reclamantă STRADAL S.A., în faliment, prin lichidatorul judiciar A.., a solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., precum și respingerea ca inadmisibilă a criticii referitoare la pretinsa nepronunțare a instanțelor de fond asupra încălcării art. 35 C. proc. civ., întrucât aceasta ar fi fost formulată omisso medio.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel ca fiind legală.

În susținerea excepției nulității recursului, intimata-reclamantă a precizat că recurenta B., deși a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., nu a indicat punctual care sunt regulile de procedură încălcate prin hotărârea recurată și nici care sunt normele de drept material presupus a fi încălcate ori aplicate greșit de instanța de apel, ceea ce atrage incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, intimata-reclamantă a menționat că, dată fiind similitudinea cererilor de recurs, apărările formulate în cuprinsul întâmpinării cu privire la recursul B., nu își pierd eficiența nici în ceea ce privește căile de atac declarate de pârâtele D.., E. S.A. și F. S.R.L., inclusiv în ceea ce privește excepția nulității.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă D.. a solicitat respingerea apărărilor formulate de reclamanta STRADAL S.A., inclusiv a excepției nulității, susținând că recursul formulat este motivat atât în fapt, cât și în drept, decizia atacată fiind pronunțată cu interpretarea greșită a prevederilor Legii nr. 85/2006.

Prin rezoluția din 11 august 2025 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 11 noiembrie 2025 cu citarea părților în ședință publică, când instanța supremă a respins excepția nulității recursurilor pentru considerentele expuse în practicaua prezentei hotărâri.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, apreciază că recursurile sunt fondate, pentru considerentele comune celor trei căi extraordinare de atac formulate în cauză, ce se vor arăta în continuare:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal de recurente, nefiind expuse critici privind aplicarea ori interpretarea greșită a unor norme de drept material.

Recursurile sunt întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea regulilor de procedură care atrag sancțiunea nulității și au ca obiect decizia instanței de apel prin care s-a constatat admisibilitatea acțiunii introductive, s-a anulat sentința și s-a trimis cauza primei instanțe pentru continuarea judecății.

Pentru început, Înalta Curte reține că potrivit art. 2 alin. (1) din cod, procedura civilă de drept comun permite normelor de drept substanțial să dobândească eficiență și aplicabilitate practică. Normele sale se aplică în acele materii de drept care nu sunt însoțite de reglementări procedurale specifice, menite să le asigure caracterul funcțional.

Potrivit principiului juridic "Specialia generalibus derogant" au prioritate la aplicare prevederile care derogă de la cele generale. Aceasta implică faptul că atunci când o situație juridică se încadrează atât într-o lege generală, cât și în una specială se aplică legea specială.

Insolvența persoanei juridice se caracterizează prin aceea că, odată deschisă procedura de către judecătorul sindic, societatea debitoare se supune regulilor prevăzute de lege. Actul normativ, în speță Legea nr. 85/2006, se aplică prioritar, fiind unul special și derogatoriu.

Potrivit dispozițiilor art. 149 din Legea nr. 85/2006, dispozițiile acestei legi se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale C. proc. civ. și ale C. civ.

Instanța de apel își motivează soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii introductive prin lipsa unor norme în cuprinsul Legii insolvenței care să prevadă limitări legale ale dreptului la acțiune ori interzicerea de plano a dreptului la acțiune al reclamantei debitoare în faliment prin lichidatorul judiciar, în temeiul dispozițiilor de drept comun, față de care accesul nu poate fi îngrădit.

Instanța supremă reține că doctrina juridică a oferit instrumente de interpretare în soluționarea concursului dintre norma specială și norma generală, pornindu-se de la ideea de bază a unității logice a ordinii de drept.

Legea insolvenței cuprinzând atât norme de drept substanțial, cât și norme de drept procesual, admisibilitatea acțiunii reclamantei presupune verificarea dacă demersul procesual întemeiat pe dispozițiile de drept comun reprezintă sau nu o eludare a regulilor instituite în cuprinsul acestui act normativ și dacă acțiunea de drept comun este sau nu absorbită de acțiunea specială.

Înalta Curte subliniază că un concurs între dispozițiile procedurii insolvenței și normele de drept comun în materie trebuie să fie soluționat astfel încât interpretarea să nu aducă atingere principiilor de bază ale procedurii insolvenței, principii care își justifică legal scopul și rațiunea, repere teoretice care sunt nesocotite prin decizia recurată, criticile recurentelor-pârâte fiind fondate.

Mecanismele de contestare a creanțelor și a valorificării garanțiilor care le însoțesc sunt guvernate de cadrul normativ special, concursual și colectiv.

Existența posibilității unor acțiuni paralele de drept comun pentru reconfigurarea masei credale este de natură să producă incertitudine și insecuritate juridică, legea instituind, sub acest aspect, principiul exclusivității procedurii insolvenței.

Întreaga procedură a insolvenței se desfășoară sub controlul judiciar al judecătorului sindic. Legea stabilește atribuțiile acestuia, enumerarea nefiind exhaustivă, astfel cum se reține și prin considerentele deciziei de recurs în interesul legii nr. 5 din 19 ianuarie 2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

Instanța supremă reține prin această decizie că atribuțiile sale privesc cererile care au ca obiect analiza actelor și măsurilor dispuse în cadrul procedurii insolvenței de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, creditori ori alți participanți la procedură, litigii, procese și cereri care au legătură directă cu această procedură, astfel cum sunt reglementate de lege.

Criteriul "intensității legăturii cu procedura insolvenței" în pofida temeiurilor de drept comun ale acțiunii se desprinde și din jurisprudența CJUE. Prin considerentele hotărârii pronunțate în care C - 111/08-SCT Industri AB i likvidation v. Alpenblume AB, instanța europeană reține că o acțiune este conexă unei proceduri de insolvență atunci când decurge direct din aceasta și este strâns legată de procedura de lichidare a activelor, în legătură cu un litigiu care privea exclusiv proprietatea și revendicarea unor acțiuni ale societății, transferate în cadrul unei proceduri de faliment de către administratorul judiciar, în temeiul unor dispoziții precum cele din legea națională privind procedurile de insolvență și care stabilea că administratorul judiciar trebuie să administreze bunurile falimentare în numele creditorilor, inclusiv operațiunile de vânzare necesare.

Revenind la recursurile pendinte, se observă din conținutul petitelor formulate că acțiunea a fost subordonată fără echivoc interesului procesual clar exprimat al readucerii în patrimoniul reclamantei-debitoare a unui imobil care - constituind garanția unui contract de credit, în temeiul căruia creditoarea-recurentă B. S.A. și, ulterior, cesionarii au fost îndreptățiți să participe la procedură în calitate de creditori garantați - a și fost valorificat în cadrul procedurii insolvenței, prețul vânzării fiind distribuit.

Astfel, reclamanta a solicitat anularea procesului-verbal de adjudecare din 21 noiembrie 2016 și a actelor de vânzare subsecvente și obligarea pârâtelor la restituirea imobilului și lăsarea acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie.

Procesul-verbal și actul juridic de înstrăinare sunt întocmite în procedura insolvenței în temeiul art. 25 lit. i) din Legea nr. 85/2006, în cadrul căruia sunt enumerate atribuțiile lichidatorului judiciar.

Art. 39 din Legea nr. 85/2006 consacră în raport cu dispozițiile art. 36 din lege regimul special al creanțelor garantate cu garanții reale, în virtutea căruia valorificarea bunurilor supuse garanțiilor reale se desfășoară potrivit regulilor care guvernează lichidarea averii debitorului, urmărindu-se protecția și satisfacerea prioritară a creanței garantate, sub controlul judiciar al judecătorului sindic.

Or, în privința vânzărilor de bunuri din averea debitorului efectuate de lichidatorul judiciar, judecătorul sindic poate fi sesizat de către participanții la procedura insolvenței prin contestație în temeiul art. 21 alin. (2), art. 118 și art. 120 din lege, ceea ce exclude incidența instituțiilor procedurale de drept comun.

Înainte de a proceda la analiza următoarei critici, Înalta Curte va înlătura apărarea intimatei-reclamante privind invocarea omisso medio de către recurenta-pârâtă B. S.A. a greșitei soluționări a excepției inadmisibilității din perspectiva art. 35 C. proc. civ.

Pe de o parte, recurenta-pârâtă a precizat că referirile la dispozițiile art. 35 C. proc. civ. sunt legate de clarificarea obiectului acțiunii care are mai multe petite și, în consecință și a normelor procedurale incidente care nu sunt cele de drept comun, iar pe de altă parte, se observă că încălcarea aceleiași reguli de drept este valorificată și prin memoriul de recurs al pârâtelor E. S.A. și F. S.R.L.

Înalta Curte reține că acest motiv de recurs se referă la aspectele de nelegalitate sesizate în legătură cu raționamentul juridic expus prin considerentele deciziei recurate, prin care s-a admis apelul reclamantei și s-a anulat sentința primei instanțe, nefiind cazul încălcării de către recurente a interdicției instituite prin art. 488 alin. (2) C. proc. civ. privind limitele judecății în recurs.

Recurentele-pârâte susțin că acțiunea în constatare reglementată de art. 35 C. proc. civ. poate avea ca obiect constatarea existenței/inexistenței unui drept, neputând fi utilizată în situația în care există o acțiune în realizare ori în situația în care legea conferă reclamantului o altă cale procesuală.

Recurentele arată că pe calea prevăzută de art. 35 C. proc. civ., reclamanta repune de fapt în discuție realitatea voinței exprimate prin actele juridice încheiate cu banca creditoare, în vederea recunoașterii altor efecte juridice decât cele stabilite prin înscrierea în tabel, critici care sunt fondate.

Prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat instanței de drept comun să constate că actul adițional din 29 aprilie 2011 constituie un nou contract de credit ipotecar, distinct de cel încheiat cu banca creditoare din 24 iulie 2008, de asemenea, inexistența dreptului de ipotecă și, în subsidiar, încetarea efectelor ipotecii după modificarea contractului de credit ipotecar prin același act adițional, deci reaprecierea asupra unor chestiuni legate de interpretarea și efectele obligaționale ale convenției care, constituind titlul de creanță și garanția creditoarei înscrise în tabel, puteau fi valorificate exclusiv prin mijloacele procesuale prevăzute de Legea insolvenței.

Înalta Curte reține că răspunderea juridică contractuală a generat cererea de admitere a creanței formulate de banca creditoare - recurenta-pârâtă B. S.A., iar ca efect al cesiunilor subsecvente se păstrează caracteristicile creanței originare.

Debitorul are instrumentele specifice puse la dispoziție de Legea insolvenței pentru a contesta creanța fundamentată pe raportul juridic obligațional, precum și dreptul de preferință ce au fost trecute în tabel, în acest sens fiind art. 73 și art. 75 din lege, drept care a și fost valorificat de societatea debitoare.

Contestația împotriva creanței și a modalității în care a fost acceptată la masa credală este asimilată de lege unei căi de atac specifice acestei materii care înlătură de la aplicare acțiunea întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., reglementată, la rândul său, ca o acțiune subsidiară.

Procedura insolvenței este efectivă și funcțională, garantând accesul reclamantei debitoare la instanța judecătorească.

În virtutea legii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar efectuează o cercetare amănunțită a dreptului de creanță pretins de creditoare, pentru a-i verifica legitimitatea sub aspectul temeiului juridic ce îi atestă existența, prioritatea care determină existența cauzelor de preferință cum este și ipoteca, rolul său activ privind verificarea realității creanței înscrise la masa credală fiind deținut pe întreg parcursul derulării procedurii.

Astfel, dispozițiile art. 73 din Legea nr. 85/2006 permit exercitarea dreptului de a contesta un drept de creanță înscris în tabel, în situația aducerii la masa credală a unei creanțe cu o cauză nereală sau inexistentă, inclusiv în vederea acoperirii lipsei de diligență a debitorului, care deși are cunoștință de situația nașterii raportului juridic față de creditor, nu își exercită apărările corespunzătoare, în condițiile prevăzute de lege.

Procedura de verificare a creanței nu este o simplă operațiune de înregistrare formală a cuantumului acesteia în tabel, ci are caracterul unei proceduri judiciare de valorificare a drepturilor de creanță, care garantează contradictorialitatea și exercitarea dreptului de apărare, stabilizarea masei credale având efecte juridice definitive și față de debitor.

Debitorul de bună-credință are tot interesul ca procedurile să se desfășoare cu celeritate, iar reglementarea condițiilor pentru formularea obiecțiunilor și contestațiilor are în vedere situația specifică a procedurii, care prevede termene scurte menite să crească, implicit, șansele de recuperare a creanțelor.

Rațiunea normelor din legea specială care instituie anumite sancțiuni precum decăderea, pentru neexercitarea într-un anumit termen, are în vedere protecția intereselor generale ale procedurii, iar normele de drept comun nu pot fi interpretate în sensul posibilității afectării acestei rațiuni a legiuitorului.

Dreptul de acces la instanța judecătorească, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu este absolut, putând fi limitată exercitarea drepturilor procesuale și de fond.

Reclamanta a mai solicitat, prin acțiunea introductivă, în temeiul art. 948 și art. 1776 din C. civ. de la 1864 și art. 1225 C. civ. anularea actului adițional din 29 aprilie 2011, pentru lipsă de consimțământ, negând intenția sa de a produce efecte juridice, iar în virtutea principiului "accesorium sequitur principale" s-a cerut și anularea contractului de ipotecă, precum și, subsecvent, anularea transmiterii dreptului de ipotecă cesionarilor creanței.

În legătură cu cauzele de nulitate a titlului din care s-a născut o creanță sau o garanție, în cuprinsul Legii nr. 85/2006 nu se regăsește o dispoziție expresă în sensul exclusivității invocării pe calea contestațiilor prevăzute de lege ori al motivelor ce pot fi valorificate, într-o prezentare exhaustivă, pentru evitarea oricărui paralelism judiciar și pentru a se putea extrage concluzia unei interdicții absolute a acțiunii judiciare în nulitatea de drept comun. Nulitatea unor acte juridice încheiate de părți anterior deschiderii procedurii insolvenței transcende această procedură.

Înalta Curte observă că instanța de apel își întemeiază soluția de admitere a căii de atac pe necesitatea garantării dreptului la instanță, deci pe art. 3, art. 6 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, principiu al cărui scop nu este însă protecția unor drepturi teoretice sau iluzorii, astfel cum se reține constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, deși teoretic nu e cazul lipsei dreptului la acțiune, instanța de apel recunoaște explicit lipsa de eficiență a acțiunii introductive, în sensul că o eventuală soluție de admitere nu poate conduce și la repunerea părților în situația anterioară și la invalidarea actelor juridice din procedura insolvenței, altfel decât prin uzitarea căilor procesuale prevăzute de Legea insolvenței, fiind confirmată teza susținută și prin recursurile pendinte ale pârâtelor, considerente neatacate de reclamantă.

Prin urmare, constatând că sunt fondate criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre soluționare la aceeași instanță, urmând a se face aplicarea art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâta D.., pârâta B. S.A. și de pârâtele E. S.A., F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 298/2025 din 27 februarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 11 noiembrie 2025.