ÎCCJ, decizie (scj.ro #81801)

Acțiune în revendicare a unui imobil înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, formulată după parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001. Păstrarea bunului în proprietatea cumpărătorului. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : drept de proprietate - imobil - acces la justiție - contract de vânzare-cumpărare - acțiune în revendicare Legea nr. 112/1995 Legea nr. 213/1998 Legea nr. 10/2001 Cod civil, art. 480 Un imobil revendicat în condițiile dreptului comun prin acțiune introdusă după apariția Legii nr. 10/2001, intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat această lege specială, ce reglementează condițiile în care acestea se pot restitui în natură foștilor proprietari.

În privința acestor imobile, după data de 14.februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea specială. Astfel valorificarea dreptului pretins în baza Legii nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil. Închiderea acestei căi, a acțiunii în revendicare, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată.

Împrejurarea că o persoană se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, a solicitat restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale, dar solicitarea i-a fost respinsă în considerarea faptului că legea edictată în această materie nu permite acest lucru, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1383 din 17 februarie 2011 Prin acțiunea formulată la data de 29.10.2008, reclamanta O.M., în contradictoriu cu P.E.R., a solicitat obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie un imobil situat în Brașov, rectificarea cărții funciare și revenirea la situația anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare al acesteia.

Prin sentința civilă nr. l72/D/2009, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. Instanța a reținut că din copia cărții funciare nr. 28905 Brașov, rezultă că imobilul a constituit obiectul dreptului de proprietate al numiților M.L. și M.E., fiind dobândit de aceștia cu titlu de cumpărare. Prin Decizia nr. 802/1989 a Consiliului Popular al Județului Brașov, s-a dispus trecerea, fără plată, în proprietatea statului a imobilului, conform prevederilor Decretului nr. 223/1974, fiind înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 156/1996, intervenit între S.C C. S.A. și pârâta P.R.E. Autoarea reclamantei a înregistrat la data de 19 iulie 2001, pe rolul Primăriei Municipiului Brașov, o notificare prin care a solicitat a-i fi restituit în natură imobilul.

Notificarea a fost trimisă de Primăria Municipiului Brașov spre competentă soluționare către S.C R. S.R.L, care a soluționat-o prin Decizia nr. 491/2006, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului și a fost făcută o propunere de acordare de despăgubiri. Reclamanta a exercitat împotriva deciziei calea de atac a contestației, în cadrul căreia a solicitat a fi constatată și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 95/2008, Tribunalul Brașov a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și a respins contestația.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a exercitat calea de atac a apelului, respins prin decizia civilă nr. 169/2008 a Curții de Apel Brașov. Bunul imobil în litigiu face parte din categoria imobilelor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanta a urmat procedura specială instituită de această lege. În condițiile în care reclamanta a uzat de prevederile legii speciale de reparație pentru a-și valorifica drepturile pe care le are asupra imobilului, tribunalul a apreciat că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza și pe calea unei acțiuni ulterioare, de revendicare.

Curtea de Apel Brașov - Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr.131/AP din 30 octombrie 2009 , a respins apelul declarat de reclamantă, având în vedere următoarele : Reclamanta a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru a-și valorifica drepturile prevăzute de această lege, iar prin Decizia nr. 491/2006 s-a respins cererea formulată de antecesoarea reclamantei pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu. Nu se poate aprecia că existența Legii 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât reclamanta se poate prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Aceasta se poate realiza, însă, în situația în care bunul revendicat nu a fost înstrăinat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995 și, astfel, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate si securității raporturilor juridice. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantă. Criticile formulate vizează aspecte legate de aplicarea greșită a legii de către instanțele anterioare. În acest sens se susține că statul român, preluând apartamentul litigios în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, nu a devenit proprietar, imobilul neieșind din patrimoniul reclamantei. Cumpărătorii unor astfel de imobile nu pot opune buna credință față de prevederile Decretului nr. 223/1974. Reclamanta având un titlu de proprietate asupra apartamentului în cauză, titlul acesteia este preferabil față de titlul cumpărătoarei.

Examinând recursul, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed: În prealabil, instanța supremă constată că susținerile privind modul eronat în care instanțele de fond și de apel au stabilit situația de fapt, în urma interpretării și aprecierii probelor administrate, nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C.proc.civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunțării deciziei atacate. În ceea ce privește criticile, astfel cum au fost formulate și structurate, se constată că recurenta-reclamantă nu arată, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de către instanța de apel, pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., invocat în recurs.

Din dezvoltarea acestora, Înalta Curte constată că se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. În acest context, instanța supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită. Astfel, în privința modalității în care soluționând pe fond acțiunea în revendicare, instanțele au dat eficiență titlului intimatei pârâte, criticile nu sunt fondate.

Pornind de la premisa că, în speță, există două titluri de proprietate valabile, al recurentei reclamante - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul și al intimatei pârâte - în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu bună-credință, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulității acestuia, instanțele anterioare, procedând la compararea celor două titluri de proprietate, au conchis ca intimata pârâtă să păstreze bunul în natură. De altfel, recurenta reclamantă a înțeles să urmeze procedura legii speciale în această materie și anume, Legea nr. 10/2001.

Față de această situație, se constată că apartamentul în litigiu, revendicat în condițiile dreptului comun prin acțiunea introdusă la data de 29.10.2008, intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condițiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi. Legea specială în materie și anume, Legea nr. 10/2001, se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres reglementate (art. 18 lit. c, art. 29). Recurenta reclamantă a urmat procedura prevăzută de legea specială.

Decizia nr. 491/19.12.2006 emisă în această procedură a fost contestată în justiție de către recurenta reclamantă. Prin sentința civilă nr. 95/2008 a Tribunalului Brașov, irevocabilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. 156/1996 încheiat de intimata pârâtă în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a respins contestația pe care recurenta reclamantă a exercitat-o împotriva deciziei emisă în procedura Legii nr. 10/2001. În acest mod, a devenit executorie propunerea unității deținătoare ca, pentru apartamentul deținut de intimata pârâtă în proprietate, recurenta reclamantă să primească măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale.

Urmare criticilor de nelegalitate formulate prin motivele de recurs, instanța supremă are de apreciat asupra împrejurării dacă, în situația dată, confirmarea și valorificarea dreptului de proprietate, în mod irevocabil, prin dispoziția emisă în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, mai permite sau nu, celor interesați, să recurgă la protecția aceluiași drept de proprietate, asigurată pe calea dreptului comun, prin acțiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 Cod civil. În privința acestor imobile, după data de 14.02.2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea specială.

Prin urmare, instanța supremă reține în același sens ca și instanțele anterioare că, în speță, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept, „specialia generalibus derogant” și a regulii „electa una via”. În acest sens este și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a unei opțiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a legii, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 Cod civil.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, problema raportului dintre legea specială și legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C.proc.civ.

În considerentele acestei din urmă decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu-1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.” Prin urmare, instanța supremă constată că valorificarea dreptului dedus pretins în baza Legii nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. În consecință, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă nu poate fi primită, făcându-se abstracție de faptul că aceasta a uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia.

Închiderea acestei căi, a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, de care a beneficiat recurenta reclamantă în cauză, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată. Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanta se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, a solicitat restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale, dar solicitarea i-a fost respinsă în considerarea faptului că legea edictată în această materie nu permite acest lucru, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

De asemenea, având în vedere principiul securității raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudența europeană, persoanele care au urmat și beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil și stabilității raporturilor juridice (Cauza Brumărescu contra României – 1997, Cauza Daniel și Niculina contra României – 2009 ș.a.). În ceea ce privește aplicabilitatea legislației internaționale, invocată de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că prioritatea normei convenționale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, care constituie norma internă, numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.

Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele ce preced, recurenta reclamantă a urmat și epuizat calea oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului dedus pretins, prin contestarea dispoziției emise în procedura de soluționare a notificării, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu. Se poate constata, prin urmare, că această cale internă specială a fost una efectivă și concretă, în cazul recurentei reclamante, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracție de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia în interesul legii nr. 33/2008).

În circumstanțele speței, nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului pentru că titlul de proprietate al intimatei pârâte, respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat, iar bunul imobil se află în posesia acesteia. Sub acest aspect, doctrina juridică de specialitate a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul celui care revendică. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.