ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2679/2021

Ședința publică din data de 08 decembrie 2021

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1 Primul ciclu procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 01 august 2012, sub nr. x/2012, reclamanții A., B. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții S.C. D., S.C. E. S.R.L. și S.C. E. S.R.L.: să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 septembrie 2001 de BNP F., până la concurența suprafeței de teren de 5.805 mp și a construcțiilor aflate pe acest teren,încheiat între S.C. D. (în calitate de vânzător) și S.C. E. S.R.L.; să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 02 decembrie 2002 de BNP F., încheiat între S.C. E. S.R.L. și S.C. E., până la concurența suprafeței de 5.805 mp și a construcțiilor aflate pe acesta; să se constate nulitatea absolută parțială a actului de alipire încheiat de S.C. E., autentificat sub nr. x din 26 august 2005 de BNP F. până la concurența suprafeței de 5.805 mp și a construcțiilor aflate pe acesta, precum și obligarea pârâților să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 5.805 mp și construcțiile existente pe acest teren.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin încheierea pronunțată la data de 16 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 26 septembrie 2001, de BNP F., reținând incidența dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.

Prin sentința civilă nr. 179/19 februarie 2014, tribunalul a reținut că reclamanții au solicitat prin cererea de chemare în judecată, potrivit principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, și constatarea nulității absolute parțiale a actelor de vânzare-cumpărare subsecvente contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 26 septembrie 2001 de BNP F., respectiv a actului autentificat la data de 02 decembrie 2002 de BNP F., încheiat între S.C. E. S.R.L. și S.C. E., până la concurența suprafeței de 5.805 mp și a construcțiilor aflate pe acesta și a actului de alipire încheiat de S.C. E., autentificat la data de 26 august 2005 de BNP F., până la concurența suprafeței de 5.805 mp și a construcțiilor aflate pe acesta.

A reținut tribunalul că, în condițiile în care actul principal nu a fost anulat, fiind admisă sub acest aspect excepția prescripției dreptului la acțiune, actele subsecvente nu pot fi anulate în virtutea principiului de drept invocat.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia nr. 161A/6 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți, ca nefondat.

I.4. Hotărârea pronunțată în recurs.

Prin decizia nr. 2457/04 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat recurenții-reclamanți, a casat decizia recurată și sentința civilă nr. 179 din 19 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.

II. Al doilea ciclu procesual.

II.1. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 28 decembrie 2015, sub nr. x/2016.

II.2 Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 415/09 iunie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fond, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca nefondată. De asemenea, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. D. S.A. în contradictoriu cu chemații în garanție Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

II.3. Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia nr. 671A/19 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și C. împotriva sentinței civile nr. 415/09 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C. D. S.A. și S.C. E. S.R.L., ca nefondat; i-a obligat pe apelanți la plata cheltuielilor de judecată către intimata S.C. E., în cuantum de 5000 RON.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat că nu este fondată critica prin care s-a susținut că prima instanță a făcut o analiză parțială și greșită a dispozițiilor cuprinse în decizia de casare.

A reținut instanța de apel incidența dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., respectiv că prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, sub un prim aspect, că termenul special de prescripție de 18 luni, reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001 modificată, calculat de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, vizează exclusiv actele juridice încheiate anterior apariției Legii nr. 10/2001 (respectiv datei de 14 februarie 2001), iar în speță, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare care fac obiectul acțiunii în nulitate s-a realizat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind aplicabil astfel regimul nulității absolute de drept comun, sub aspectul imprescriptibilității acțiunii în nulitate.

Sub un alt aspect, Înalta Curte a stabilit că soluția de respingere a cererii de revendicare prin compararea titlurilor nu este motivată corespunzător, prin raportare la dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și ale art. 6 par. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează motivarea hotărârilor judecătorești ca o garanție a procesului echitabil.

Critica referitoare la respingerea cererii de conexare a prezentului dosar cu dosarul nr. x/2009, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu a fost considerată un veritabil motiv de casare, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs statuând că, dacă această cerere va fi reiterată în rejudecarea cauzei, va incumba instanțelor de fond obligația de a verifica dacă sunt întrunite cerințele impuse de dispozițiile art. 164 C. proc. civ.

A arătat curtea de apel că apelanții-reclamanți nu au indicat, în concret, în ce fel a nesocotit prima instanță limitele casării, iar din analiza punctuală a hotărârii apelate, în raport de limitele casării, se poate observa că cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 august 2001, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2 decembrie 2002 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 august 2005 a fost analizată și soluționată în contextul regimului nulității absolute de drept comun, sub aspectul imprescriptibilității acțiunii în nulitate.

A reținut, de asemenea, instanța de apel că cererea de conexare a dosarelor nu a fost reiterată (judecata în dosarul nr. x/2009, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, fiind suspendată), iar soluția de respingere a cererii de revendicare prin compararea titlurilor a fost motivată.

Motivul de apel prin care au fost formulate critici referitoare la modalitatea în care prima instanță a stabilit situația de fapt și a aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost găsit nefondat.

S-a reținut că prima instanță a stabilit, pe baza probatoriului administrat, că au fost încheiate trei acte juridice, respectiv: 1) contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 septembrie 2001, prin care S.C. D. a vândut către S.C. E. S.R.L. imobilul teren intravilan în suprafață de 8353 mp și construcția cu o suprafață construită de 2950,61mp edificată pe acest teren; 2) contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/09 decembrie 2002, prin care a fost dezmembrată o suprafață de 6162,80 mp și vândută de S.C. E. S.R.L. către S.C. E. S.R.L. și 3) actul de alipire autentificat sub nr. x/26 august 2005 vizând lotul A (în suprafață de 6162,80 mp și construcția în suprafață construită de 1445,57 mp) și lotul B (în suprafață de 2190,74 mp și construcția în suprafață construită de 1504,04 mp).

Reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute parțiale a celor trei contracte, până la concurența suprafeței de 5805 mp și a construcțiilor aflate pe acest teren, temeiul juridic fiind reprezentat, conform precizării depuse la data de 7 octombrie 2016, de dispozițiile Legii nr. 10/2001 - Procedura de restituire Capitolul 3, art. 20 și de dispozițiile art. 948 pct. 2 (referitor la consimțământ) și pct. 4 (referitor la cauza ilicită), art. 953 și art. 966 și urm. privind frauda la lege, din C. civ. de la 1864; printr-un capăt de cerere distinct s-a solicitat revendicarea imobilului prin comparare de titluri, în temeiul art. 480 C. civ.

Curtea de apel a apreciat că instanța nu a fost învestită cu analizarea modului în care a fost soluționată notificarea în cadrul etapei administrative a procedurii de restituire demarate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 și nici cu cenzurarea hotărârii nr. 10/13 septembrie 2001, emisă de S.C. D., astfel că nu a analizat, cu prilejul exercitării controlului judiciar, criticile expuse de apelanții-reclamanți cu privire la aceste aspecte.

În examinarea criticilor privitoare la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu ocazia încheierii celor trei acte juridice, a menționat că pot fi analizate doar motivele de nulitate contemporane încheierii contractelor.

A reținut instanța de apel că la data încheierii primului act juridic supus analizei (26 septembrie 2001) legea, în forma consolidată la data de 13 august 2001, nu cuprindea în Capitolul III - proceduri de restituire, nicio interdicție de înstrăinare. La data celui de-al doilea act juridic (09 decembrie 2002), legea avea forma introdusă prin actualizarea din 10 iulie 2002 și, de asemenea, nu cuprindea nicio interdicție de înstrăinare.

La data încheierii actului de alipire, 26 august 2005, după consolidarea legii din 25 iulie 2005, a fost introdus alin. (4^1) al art. 20 de pct. 50 al art. I din Titlul I din Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 653 din 22 iulie 2005.

Acest text avea următorul conținut: sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.

A reținut instanța de apel că această interdicție de înstrăinare vizează imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public.

Or, cum actul de alipire nu a vizat un imobil deținut de o entitate din categoria celor vizate de interdicție, ci a fost încheiat între două persoane juridice de drept privat (societățile comerciale cu răspundere limitată S.C. E. S.R.L. și S.C. E. SRL), actului juridic a cărui nulitate se solicită, nu-i este aplicabil acest text de lege.

Constatând că apelanții nu au indicat, în concret, nesocotirea vreunei norme imperative din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a înlăturat motivul de nulitate întemeiat pe acest act normativ.

Examinând, în continuare, criticile prin care apelanții-reclamanți au susținut că sancțiunea nulității actelor juridice este atrasă de încălcarea dispozițiilor art. 948 pct. 2 și 4 C. civ., referitoare la consimțământ și cauza licită, condiții esențiale pentru încheierea valabilă a convențiilor, curtea de apel le-a găsit nefondate.

În acest sens a reținut că, din perspectiva viciului de consimțământ al persoanei juridice la semnarea actelor juridice, apelanții au arătat că, deși nulitatea actelor ar putea fi relativă, totuși, modul de încheiere a acestor acte juridice, de către aceleași persoane fizice, reprezentând în același moment, atât pe vânzătoare, cât și pe cumpărătoare, după o procedură de soluționare a notificării formulate în baza Legii 10/2001, confirmă o dată în plus reaua-credință și intenția de a sustrage imobilul de la aplicarea corectă a Legii 10/2001.

S-a apreciat că aspectul invocat de apelanți nu se subsumează viciilor de consimțământ reglementate de lege, respectiv: eroarea, dolul și violența și leziunea, astfel că motivul de apel este nefondat.

Cu referire la cauza ilicită, despre care apelanții au arătat că ar consta în faptul că atât vânzătoarea S.C. D., cât și cumpărătoarea S.C. E. S.R.L., au fost reprezentate de aceleași persoane fizice, care au conlucrat în scopul ilicit de a sustrage imobilul atât din patrimoniul S.C. D., dar în mod deosebit de a-l restitui în natura adevăraților proprietari de drept[...], curtea de apel a reținut că situația prezentată drept cauză ilicită, aduce mai degrabă în discuție dubla reprezentare, care ar putea cauza prejudicii decurgând din conflictul de interese, însă, sancțiunea aplicabilă într-o atare situație este nulitatea relativă, susceptibilă de a fi invocată doar de persoana ocrotită, deci de reprezentat, în termenul de prescripție prevăzut de lege.

A mai reținut instanța de apel că nu poate fi primită nici susținerea prin care apelanții au invocat cauza ilicită din perspectiva încheierii actului de vânzare-cumpărare cu dezmembrare între S.C. E. S.R.L. (în calitate de vânzător) și S.C. E. S.R.L. (în calitate de cumpărător) autentificat sub nr. x/09 decembrie 2002, act încheiat în timp ce pe rolul instanțelor de judecată, se judeca dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei Sector 2 București, prin care s-ar fi urmărit fraudarea creditorilor (G.).

În opinia curții de apel, cauza ilicită constând în fraudarea drepturilor creditorilor (a reclamanților) nu se poate susține câtă vreme, la data încheierii actelor juridice a căror nulitate se invocă nu exista, potrivit Legii nr. 10/2001, nicio interdicție de înstrăinare; în ceea ce privește actul încheiat la data de 09 decembrie 2002, legea avea forma introdusă prin actualizarea din 10 iulie 2002 și nu cuprindea nicio interdicție de înstrăinare.

Cu referire la acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, prin care reclamanții au solicitat să fie obligată pârâta S.C. E. S.R.L. să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 5805 mp și construcțiile existente pe acesta, curtea de apel a reținut că reclamanții au invocat drept titlu de proprietate actul dotal autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. x/27 ianuarie 1915.

Conform notificării nr. 1567/08 august 2001, reclamanții au solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a întregului imobil, compus din teren în suprafață de circa 6.000 mp și construcții; prin Hotărârea nr. 10/13 septembrie 2001, S.C. D. a respins cererea de restituire în natură și, în raport de dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a îndrumat notificatorii să formuleze cereri de restituire în natură către APAPS și, respectiv, către persoana juridică deținătoare. Hotărârea nu a fost contestată, nefiind astfel supusă controlului judiciar.

Cu referire la titlul pârâtei s-a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 septembrie 2001, S.C. D. a înstrăinat către S.C. E. S.R.L. o suprafață de teren de 8353 mp împreună cu construcțiile de tip industrial aflate pe teren. Conform contractului de vânzare cumpărare cu dezmembrare autentificat sub nr. x/09 decembrie 2002, a fost dezmembrată o suprafață de 6162,80 mp, care a fost vândută de S.C. E. S.R.L. către S.C. E. S.R.L..

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22 aprilie 2005, a fost vândută de către S.C. E. S.R.L., către S.C. E. S.R.L., o suprafață de teren de 2190,74 mp, iar prin actul de alipire autentificat sub nr. x/26 august 2005 s-au adăugat lotul A, în suprafață de 6162,80 mp și construcția în suprafață construită de 1445,57 mp și lotul B în suprafață de 2190,74 mp și construcția în suprafață de 1504,04 mp.

Vânzătoarei S.C. D., privatizată integral la data de 9 iunie 1995, conform contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 223/9 iunie 1995, i-a fost emis de către Ministerul Agriculturii Alimentației Publice și Pădurilor, în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/20 august 1996, asupra unei suprafețe de 64.955 mp, din care face parte și suprafața înstrăinată.

A reținut instanța de apel că apelanții-reclamanți susțin că privatizarea a fost efectuată nelegal și că în mod nelegal a fost emis și certificatul de proprietate, susțineri care nu au fost verificate de instanțe în raport de cadrul procesual obiectiv și subiectiv și de imperativul respectării principiului disponibilității părților; susținerile apelanților-reclamanți privitoare la reaua-credință a intimatelor-pârâte au fost apreciate de instanța de apel ca fiind nedovedite și lipsite de relevanță față de obiectul și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

La soluționarea acțiunii, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanții au mai promovat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.R.L., care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 738/19 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, rămasă definitivă prin respingerea, ca nefondat, a apelului, conform deciziei civile nr. 21 A/24.01.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, și irevocabilă prin respingerea, ca nefondat, a recursului, astfel cum reiese din decizia nr. 7394/04 decembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; prima instanță a argumentat că o nouă acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. este neîntemeiată, statuările hotărârilor judecătorești menționate opunându-se cu putere de lucru judecat, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Sub acest aspect, curtea de apel a reținut că apelanții nu au dedus judecății critici concrete, afirmând generic că soluția instanței de fond după casare nu analizează si nu argumentează în niciun fel excepția, în condițiile în care cele trei elemente: părți, obiect si cauza, nu sunt întrunite si deci nu operează în cauza de față. De asemenea, a reținut că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, de excepție procesuală, conform art. 1201 C. civ. și de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părți (art. 1200 C. civ.).

S-a constatat că analiza a fost efectuată de prima instanță din perspectiva dispozițiilor art. 1200 C. civ., ca efect pozitiv al lucrului judecat, aspectele dezlegate anterior impunându-se în acest proces fără posibilitatea de a se statua diferit.

A menționat curtea de apel că prima instanță nu a admis excepția de lucru judecat, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o nouă judecată și presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți și cauză), care împiedică repetarea judecății, ci a judecat reținând efectul pozitiv al lucrului judecat care se impune într-un al doilea proces în legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

De asemenea, în motivarea soluției pronunțate, curtea de apel a arătat că, în opinia sa, în cauză există tripla identitate de părți, obiect și cauză, însă față de limitele devoluțiunii stabilite de criticile formulate de apelanți, acest aspect nu mai poate fi repus în discuție. De altfel, efectul substanțial este același, câtă vreme cele statuate în primul proces s-au impus în cauza de față cu valoare de adevăr. În esență, în primul proces s-a reținut că pârâta a exhibat un titlu valabil iar reclamanții nu dețin un bun actual ori o speranță legitimă din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței CEDO, simpla lor solicitare de a obține un bun preluat de stat nereprezentând un bun actual sau o speranță legitimă (cauza Poenaru c. României).

Pentru considerentele expuse, curtea de apel a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți, ca nefondat; în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., i-a obligat pe aceștia la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă S.C. E. S.R.L., reduse potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3) din același act în raport de complexitatea cauzei.

Împotriva deciziei nr. 671A/19 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs recurenții-reclamanți C. și A. solicitând,în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate în apel în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței primei instanțe, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 299 și următoarele și ale art. 304 - 316 C. proc. civ., recurenții-reclamanți arătând că în speță sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, recurenții-reclamanți au expus istoricul fazelor procesuale anterioare, subliniind că în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia de casare în mod irevocabil și obligatoriu pentru instanța de trimitere în sensul că imobilul preluat fără titlu valabil se va restitui în natură, respectiv că dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 exclud posibilitatea salvgardării efectelor juridice prin invocarea bunei-credințe.

Au susținut recurenții că aceste două considerente obligatorii pentru instanța de trimitere urmau a fi interpretate în raport de obiectul procesului - instituția nulității absolute a actelor juridice, care sancționează categoric actele juridice încheiate cu încălcarea condițiilor prevăzute de lege, lăsându-le fără niciun efect juridic.

S-a arătat, de asemenea, că în cel de-al doilea ciclu procesual, după casare, instanța de fond a încălcat dispozițiile instanței de recurs și considerentele exprimate de această instanță, a făcut o analiză parțială și eronată, depășind apărările formulate de părți și a apreciat, din proprie inițiativă, că interdicția prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sancționată cu nulitatea absolută, nu este incidentă în cauză; pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Din perspectiva limitelor învestirii, recurenții au susținut că la judecata în fond după casare instanța nu era învestită prin cererea de chemare în judecată cu privire la interdicția prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001, având în vedere că această dispoziție legală nu exista la momentul formulării cererii de chemare în judecată (2002), ci era învestită cu cererea de constatare a nulității celor trei acte juridice încheiate după apariția Legii nr. 10/2001, în varianta în vigoare la data încheierii acestora.

În plus, instanța de fond, după casare, a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 apreciind că pârâta D., deținătoare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1993, nu are obligația legală să restituie în natură imobilul în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, deși imobilul a fost preluat de Statul Român fără titlu legal.

Au învederat că în acest fel, în rejudecare, instanța de fond a refuzat orice analiză a celor trei capete de cerere din acțiune cu privire la nulitatea absolută a actelor juridice și, pe cale de consecință, a respins și cererea de revendicare imobiliară.

Recurenții-reclamanți au menționat că în faza procesuală a apelului au depus, în cadrul probei cu înscrisuri, copia cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 11 mai 1994, sub nr. x/1994, prin care au solicitat, în contradictoriu cu S.C. D., să se constate că sunt proprietarii terenului în cauză și, după caz, să se dispună restituirea acestuia, să fie despăgubiți la justa valoare sau să li se ofere un teren echivalent. Prin urmare, autoritățile Statului Român au fost sesizate cu revendicarea acestui teren încă din 1991, iar intimata S.C. D. cunoștea din anul 1994 că acest imobil aparține familiei Teodorescu și că a fost preluat abuziv de Statul Român.

Au învederat recurenții că, de asemenea, au depus la judecata în apel copia cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2002 al Judecătoriei sectorului 2 București, dosar care a primit nr. x/2009 la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; în cadrul acestui dosar, i-au chemat în judecată, în calitate de pârâți pe S.C. D., AVAS, Ministerul Agriculturii Alimentației și Pădurilor, SIF Muntenia și S.C. E. S.R.L., solicitând constatarea nulității absolute a Certificatului de Proprietate seria x nr. x/20 august 1996 și revendicarea imobilului. Acest dosar se află în apel, după casare, fiind suspendat succesiv, până la soluționarea prezentului dosar (nr. x/2016).

S-a menționat că această probă a fost administrată pentru a dovedi reaua-credință a S.C. D. și a persoanelor din consiliul de administrație care au creat S.C. E. S.R.L. în scopul de a sustrage imobilul aflat în litigiu de la obligația de restituire în natură în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În dezvoltarea primului motiv de recurs recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a reinterpretat în mod greșit cadrul juridic aplicabil în speța dedusă judecății și a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, respectiv o hotărâre dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, ceea ce atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel a reținut în mod greșit regimul juridic aplicabil în cauză, plecând de la premisa că notificarea formulată de G. în baza Legii nr. 10/2001 era adresată S.C. D., societate comercială privatizată, care nu avea obligația de a o soluționa. De asemenea, în mod greșit a apreciat că întrucât actele juridice a căror nulitate absolută s-a solicitat au fost încheiate între două persoane juridice de drept privat, nu sunt aplicabile interdicțiile imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cu referire la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data de 14 februarie 2001) recurenții au arătat că instanța de apel a reținut că interdicția de vânzare vizează imobilele (teren și construcții) care erau deținute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de o altă persoană juridică de drept public, deși alin. (1) al acestei dispoziții, în forma existentă în august 2001, prevede că: "Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare."

Au învederat recurenții că, prin urmare, Legea nr. 10/2001 trebuie respectată și de "orice altă persoană juridică", în speță S.C. D., care deținea imobilul și care avea obligația să dispună, prin dispoziție motivată, restituirea în natură a imobilului, în condițiile în care acesta era preluat de Statul Roman fără titlu valabil.

Or, instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, făcând o greșită aplicare a legii.

Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți au arătat că decizia care face obiectul controlului judiciar este nelegală întrucât în mod greșit curtea de apel a apreciat că, față de limitele învestirii sub aspectul obiectului cererii, nu se impune a analiza criticile privitoare la modalitatea de soluționare a notificării în cadrul etapei administrative a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a celor prin care s-a solicitat cenzurarea Hotărârii nr. 10/13 septembrie 2001, emisă de D..

În opinia recurenților, acest raționament juridic al instanței de apel, conform căruia analizarea situației de fapt și de drept care a stat la baza încheierii actelor juridice a căror nulitate absolută au solicitat a fi constatată a fost refuzată a priori, este profund nelegal deoarece modul de soluționare a notificării nr. 1567/08 august 2001, formulată de reclamanți, prefațează abuzul de drept, respectiv fraudarea Legii nr. 10/2001 de către reprezentanții S.C. D..

Recurenții au arătat că reprezentanții legali ai intimatei S.C. D. au încălcat cu rea-credință dispozițiile Legii nr. 10/2001 în sensul că, deși aveau cunoștință de pretențiile reclamanților, inclusiv din solicitările și acțiunile judiciare promovate anterior apariției Legii nr. 10/2001, la scurt timp după primirea notificării formulate în baza Legii 10/2001, prin care se solicita restituirea în natură a suprafeței de teren, au declanșat procedura de dezmembrare a imobilelor, prin Hotărârea din 05 septembrie 2001, și au respins cererea de restituire în natură a terenului situat în București, str. x (fost 7-9) sector 2, prin Hotărârea nr. 10 a consiliului de administrație, reținând în mod eronat că terenul a fost trecut cu titlu valabil în proprietatea statului și a intrat în mod legal în patrimoniul S.C. D., conform certificatului de proprietate seria x nr. x/20 august 1996.

S-a învederat că, întrucât terenul în cauză a fost trecut fără titlu legal în proprietatea statului comunist, intimata S.C. D. nu a făcut dovada situației contrare (în sensul că nu a arătat care este pretinsul titlu legal al statului), iar privatizarea nu a fost legală, această intimată era obligată sa dispună restituirea în natură a terenului către adevărații proprietari.

Au subliniat recurenții că în calitate de deținătoare a terenului, în cazul respingerii cererii de restituire în natură, intimata S.C. D. avea obligația să propună acordarea de masuri reparatorii conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Însă, pentru a-și menține în mod ilegal proprietatea asupra terenului, reprezentanții intimatei-pârâte S.C. D. au întocmit actele juridice de înstrăinare a terenului, pe care le-au ascuns timp de 5 ani.

Au mai arătat recurenții că în mod eronat intimatele S.C. D. și S.C. E. susțin că ar fi comunicat hotărârea de respingere a notificării către reclamanți. În realitate, aceștia le-au adus la cunoștință hotărârea și au comunicat-o Autorității pentru Administrarea Activelor Statului pentru a proceda la acordarea de masuri reparatorii, în aprilie 2016.

Sub un alt aspect, s-a arătat că intimatele au dat dovadă de rea-credință în sensul că, deși au susținut contrariul, nu au propus notificatorilor acordarea în proprietate a altei suprafețe de teren și nici alte măsuri reparatorii; mai mult, intimata S.C. D. nu a respectat termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 de comunicare a hotărârii și de suspendare a oricăror proceduri până la soluționarea contestației, ci a procedat la încheierea actelor de înstrăinare în sensul că la data de 17 septembrie 2001 pârâta S.C. D., reprezentată de asociații din S.C. E. S.R.L., prin actul autentificat sub nr. x încheiat la 17 septembrie 2001, au decis dezmembrarea imobilelor, pentru a putea fi înstrăinate, iar la data de 26 septembrie 2001, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 septembrie 2001, S.C. D. a vândut către S.C. E. S.R.L. suprafața de teren de 5805 mp provenind de la familia recurenților-reclamanți și construcțiile existente pe acest teren.

În opinia recurenților, încheierea acestui act juridic, dar și a celorlalte doua acte juridice încheiate ulterior la 02 decembrie 2002 și 26 august 2005, având ca obiect terenul aflat în litigiu, sunt acte juridice ilegale, întocmite cu încălcarea gravă a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a prevederilor art. 948 pct. 2 și 4 din C. civ. de la 1864.

Făcând referire la procedura de restituire prevăzută de Cap. III, art. 20, art. 23 alin. (2), art. 24 alin. (3)

1

, art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, și la prevederile art. 11 alin. (2) din normele de aplicarea acestei legi, recurenții-reclamanți au conchis că, la o analiză atentă a modului de soluționare a notificării pe care au formulat-o în baza Legii nr. 10/2001, rezultă cu certitudine reaua-credință a S.C. D., prin reprezentanții săi legali, și încălcarea gravă a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, privind procedura de soluționare a notificărilor, cu intenția clară și categorică de a sustrage acest teren de la procedura de restituire în natură; instanța de apel, refuzând analizarea situației de fapt și de drept contemporane momentului încheierii actelor juridice, a pronunțat o hotărâre nelegală.

Au arătat recurenții că instanța de apel a reținut în mod greșit că primul act juridic încheiat la 26 septembrie 2001 și cel de al doilea act juridic, încheiat la 09 decembrie 2002, nu erau supuse niciunei interdicții din perspectiva Legii nr. 10/2001 în varianta în vigoare la momentul încheierii actelor juridice, respectiv că apelanții-reclamanți nu au indicat în mod concret încălcarea, nesocotirea vreunei norme imperative din Legea nr. 10/2001.

Atât instanța de fond, cât și instanța de control judiciar, au refuzat să facă o analiză corectă și completă a situației de fapt și de drept invocate de reclamanți, iar intimații-pârâți au încălcat cu rea-credința și în scop de fraudă, întreaga Lege nr. 10/2001, scopul și spiritul acestui act normativ fiind de a restitui persoanelor îndreptățite bunurile imobile preluate în mod abuziv, ilegal și fără titlu valabil în perioada 1945-1989.

S-a menționat că dispozițiile legale încălcate de intimați sunt indicate atât în cererea de chemare în judecată, cât și în motivele de apel, respectiv art. 1, art. 2. art. 3. art. 4, art. 9, art. 20, art. 24 și art. 46 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 pe care recurenții le-au și redat în cuprinsul memoriului de recurs.

În privința celui de al treilea act juridic, încheiat la 26 august 2005, s-a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că entitatea juridica nu era supusă niciunei interdicții și că, fiind încheiat între două persoane juridice de drept privat, actul juridic ar fi perfect legal.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv i-a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, pronunțând o hotărâre nelegală, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel a înlăturat în mod nelegal toate criticile formulate cu privire la: modul de încheiere a celor trei acte juridice a căror nulitate absolută au solicitat-o, încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și fraudarea aceluiași act normativ în scopul sustragerii imobilului de la restituirea în natură.

Au arătat că instanța de apel nu a analizat și nu a răspuns motivat criticilor formulate de reclamanți în apel, ceea ce reprezintă o încălcare a legii și a normelor cuprinse în regulamentul de ordine interioară a instanțelor.

Astfel, în legătura cu primul motiv de apel, instanța de apel a reținut că apelanții-reclamanți nu au indicat în concret, punctual, în ce modalitate prima instanță a nesocotit limitele casării.

Au arătat recurenții că prin primul motiv de apel au reluat considerentele prin care Înalta Curte a reținut că recursul este fondat, respectiv: "Primul motiv de recurs prin care se critică interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată,cu consecința soluționării greșite a excepției prescripției dreptului la acțiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, este fondat.

Făcând referire la prevederile art. 45 alin. (1), (2), (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată, recurenții au arătat că termenul de un an prevăzut de alin. (5) al art. 45 a fost prelungit succesiv prin Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 109/2001 pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 13 august 2001 și prin Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 145/2001, pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 12 noiembrie 2001, împlinindu-se la data de 14 august 2002.

Din interpretarea rațională și sistematică a dispozițiilor legale evocate, rezultă că domeniul de aplicabilitate al acestora se raportează la acțiunea în anularea sau în declararea nulității actelor de înstrăinare inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În cazul actelor juridice de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care vizează imobile preluate de stat fără titlu valabil, se poate confirma nulitatea, în situația existenței bunei-credințe a părții dobânditoare.

O asemenea ipoteză de validare nu poate fi recunoscută pentru situația în care contractul se încheie ulterior intrării în vigoare a actului normativ și pentru care, dimpotrivă, legiuitorul a prevăzut, prin dispoziția art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sancțiunea nulității absolute, fără posibilitatea salvgardării efectelor juridice prin invocarea bunei-credințe.

În același sens, termenul special de prescripție de 18 luni, reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001 modificată, calculat de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, vizează exclusiv actele juridice încheiate anterior apariția Legii nr. 10/2001, respectiv datei de 14 februarie 2001.

Or, în speță, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare care au făcut obiectul acțiunii în nulitate exercitate de reclamanții-recurenți din prezentul litigiu s-a realizat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în 26 august 2001 (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x), 2 decembrie 2002 (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x) și 26 august 2005 (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x), ceea ce determina scoaterea lor din sfera de reglementare a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001."

Față de aceste considerente ale instanței anterioare de recurs, recurenții-reclamanți au învederat că argumentarea instanței de apel, expusă în decizia recurată, încălcă grav dispozițiile deciziei de casare, plecând de la preluarea fără titlu legal a terenului de către Statul Român, transmiterea ilegală a acestuia către S.C. D. și, ulterior, încheierea celor 3 acte juridice a căror nulitate absolută se solicită, în fraudarea Legii nr. 10/2001, cu scopul de a se refuza restituirea în natură a imobilului către adevărații proprietari, prin încălcarea normelor legale privind soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și a procedurilor legale de restituire a acestor bunuri imobile preluate abuziv de stat, hotărârea pronunțată fiind nelegală.

În ceea ce privește motivul de apel prin care au fost deduse critici referitoare la modalitatea în care prima instanță a stabilit situația de fapt și a aplicat în cauza dedusă judecății dispozițiile Legii nr. 10/2001, motiv de apel pe care instanța de apel l-a apreciat nefondat, recurenții au arătat că instanța de apel a refuzat să analizeze titlul de proprietate pe care l-au invocat și a acordat valență juridică titlului de proprietate invocat de pârâți, plecând de la certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 și vânzarea de acțiuni (ceea ce, în opinia instanței de apel, ar exclude obligația de restituire în natura a imobilului), refuzând să analizeze materialul probator administrat în dosarul nr. x/2009 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, suspendat, din care rezultă că G. a solicitat constatarea nulității absolute a Certificatului nr. x/1996 și revendicarea imobilului, în contradictoriu cu toate organismele de privatizare și, în mod deosebit, cu S.C. D..

Au arătat recurenții-reclamanți că, în cadrul acestui proces (declanșat în anul 2002), intimata S.C. D. a ascuns cu rea-credință încheierea celor trei acte juridice de înstrăinare, fapt descoperit abia în anul 2005, cu ocazia efectuării unei expertize tehnice de identificare a imobilului.

De asemenea, au arătat că instanța de apel a refuzat să analizeze procedura de soluționare a notificării în cadrul etapei administrative și procedura de cenzurare a Hotărârii nr. 10/13 august 2001, emisă de S.C. D., situații de fapt și de drept care au precedat cu câteva zile încheierea celor trei acte juridice de înstrăinare, încheiate în fraudarea Legii nr. 10/2001 cu intenția clară ca S.C. D. să nu dispună restituirea în natura a imobilului.

În legătură cu condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind nulitatea absolută a actelor juridice, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală sub un dublu aspect.

Astfel, pe de o parte, a făcut o interpretare și aplicare greșită a normei legale prevăzute de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu referire la imobilele preluate fără titlu, atât în ceea ce privește actele juridice de înstrăinare, cât și în ceea ce privește actele încheiate în cadrul procesului de privatizare, apreciind în mod nelegal că nu s-ar aplica în cauza dedusă judecății.

Pe de altă parte, instanța de apel a refuzat, în mod nelegal, să rețină reaua-credință a intimatei-pârâte S.C. D. la încheierea actelor juridice a căror nulitate absolută a fost invocată în speță, în condițiile în care a fost probată reaua-credință a acestei intimate, atât anterior apariției Legii nr. 10/2001, cât și după apariția acestui act normativ, în condițiile în care, fără a respecta termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind contestarea soluției de respingere a notificării, a încheiat cele două acte juridice de înstrăinare prin declarații false, iar ulterior, în cadrul dosarului nr. x/2009 provenind din dosarul nr. x/2002, a ascuns întreaga operație, cu scopul evident de a nu restitui în natură imobilul.

Au arătat recurenții-reclamanți că, în aceste condiții, solicită instanței de recurs să reanalizeze întregul material probator și să constate că cele trei acte juridice au fost încheiate de intimați prin fraudarea Legii nr. 10/2001 cu scopul de a refuza restituirea în natură a imobilului și de a-l transfera în interes privat, caz de nulitate absolută prevăzut de numeroase dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în special de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a susținut că, urmare constatării nulității absolute a celor trei acte juridice de înstrăinare, întregul teren în suprafață de cca. 6000 mp, preluat în mod ilegal de la reclamanți, revine în patrimoniul intimatei S.C. D., care are obligația să-1 restituie în natură, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a pronunțat o soluție greșită cu referire la capătul de cerere prin care s-a solicitat revendicarea imobilului.

Astfel, după casare, instanța de fond a respins cererea de revendicare, apreciind că se opune excepția puterii de lucru judecat, fără posibilitatea dovedirii unei situații contrare.

Instanța de apel a apreciat că în cauză există tripla identitate de părți, obiect și cauză și că, față de faptul că reclamanții nu dețin un bun actual ori o speranță legitimă în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cererea de revendicare a fost în mod legal respinsă.

În opinia recurenților, hotărârile instanțelor de fond sunt nelegale, deoarece în cauză nu există identitate de părți, obiect și cauză, prin raportare la un alt dosar, iar reclamanții au speranța legitimă ca cererea de constatare a nulității absolute a tuturor actelor juridice, inclusiv a actelor de privatizare încheiate abuziv (plecând de la eliberarea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996, act juridic ce provine de la un neproprietar, și continuând cu cele trei acte juridice de înstrăinare încheiate de intimați cu rea-credință în scopul fraudării Legii nr. 10/2001), să fie urmată în mod legal de restituirea în natură a imobilului, fie prin soluționarea acestui dosar, fie prin soluționarea dosarului nr. x/2009 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, suspendat până la soluționarea prezentului dosar.

Pentru motivele invocate, recurenții-reclamanți au solicitat, în principal, admiterea recursului, constatarea nulității absolute a celor trei acte juridice de înstrăinare și, în condițiile în care imobilul se va întoarce în patrimoniul S.C. D., să fie obligată această intimată, în temeiul art. (1) și urm. din Legea 10/2001, să le restituie în natură imobilul situat în București, str. x, în suprafață de 5805 mp.

În subsidiar, în ipoteza în care va fi admisă cererea de constatare a nulității absolute a celor trei acte juridice de înstrăinare, cu consecința revenirii imobilului în patrimoniul intimatei S.C. D., iar cererea de revendicare imobiliară formulată în cauză ar fi respinsă, recurenții-reclamanți au arătat că vor solicita repunerea pe rol a dosarului nr. x/2009 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă având ca obiect cererea de constatare a nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate și revendicare imobiliară.

În cauză a formulat întâmpinare intimata-pârâtă E. S.R.L. solicitând, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la excepția nulității recursului, intimata-pârâtă a susținut, în esență, că susținerile formulate recurenții-reclamanți nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate și nu pot fi subsumate motivelor de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.

Excepția nulității recursului a fost soluționată prin încheierea din 24.11.2021, instanța de recurs dispunând respingerea acesteia, pentru motivele prezentate în cuprinsul încheierii menționate, care nu se mai impun a fi reluate.

Pe fond, intimata-pârâtă a susținut recursul nu este întemeiat, recurenții-reclamanți făcând o confuzie voită între problematica interdicției de înstrăinare (apărută în Legea nr. 10/2001 abia prin modificarea introdusă prin Legea nr. 135/15 octombrie 2014 pentru modificarea alin. (5) al art. 21 din Legea nr. 10/2001) și procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În același mod, recurenții-reclamanți încearcă să inducă ideea obligativității instanțelor de fond/apel de a analiza condițiile de restituire a imobilului ce face obiectul prezentei cauze, deși aceste condiții puteau fi analizate exclusiv în cadrul unei eventuale contestații împotriva Dispoziției nr. 10/13 septembrie 2001, emisă de S.C. D., contestație pe care recurenții nu au formulat-o.

A mai arătat intimata că recurenții-reclamanți încearcă să inducă în eroare instanța de judecată și cu privire la comunicarea Dispoziției nr. 10/13 septembrie 2001, emisă de S.C. D., în sensul că, deși susțin că ar fi luat cunoștință despre acest înscris în anul 2016, există înscrisuri doveditoare că aceștia au luat cunoștință de dispoziția menționată anterior datei de 10 mai 2002.

Recurenții-reclamanți ignoră în mod voit și momentul la care Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin introducerea interdicției de înstrăinare, deoarece forma pe care o invocă a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare abia prin modificarea introdusă prin Legea nr. 135 din 15 octombrie 2014 pentru modificarea alin. (5) al art. 21 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, interdicția de înstrăinare a imobilelor supuse procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 invocată de recurenții-reclamanți nu exista în Legea nr. 10/2001 la data la care au fost încheiate contractele de vânzare a căror nulitate se solicită. Cu toate acestea, în recurs, recurenții-reclamanți invocă tocmai această prevedere a Legii nr. 10/2001 care nu exista la momentul la care se impune a fi făcută analiza de legalitate a actelor juridice deduse judecații.

În opinia intimatei-pârât