ÎCCJ, decizie (scj.ro #81697)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81697) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în revendicarea unui bun imobil preluat

abuziv de stat, formulata după ce titularul acțiunii a uzat de procedura

administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001

și finalizată cu o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Respingerea acțiunii întemeiată pe dreptul comun.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

acțiune în revendicare

-

imobil

-

notificare

-

procedură

administrativă

C.civ., art. 480, art. 481

Legea nr.

10/2001

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile

vechiului Cod civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii

instanței

Anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de

preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de

dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe

dispozițiile art. 480 - 481 C.civ. În prezent, dreptul comun a fost

înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept

substanțial și o procedură administrativă obligatorie,

prealabilă sesizării instanței.

Dacă persoana pretins

îndreptățită a apelat la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

formulând notificare ce a fost respinsă de entitatea notificată,

procedura fiind finalizată prin puterea unei hotărâri

judecătorești irevocabile, defavorabilă însă, aceasta nu

mai poate apela ulterior, într-un alt cadru procesual, la dispozițiile

aceleiași legi, cu intenția vădită de reluare a

procedurilor de restituire a imobilului preluat de stat.

Accesul la justiție și dreptul la un

proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii

judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, în

condițiile și pe căile prevăzute de legea specială,

iar existența unei hotărâri judecătorești irevocabile este

dovada concretă a acestui fapt.

Secția

I civilă, decizia nr. 7

din 9

ianuarie 2012

Prin sentința civilă nr. 110 din 09.04.2010,

Tribunalului Brașov a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei L.C. și pe fond, acțiunea acesteia.

În ce privește excepția de ordine publică,

s-a reținut că legitimarea procesuală activă este una din

condițiile instituite de lege pentru ca o persoană să fie parte

într-un proces civil, iar ea presupune existența unei identități

între reclamant și titularul dreptului în raportul juridic dedus

judecății. Față de invocarea de către reclamantă

a unui drept propriu cu privire la imobilul în litigiu, aceasta justifică

legitimarea cerută de lege pentru a sesiza instanța de judecată

în vederea valorificării dreptului pretins.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că la

data de 9 august 2001, reclamanta a adresat S.C. R. S.R.L. Brașov o

notificare, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, prin care a

solicitat restituirea în natură a imobilului situat în municipiul

Brașov.

Prin decizia nr. 265/2003, societatea notificată a

respins notificarea, reținând că titularul notificării nu a

făcut dovada calității sale de persoană

îndreptățită, iar prin sentința civilă nr. 342 din 7

mai 2004, Tribunalul Brașov a respins contestația. Sentința a

devenit irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac instituite de

lege.

Legea nr. 10/2001 reglementează în mod general

modalitatea de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989 (atât cu titlu valabil cât și

fără titlu valabil), instituind în acest sens o procedură

specială.

Tribunalul a apreciat că reclamanta nu mai poate

promova în instanță o acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pe cele ale art.

480-481 C.civ., după ce notificarea pe care a formulat-o a fost

respinsă în mod irevocabil, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr.

213/1998, sunt considerate proprietate publică sau privată de stat,

ori aparținând unităților administrativ - teritoriale și

bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România

era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către

stat.

Bunurile preluate de stat fără un titlu

valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii

acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi,

persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului

cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent, conform art. 22 alin.(5) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate

fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun - art.

480-481 C.civ., coroborat cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 - nu poate fi primită.

Tribunalul a reținut și că procedura

specială instituită prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita

perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația

juridică a imobilelor ce formează obiectul de reglementare al acestui

act normativ.  Instituirea acestei proceduri nu este de natură a aduce

atingere substanței dreptului de proprietate, întrucât toate măsurile

luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege,

pentru stabilirea și punerea în executare a măsurilor reparatorii

prevăzute de lege, pot fi atacate in justiție de persoanele

interesate.

Curtea Constituțională a statuat în

jurisprudența sa constantă că liberul acces la justiție

presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește

actul de justiție. Legiuitorul are competența exclusivă de a

stabili regulile de desfășurare a procesului în fața

instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din

dispozițiile Constituției, motiv pentru care, pentru situații

deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum

și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel

încât liberul acces la justiție să nu fie afectat. Exercitarea unui

drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit

cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între

care și stabilirea unor termene, după a căror expirare,

valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Dreptul de acces la o instanță nu este un drept

absolut, ci el reclamă, prin însăși natura sa, o reglementare

din partea statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerințe, cu

condiția ca acestea să nu aducă atingere substanței

dreptului și să nu împiedice exercițiul său efectiv.

Procedura prealabilă obligatorie reglementată

de Legea nr. 10/2001 nu încalcă prevederile art. 6 alin. 1 din

Convenția Europeană, întrucât această procedură are în

vedere tocmai celeritatea determinării situației juridice a

imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând

astfel cerința soluționării cererii de restituire într-un termen

rezonabil.

De asemenea, această procedură nu încalcă

prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având ca scop asigurarea stabilității și securității

raporturilor civile.

De altminteri, Curtea Europeană a decis în

jurisprudența sa că statele contractante sunt îndrituite să

reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanță cu

interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în

jurisprudența sa că art. l din Protocolul nr. l nu poate fi

interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o

obligație generală de restituire a bunurilor ce le-au fost

transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

De asemenea, instanța europeană a stabilit

că dispozițiile acestui text nu impun statelor contractante nicio

restricție în exercițiul libertății lor de a determina

domeniul de aplicare a legislației pe care ele pot să o adopte în

materia restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor.

În consecință, de la data intrării în

vigoare a Legii nr. l0/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a

imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei

acțiuni în justiție pentru restituirea în natură sau prin

echivalent a acestor imobile, după ce titularul acțiunii a uzat

și de dispozițiile legii speciale, iar pretențiile pe care le-a formulat

au fost respinse în mod irevocabil.

Atâta timp cât reclamanta a ales calea procedurii

speciale instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în

litigiu, această parte trebuie să respecte toate principiile

instituite de acest act normativ, astfel că, în conformitate cu regulile

non

bis in idem, electa una via

și cu principul securității

raporturilor juridice, ea nu poate promova, în condițiile reglementate de

dreptul comun, o acțiune în revendicare a imobilului în litigiu.

Tribunalul a concluzionat în sensul că reclamanta nu

poate obține restituirea bunului imobil în litigiu pe calea unei

acțiuni întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Aceste statuări au fost făcute și de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33 din 9

iunie 2008, ce a fost pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Astfel, instanța supremă a stabilit că, atâta vreme cât pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile

se pot restitui proprietarilor inițiali sau succesorilor în drepturi ai

acestora, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și

Justiție a stabilit, referitor la imobilele preluate de stat

fără titlu valabil, că art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede

că acestea pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestor, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii

inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca,

după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6

alin.(2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea

unor imobile aflate în această situație.

În cazul în care reclamantul apreciază că între

legea internă și Convenția Europeană există

neconcordanțe, el poate să le invoce în cadrul unei acțiuni în

revendicare, fiind însă necesar să se analizeze, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

În cauza dedusă judecății, s-a constatat

că aceste cerințe nu sunt îndeplinite, întrucât procedura

specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001 nu este în

contradicție cu dispozițiile Convenției Europene.

În cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile

dreptului comun se referă la un bun imobil ce face parte din categoria

imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de

reparație - Legea nr. 10/2001 - titularul acțiunii nu poate

valorifica pretenții referitoare la constatarea nevalabilitătii

titlului statului, întrucât, așa cum s-a subliniat, legea specială de

reparație acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care

statul le-a efectuat în perioada de referință a legii, fie că ar

corespunde unei preluări cu titlul valabil, fie că ar corespunde unei

preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii identice

pentru ambele cazuri.

În situația în care titularul acțiunii a uzat

de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, el

suportă sancțiunea instituită de acest act normativ, în cazul în

care nici în etapa prealabilă, și nici în etapa judiciară a

procedurii instituită de acest act normativ nu a făcut dovada

calității sale de persoană îndreptățită.

Instanța supremă a stabilit în mod constat în

jurisprudența sa că Legea nr. 10/2001 constituie, de la data

intrării sale în vigoare, dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile acestui act normativ nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea

dreptului comun.

Prin decizia civilă nr. 159 A din 16.11.2010, Curtea

de apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a

respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost

avute în vedere aceleași considerente de fapt și de drept

reținute de prima instanță, la care a adăugat

următoarele argumente:

O hotărâre contrară celei pronunțate de

către prima instanță ar veni în evidentă contradicție

cu soluția obținută pe calea legii speciale,

consfințită deja printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă.

În aceste circumstanțe, nu poate fi ignorată

nici consecința insecurității raporturilor juridice, principiul

securității juridice constituind unul dintre elementele fundamentale

ale supremației dreptului, potrivit căruia o soluție dată

de o manieră definitivă într-un litigiu de către o

instanță de judecată nu mai poate fi repusă în

discuție și contrazisă printr-o altă hotărâre.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat

cerere de recurs reclamanta, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub

următoarele aspecte:

S-a susținut încălcarea dreptului de

proprietate, în acest sens invocând jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului -  cauza

Kopecky c/a Slovacia

.

Legea națională - Legea nr. 10/2001, în forma

în vigoare la data depunerii notificării, prevedea în art. 2 alin.(1)

că proprietarii imobilelor preluate fără titlu valabil sunt

considerați că nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Conform art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, sunt

considerate abuziv preluate orice imobile care au fost preluate de stat

fără titlu valabil.

Rezulta așadar că existenta unui drept de

proprietate în cazul de față este recunoscută de legislația

românească în vigoare, ceea ce exclude ipoteza ca reclamanta să

urmărească, prin acțiunea pendinte, un drept de proprietate

''ipotetic" și/sau "imposibil de realizat".

S-a invocat totodată art. 17 din Convenție -

Interzicerea abuzului de drept - respectiv că nici o dispoziție

convențională nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un

stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o

activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea

drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta convenție

sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și

libertăți decât acelea prevăzute de această convenție.

S-a invocat și articolul 18 - Limitarea folosirilor

restrângerilor drepturilor - conform căruia restricțiile care,

potrivit prezentei convenții, sunt aduse respectivelor drepturi și

libertăți, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost

prevăzute.

S-a invocat și articolul 1 - Protecția

proprietății - conform căruia orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică

și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră

necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau

a amenzilor.

Imobilul în litigiu nu a fost confiscat de stat pentru

chestiuni care țin de plata unor contribuții cu caracter fiscal.

Limitările drepturilor la care s-a făcut

trimitere în hotărârea instanței de apel - existența unor

proceduri speciale în care dreptul de proprietate este limitat dincolo de un

interes public justificat - conduc la încălcarea nemijlocită a art.

17 și art. 18 din Convenție, raportat la art. 1 paragraful 2 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În cauză, nu se justifică restrângerea

accesului la justiție. Refuzul instanței de a pronunța o

soluție cu privire la valabilitatea titlului statului nu este altceva

decât o restrângere a accesului la justiție.

În cauza

Faimblat c/a Romaniei

, Curtea a reamintit

că art. 6 paragraful 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o

instanță judecătorească să poată fi sesizată

cu privire la orice contestație privind drepturile și

obligațiile sale cu caracter civil, însă că acest drept de acces

la o instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări

implicit acceptate, în special în ceea ce privește condițiile de

admisibilitate a unei acțiuni, deoarece aceasta impune, prin

însăși natura sa, o reglementare de către stat, care se

bucură, în această privință, de o anumită marjă

de apreciere. Totuși, aceste limitări nu îi pot restricționa

unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea

măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe

judecătorești să fie afectat în însăși esența sa.

Simplul fapt că partea interesată a avut la

dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art. 6

paragraful 1.

Recurenta-reclamantă consideră că și

un drept de proprietate vechi poate fi exercitat, câtă vreme nu a fost

stins într-un mod legitim. Chiar art. 480 - 481 C.civ. și Constituția

României întrețin speranța că reclamanta va fi repusă în

liniștita posesie asupra bunurilor pe care din punct de vedere juridic nu

le-am pierdut niciodată în mod valabil.

Conform principiului

tempus regit actum

,

caracterul legitim al unei exproprieri sau naționalizări trebuie

judecat în raport cu legislația de la momentul la care ea s-a produs.

Decretul de expropriere, Decretul nr. 92/1950, este considerat în mod unanim de

către practica judiciară ca act ilegal și neconstituțional

illo

tempore

.

Cât privește protecția securității

circuitului civil, doctrina reține că aceasta are două

componente: protecția statică, privind existența și

opozabilitatea

erga omnes

a dreptului exercitat și protecția

dinamica, referitoare la transferul drepturilor de proprietate. Nu este

afectată securitatea statică a circuitului civil dacă lui

verus

dominus

i se asigură posibilitatea redobândirii bunului de care a fost

lipsit ilegal.

Limitările aduse dreptului de proprietate au fost

aplicate la fel de arbitrar de către legiuitor atunci când acesta a

instituit un termen limită pentru dovada calității de

persoană îndreptățită.

Faptul că, în mod discriminatoriu, entitatea

deținătoare s-a grăbit să profite de dificultatea sa

temporară în a-și proba drepturile, nu conduce la aplicarea mai

drastica a prevederilor Legii nr. 10/2001, în comparație cu prevederile

mai favorabile care se aplică celor ce prin hazard nu și-au

văzut soluționate notificările anterior modificării art. 22

din lege.

În acest sens, s-a invocat prevederile art. 16 din

Constituția României, potrivit cărora cetățenii sunt egali

în fața legii, fără privilegii și discriminări.

Blocare accesului la legea specială de restituire nu

se datorează conduitei reclamantei, ci exclusiv hazardului, determinat de

"bunăvoința" unităților deținătoare de

a soluționa sau nu o notificare ori de modificarea repetată a

regulilor procedurii administrative și jurisdicționale în timpul

exercitării acestor proceduri.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce

urmează:

Critica referitoare la încălcarea dreptului de

proprietate - în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenției, dar și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza

Kopecky c/a Slovacia

-

nu poate fi primită, cât timp reclamanta nu poate susține existenta

unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenției, respectiv

recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale”,

„valori sau interese patrimoniale” sau „speranță legitimă” de

redobândire a bunului în natură.

Sub acest aspect, considerațiile instanțelor

fondului sunt pertinente, aprecierea pornind de la ideea de principiu că

nu este suficient ca fostul proprietar/moștenitorul acestuia să se

legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci

ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și

irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este

cazul situației pendinte.

Cât timp reclamanta a apelat la dispozițiile Legii

nr. 10/2001, dar, așa cum au reținut instanțele fondului, nu s-a

conformat prescripțiilor acesteia, hotărârea judecătorească

obținută fiindu-i astfel defavorabilă, nu mai poate apela

ulterior, într-un alt cadru procesual, la dispozițiile aceleiași

legi, cu intenția vădită de reluare a procedurilor de restituire

a imobilului în litigiu.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare

a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun,

respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile

art. 480 - 481 C.civ.

În

prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme

speciale de drept substanțial și o procedură administrativă

obligatorie, prealabilă sesizării instanței, în cauza de

față această procedură fiind deja finalizată, prin

puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Critica referitoare la încălcarea dreptului de acces

la justiție nu poate fi primită, întrucât prin reglementarea unei

proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate - o limitare

stabilită de însuși legiuitorul - s-a urmărit asigurarea

stabilității circuitului civil a imobilelor și rezolvarea

definitivă a situației juridice a acestor imobile.

Statul Român a adoptat Legea nr. l0/2001 cu scopul de a

îndrepta toate consecințele negative ale abuzurilor comise în perioada

regimului politic comunist, instituind cerințe specifice, obligatorii,

pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de

despăgubiri.

Existând două categorii de norme juridice care

reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele

născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu

se mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu

caracter special ale Legii nr. 10/2001.

Instanța supremă a decis că, de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea  de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C.civ. Cu atât mai mult, persoanele care

au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior

acțiuni în revendicare, având în vedere regula

electa una via

și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în

jurisprudența CEDO - cauza

Brumărescu contra României

din

1997.

Accesul la justiție și dreptul la un proces

echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare

prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, în condițiile

și pe căile prevăzute de legea specială, existența

unei hotărâri judecătorești irevocabile cu privire la

situația reclamantei fiind dovada concretă a acestei susțineri.

Concluzia ce se impune a fi reconfirmată este aceea

că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, dar

numai în condițiile legii speciale ce se aplică cu prioritate

față de prevederile art. 480 din Codul civil.

Aceasta soluție a fost anticipată legislativ

prin art. 6 alin.(2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca:

„Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor

legi speciale de reparație".

Situația cauzei pendinte nu poate ignora decizia nr.

33 din data de 09.06.2008, pronunțată de instanța supremă

în soluționarea unui recurs în interesul legii - cu privire la

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 -

prin care s-a decis în sensul următor: „concursul între legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant

, chiar

dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001)

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității juridice.

În

contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casație și

Justiție apreciază că situația juridică a

recurentei-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie

conducând, pe de o parte, circumstanțele de fapt concrete reținute de

instanțele fondului, valorizate din perspectiva principiului

securității raporturilor juridice, și, pe de altă parte,

efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea

specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter

obligatoriu prin decizia in interesul legii.

În cauză, nu a existat un refuz al instanței de

a pronunța o soluție cu privire la valabilitatea titlului statului

și prin aceasta nu s-a produs o restrângere a dreptului de acces la

justiție, câtă vreme Legea nr. 10/2001, în accepțiunea de lege

specială, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar

Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul

legii pronunțat, a statuat în mod explicit că legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la

cele preluate fără titlu valabil, așa încât argumentul unor

instanțe în sensul că nu există suprapunere în ceea ce

privește câmpul de reglementare al celor două acte normative - art.

480 C.civ. și Legea nr. 10/2001 - nu poate fi primit.

În cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile

dreptului comun se referă la un bun imobil ce face parte din categoria

imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de

reparație - Legea nr. 10/2001 - titularul acțiunii nu poate

valorifica pretenții referitoare la constatarea nevalabilitătii

titlului statului, întrucât, așa cum s-a subliniat, legea specială de

reparație acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care

staul le-a efectuat în perioada de referință a legii, fie că ar

corespunde unei preluări cu titlul valabil, fie că ar corespunde unei

preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii identice

pentru ambele cazuri.

Cât privește criticile întemeiate în mod formal pe

dispozițiile art. 17 și 18 din Convenție - referitoare la

interzicerea abuzului de drept și limitarea folosirilor restrângerilor

drepturilor - Înalta Curte le privește ca neîntemeiate, cât timp

circumstanțele cauzei pendinte nu au relevat premisele de fapt ale unei

astfel de abordări, simpla redare a conținutului acestor norme fiind

irelevantă în cauză.

Pentru toate aceste considerente de fapt

și de drept, Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 312

alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul reclamantei, ca nefondat.