ÎCCJ, decizie (scj.ro #81801)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81801) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în revendicare a unui imobil înstrăinat în

baza Legii nr. 112/1995, formulată după parcurgerea procedurii

administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001. Păstrarea bunului

în proprietatea cumpărătorului.

Cuprins

pe materii :

Drept  civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index

alfabetic :

drept de proprietate

-  imobil

-

acces la justiție

-

contract de vânzare-cumpărare

- acțiune

în revendicare

Legea nr. 112/1995

Legea nr. 213/1998

Legea nr. 10/2001

Cod civil, art. 480

Un

imobil revendicat în condițiile dreptului comun prin acțiune

introdusă după apariția Legii nr. 10/2001, intră în

categoria imobilelor pentru care s-a adoptat această lege specială,

ce reglementează condițiile în care acestea se pot restitui în

natură foștilor proprietari.

În

privința acestor imobile, după data de 14.februarie 2001, în

măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de

legea specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept

comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de

legea specială.

Astfel

valorificarea dreptului pretins în baza Legii nr. 10/2001 a suprimat, practic,

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității

actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, în limitele date

de dispozițiile art. 6 alin. (2) din  Legea nr. 213/1998, Legea nr.

10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor

preluate de stat cu sau fără titlu valabil.

Închiderea

acestei căi, a acțiunii în revendicare, nu echivalează cu

închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată.

Împrejurarea

că o persoană se adresează instanței pentru a obține

restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, a solicitat

restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale, dar solicitarea i-a

fost respinsă în considerarea faptului că legea edictată în

această materie nu permite acest lucru, reprezintă o analiză a

contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu constituie

o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și

de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților

Fundamentale.

ICCJ, Secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.

1383 din 17 februarie  2011

Prin acțiunea formulată la data de 29.10.2008, reclamanta O.M., în

contradictoriu cu P.E.R., a solicitat obligarea pârâtei să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie un imobil situat

în Brașov, rectificarea cărții funciare și revenirea la

situația anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare

al acesteia.

Prin

sentința civilă nr. l72/D/2009, pronunțată de Tribunalul

Brașov, s-a respins cererea de chemare în judecată ca

neîntemeiată.

Instanța

a reținut că din copia cărții funciare nr. 28905

Brașov, rezultă că imobilul a constituit obiectul dreptului de

proprietate al numiților M.L. și M.E., fiind dobândit de aceștia

cu titlu de cumpărare. Prin Decizia nr. 802/1989 a Consiliului Popular al

Județului Brașov, s-a dispus trecerea, fără plată, în

proprietatea statului a imobilului, conform prevederilor Decretului nr.

223/1974, fiind înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, prin

contractul de vânzare - cumpărare nr. 156/1996, intervenit între S.C C. S.A.

și pârâta P.R.E.

Autoarea

reclamantei a înregistrat la data de 19 iulie 2001, pe rolul Primăriei

Municipiului Brașov, o notificare prin care a solicitat a-i fi restituit

în natură imobilul.

Notificarea

a fost trimisă de Primăria Municipiului Brașov spre

competentă soluționare către S.C R. S.R.L, care a

soluționat-o prin Decizia nr. 491/2006, prin care a fost respinsă

cererea de restituire în natură a imobilului și a fost

făcută o propunere de acordare de despăgubiri.

Reclamanta

a exercitat împotriva deciziei calea de atac a contestației, în cadrul

căreia a solicitat a fi constatată și nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin

sentința civilă nr. 95/2008, Tribunalul Brașov a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire

la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare  și a respins contestația. Împotriva

acestei sentințe, reclamanta a exercitat calea de atac a apelului,

respins prin decizia civilă nr. 169/2008 a Curții de Apel

Brașov.

Bunul

imobil în litigiu face parte din categoria imobilelor a căror

situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu

privire la acesta, reclamanta a urmat procedura specială instituită

de această lege.

În

condițiile în care reclamanta a uzat de prevederile legii speciale de

reparație pentru a-și valorifica drepturile pe care le are asupra

imobilului, tribunalul a apreciat că valorificarea acestor drepturi nu se

poate realiza și pe calea unei acțiuni ulterioare, de

revendicare.

Curtea

de Apel Brașov - Secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,

prin decizia nr.131/AP din 30 octombrie 2009

,

a respins apelul declarat

de reclamantă, având în vedere următoarele :

Reclamanta

a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru a-și valorifica drepturile

prevăzute de această lege, iar prin Decizia nr. 491/2006 s-a respins

cererea formulată de antecesoarea reclamantei pentru restituirea în natură

a imobilului în litigiu.

Nu se

poate aprecia că existența Legii 10/2001 exclude în toate

situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

întrucât reclamanta se poate prevala, la rândul său, de un bun în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Aceasta se poate

realiza, însă, în situația în care bunul revendicat nu a fost

înstrăinat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995 și, astfel, nu se

aduce atingere unui alt drept de proprietate si securității raporturilor

juridice.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs reclamantă.

Criticile

formulate vizează aspecte legate de aplicarea greșită a legii de

către instanțele anterioare.

În

acest sens se susține că statul român, preluând apartamentul litigios

în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, nu a devenit proprietar, imobilul

neieșind din patrimoniul reclamantei.

Cumpărătorii

unor astfel de imobile nu pot opune buna credință față de

prevederile Decretului nr. 223/1974.

Reclamanta

având un titlu de proprietate asupra apartamentului în cauză, titlul

acesteia este preferabil față de titlul cumpărătoarei.

Examinând

recursul, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru

considerentele ce succed:

În

prealabil, instanța supremă constată că susținerile

privind modul eronat în care instanțele

de fond și de apel

au stabilit situația de fapt, în urma interpretării și

aprecierii probelor administrate, nu mai pot face obiectul analizei

instanței de recurs, în condițiile în care pct. 11 al art. 304

C.proc.civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor

grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, era abrogat la

data pronunțării deciziei atacate.

În ceea

ce privește criticile, astfel cum au fost formulate și structurate,

se constată că recurenta-reclamantă nu arată, în concret,

în ce constau greșelile săvârșite de către instanța de

apel, pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., invocat în recurs.

Din dezvoltarea

acestora, Înalta Curte constată că se află în legătură

cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală

a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă

că permit încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct.

9 C.proc.civ.

În

acest context, instanța supremă constată că s-a făcut

o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt

stabilită.

Astfel, în privința modalității în care soluționând pe fond

acțiunea în revendicare, instanțele au dat eficiență

titlului intimatei pârâte, criticile nu sunt fondate.

Pornind de la premisa că, în speță, există două

titluri de proprietate valabile, al recurentei reclamante - pentru că

statul a preluat în mod abuziv imobilul și al intimatei pârâte - în

condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu

bună-credință, neexistând o hotărâre

judecătorească de anulare sau constatare a nulității

acestuia, instanțele anterioare, procedând la compararea celor două

titluri de proprietate, au conchis ca intimata pârâtă să

păstreze bunul în natură. De altfel, recurenta reclamantă a

înțeles să urmeze procedura legii speciale în această materie

și anume, Legea nr. 10/2001.

Față

de această situație, se constată că apartamentul în

litigiu, revendicat în condițiile dreptului comun prin acțiunea

introdusă la data de 29.10.2008, intră în categoria imobilelor pentru

care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condițiile în

care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor proprietari,

care au calitatea de  persoane  îndreptățite în sensul

acestei legi.

Legea

specială în materie și anume, Legea nr. 10/2001, se referă la

imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a

legii, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite

la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite

să păstreze imobilele în anumite condiții expres reglementate

(art. 18 lit. c, art. 29).

Recurenta reclamantă a urmat procedura prevăzută de legea

specială.

Decizia

nr. 491/19.12.2006 emisă în această procedură a fost

contestată în justiție de către recurenta reclamantă.

Prin

sentința civilă nr. 95/2008 a Tribunalului Brașov,

irevocabilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material

la acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare - cumpărare  nr. 156/1996 încheiat

de intimata pârâtă în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a respins

contestația pe care recurenta reclamantă a exercitat-o împotriva deciziei

emisă în procedura Legii nr. 10/2001.

În

acest mod, a devenit executorie propunerea unității

deținătoare ca, pentru apartamentul deținut de intimata

pârâtă în proprietate, recurenta reclamantă să primească

măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale.

Urmare

criticilor de nelegalitate formulate prin motivele de recurs, instanța

supremă are de apreciat asupra împrejurării dacă, în

situația dată, confirmarea și valorificarea dreptului de

proprietate, în mod irevocabil, prin dispoziția emisă în procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001, mai permite sau nu, celor

interesați, să recurgă la protecția aceluiași drept de

proprietate, asigurată pe calea dreptului comun, prin acțiunea în

revendicare, întemeiată pe art. 480 Cod civil.

În

privința acestor imobile, după data de 14.02.2001, în măsura în

care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea

specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun nu

mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea

specială.

Prin

urmare, instanța supremă reține în același sens ca și

instanțele anterioare că, în speță, s-a făcut o

corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită, corelat

cu respectarea principiului de drept,

„specialia generalibus derogant”

și a regulii

„electa una via”.

În

acest sens este și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9.06.2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau

nu, a unei opțiuni între aplicarea legii speciale care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a legii,

Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, art. 480 Cod civil.

Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul

legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de

referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în

ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială,

derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată,

problema raportului dintre  legea  specială  și

legea  generală, a fost rezolvată în mod  unitar de Înalta

Curte de Casație și Justiție și prin  Decizia în

interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată

problemelor de drept  judecate este obligatorie pentru instanțe,

conform art. 329 alin. (3)  C.proc.civ.

În

considerentele acestei din urmă decizii în interesul legii s-a statuat, în

mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile

în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de

persoanele care au utilizat procedura din această lege specială,

soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul

securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Brumărescu-1997 ș.a.).

Legea

nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al

revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca

lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural,

controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1)

și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.”

Prin

urmare, instanța  supremă constată că valorificarea

dreptului dedus pretins în baza Legii nr. 10/2001 a suprimat, practic,

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității

actelor de preluare a imobilelor naționalizate și că, în limitele

date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din  Legea nr. 213/1998, Legea

nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor

preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6

martie  1945 – 22 decembrie 1989.

În

consecință, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă

nu poate fi primită, făcându-se abstracție de faptul că

aceasta a uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul

de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia.

Închiderea

acestei căi, a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul

comun pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, de

care a beneficiat recurenta reclamantă în cauză, nu echivalează

cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată.

Accesul

la justiție nu implică și admiterea cererii. Astfel,

împrejurarea că reclamanta se adresează instanței pentru a

obține restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, a

solicitat restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale, dar solicitarea

i-a fost respinsă în considerarea faptului că legea edictată în

această materie nu permite acest lucru, reprezintă o analiză a

contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu constituie

o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și

de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților

Fundamentale.

De asemenea, având în vedere principiul securității raporturilor

juridice, consacrat constant în jurisprudența europeană, persoanele

care au urmat și beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot

exercita, ulterior, acțiune în revendicare, fără a aduce

atingere dreptului la un proces echitabil și stabilității

raporturilor juridice (Cauza Brumărescu contra  României – 1997,

Cauza  Daniel și  Niculina  contra României – 2009

ș.a.).

În ceea ce privește aplicabilitatea legislației internaționale,

invocată de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că

prioritatea normei convenționale poate fi dată în raport cu procedura

de aplicare a  Legii nr. 10/2001, care constituie norma internă,

numai în  absența  unor  prevederi de natură a

asigura  aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii prevăzute de legea  specială.

Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele ce preced,

recurenta reclamantă a urmat și epuizat calea oferită de legea

specială internă pentru valorificarea dreptului dedus pretins, prin

contestarea dispoziției emise în procedura de soluționare a

notificării, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Se poate constata, prin urmare, că această cale internă

specială a fost una efectivă și concretă, în cazul

recurentei reclamante, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în

mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe

calea dreptului comun, făcând totală abstracție de efectele

juridice create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia

în interesul  legii nr. 33/2008).

În circumstanțele speței, nu mai este posibilă restituirea în

natură a bunului pentru că titlul de proprietate al intimatei pârâte,

respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat în condițiile

Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat, iar bunul imobil se află în posesia

acesteia.

Sub acest aspect, doctrina juridică de specialitate a admis de multă

vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest

caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a

se readuce

lucrul revendicat în

patrimoniul celui care revendică.

Pentru  toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca

nefondat.