ÎCCJ, decizie (scj.ro #81697)

Acțiune în revendicarea unui bun imobil preluat abuziv de stat, formulata după ce titularul acțiunii a uzat de procedura administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și finalizată cu o hotărâre judecătorească irevocabilă. Respingerea acțiunii întemeiată pe dreptul comun. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : acțiune în revendicare - imobil - notificare - procedură administrativă C.civ., art. 480, art. 481 Legea nr. 10/2001 Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C.civ.

În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței. Dacă persoana pretins îndreptățită a apelat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, formulând notificare ce a fost respinsă de entitatea notificată, procedura fiind finalizată prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile, defavorabilă însă, aceasta nu mai poate apela ulterior, într-un alt cadru procesual, la dispozițiile aceleiași legi, cu intenția vădită de reluare a procedurilor de restituire a imobilului preluat de stat. Accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, iar existența unei hotărâri judecătorești irevocabile este dovada concretă a acestui fapt.

Secția I civilă, decizia nr. 7 din 9 ianuarie 2012 Prin sentința civilă nr. 110 din 09.04.2010, Tribunalului Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei L.C. și pe fond, acțiunea acesteia. În ce privește excepția de ordine publică, s-a reținut că legitimarea procesuală activă este una din condițiile instituite de lege pentru ca o persoană să fie parte într-un proces civil, iar ea presupune existența unei identități între reclamant și titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății. Față de invocarea de către reclamantă a unui drept propriu cu privire la imobilul în litigiu, aceasta justifică legitimarea cerută de lege pentru a sesiza instanța de judecată în vederea valorificării dreptului pretins.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că la data de 9 august 2001, reclamanta a adresat S.C. R. S.R.L. Brașov o notificare, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Brașov. Prin decizia nr. 265/2003, societatea notificată a respins notificarea, reținând că titularul notificării nu a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită, iar prin sentința civilă nr. 342 din 7 mai 2004, Tribunalul Brașov a respins contestația. Sentința a devenit irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac instituite de lege. Legea nr. 10/2001 reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (atât cu titlu valabil cât și fără titlu valabil), instituind în acest sens o procedură specială.

Tribunalul a apreciat că reclamanta nu mai poate promova în instanță o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pe cele ale art. 480-481 C.civ., după ce notificarea pe care a formulat-o a fost respinsă în mod irevocabil, pentru considerentele ce urmează: Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, sunt considerate proprietate publică sau privată de stat, ori aparținând unităților administrativ - teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.

Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin.(5) din Legea nr. 10/2001. În consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun - art. 480-481 C.civ., coroborat cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 - nu poate fi primită.

Tribunalul a reținut și că procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor ce formează obiectul de reglementare al acestui act normativ. Instituirea acestei proceduri nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate, întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege, pentru stabilirea și punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate in justiție de persoanele interesate. Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa constantă că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție.

Legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile Constituției, motiv pentru care, pentru situații deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerințe, cu condiția ca acestea să nu aducă atingere substanței dreptului și să nu împiedice exercițiul său efectiv.

Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană, întrucât această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situației juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerința soluționării cererii de restituire într-un termen rezonabil. De asemenea, această procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile. De altminteri, Curtea Europeană a decis în jurisprudența sa că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanță cu interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în jurisprudența sa că art. l din Protocolul nr. l nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. De asemenea, instanța europeană a stabilit că dispozițiile acestui text nu impun statelor contractante nicio restricție în exercițiul libertății lor de a determina domeniul de aplicare a legislației pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor.

În consecință, de la data intrării în vigoare a Legii nr. l0/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acțiuni în justiție pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile, după ce titularul acțiunii a uzat și de dispozițiile legii speciale, iar pretențiile pe care le-a formulat au fost respinse în mod irevocabil. Atâta timp cât reclamanta a ales calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, această parte trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act normativ, astfel că, în conformitate cu regulile non bis in idem, electa una via și cu principul securității raporturilor juridice, ea nu poate promova, în condițiile reglementate de dreptul comun, o acțiune în revendicare a imobilului în litigiu.

Tribunalul a concluzionat în sensul că reclamanta nu poate obține restituirea bunului imobil în litigiu pe calea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Aceste statuări au fost făcute și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, ce a fost pronunțată într-un recurs în interesul legii. Astfel, instanța supremă a stabilit că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui proprietarilor inițiali sau succesorilor în drepturi ai acestora, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, că art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestor, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin.(2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

În cazul în care reclamantul apreciază că între legea internă și Convenția Europeană există neconcordanțe, el poate să le invoce în cadrul unei acțiuni în revendicare, fiind însă necesar să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În cauza dedusă judecății, s-a constatat că aceste cerințe nu sunt îndeplinite, întrucât procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001 nu este în contradicție cu dispozițiile Convenției Europene.

În cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un bun imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de reparație - Legea nr. 10/2001 - titularul acțiunii nu poate valorifica pretenții referitoare la constatarea nevalabilitătii titlului statului, întrucât, așa cum s-a subliniat, legea specială de reparație acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care statul le-a efectuat în perioada de referință a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlul valabil, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii identice pentru ambele cazuri.

În situația în care titularul acțiunii a uzat de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, el suportă sancțiunea instituită de acest act normativ, în cazul în care nici în etapa prealabilă, și nici în etapa judiciară a procedurii instituită de acest act normativ nu a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită. Instanța supremă a stabilit în mod constat în jurisprudența sa că Legea nr. 10/2001 constituie, de la data intrării sale în vigoare, dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile acestui act normativ nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun.

Prin decizia civilă nr. 159 A din 16.11.2010, Curtea de apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul reclamantei, ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre au fost avute în vedere aceleași considerente de fapt și de drept reținute de prima instanță, la care a adăugat următoarele argumente: O hotărâre contrară celei pronunțate de către prima instanță ar veni în evidentă contradicție cu soluția obținută pe calea legii speciale, consfințită deja printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. În aceste circumstanțe, nu poate fi ignorată nici consecința insecurității raporturilor juridice, principiul securității juridice constituind unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului, potrivit căruia o soluție dată de o manieră definitivă într-un litigiu de către o instanță de judecată nu mai poate fi repusă în discuție și contrazisă printr-o altă hotărâre.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs reclamanta, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: S-a susținut încălcarea dreptului de proprietate, în acest sens invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Kopecky c/a Slovacia . Legea națională - Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării, prevedea în art. 2 alin.(1) că proprietarii imobilelor preluate fără titlu valabil sunt considerați că nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate. Conform art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate abuziv preluate orice imobile care au fost preluate de stat fără titlu valabil.

Rezulta așadar că existenta unui drept de proprietate în cazul de față este recunoscută de legislația românească în vigoare, ceea ce exclude ipoteza ca reclamanta să urmărească, prin acțiunea pendinte, un drept de proprietate ''ipotetic" și/sau "imposibil de realizat". S-a invocat totodată art. 17 din Convenție - Interzicerea abuzului de drept - respectiv că nici o dispoziție convențională nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această convenție.

S-a invocat și articolul 18 - Limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor - conform căruia restricțiile care, potrivit prezentei convenții, sunt aduse respectivelor drepturi și libertăți, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute. S-a invocat și articolul 1 - Protecția proprietății - conform căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.

Imobilul în litigiu nu a fost confiscat de stat pentru chestiuni care țin de plata unor contribuții cu caracter fiscal. Limitările drepturilor la care s-a făcut trimitere în hotărârea instanței de apel - existența unor proceduri speciale în care dreptul de proprietate este limitat dincolo de un interes public justificat - conduc la încălcarea nemijlocită a art. 17 și art. 18 din Convenție, raportat la art. 1 paragraful 2 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. În cauză, nu se justifică restrângerea accesului la justiție. Refuzul instanței de a pronunța o soluție cu privire la valabilitatea titlului statului nu este altceva decât o restrângere a accesului la justiție.

În cauza Faimblat c/a Romaniei , Curtea a reamintit că art. 6 paragraful 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, însă că acest drept de acces la o instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece aceasta impune, prin însăși natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere. Totuși, aceste limitări nu îi pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa.

Simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art. 6 paragraful 1. Recurenta-reclamantă consideră că și un drept de proprietate vechi poate fi exercitat, câtă vreme nu a fost stins într-un mod legitim. Chiar art. 480 - 481 C.civ. și Constituția României întrețin speranța că reclamanta va fi repusă în liniștita posesie asupra bunurilor pe care din punct de vedere juridic nu le-am pierdut niciodată în mod valabil. Conform principiului tempus regit actum , caracterul legitim al unei exproprieri sau naționalizări trebuie judecat în raport cu legislația de la momentul la care ea s-a produs.

Decretul de expropriere, Decretul nr. 92/1950, este considerat în mod unanim de către practica judiciară ca act ilegal și neconstituțional illo tempore . Cât privește protecția securității circuitului civil, doctrina reține că aceasta are două componente: protecția statică, privind existența și opozabilitatea erga omnes a dreptului exercitat și protecția dinamica, referitoare la transferul drepturilor de proprietate. Nu este afectată securitatea statică a circuitului civil dacă lui verus dominus i se asigură posibilitatea redobândirii bunului de care a fost lipsit ilegal. Limitările aduse dreptului de proprietate au fost aplicate la fel de arbitrar de către legiuitor atunci când acesta a instituit un termen limită pentru dovada calității de persoană îndreptățită.

Faptul că, în mod discriminatoriu, entitatea deținătoare s-a grăbit să profite de dificultatea sa temporară în a-și proba drepturile, nu conduce la aplicarea mai drastica a prevederilor Legii nr. 10/2001, în comparație cu prevederile mai favorabile care se aplică celor ce prin hazard nu și-au văzut soluționate notificările anterior modificării art. 22 din lege. În acest sens, s-a invocat prevederile art. 16 din Constituția României, potrivit cărora cetățenii sunt egali în fața legii, fără privilegii și discriminări. Blocare accesului la legea specială de restituire nu se datorează conduitei reclamantei, ci exclusiv hazardului, determinat de "bunăvoința" unităților deținătoare de a soluționa sau nu o notificare ori de modificarea repetată a regulilor procedurii administrative și jurisdicționale în timpul exercitării acestor proceduri.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate - în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenției, dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Kopecky c/a Slovacia - nu poate fi primită, cât timp reclamanta nu poate susține existenta unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenției, respectiv recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Sub acest aspect, considerațiile instanțelor fondului sunt pertinente, aprecierea pornind de la ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar/moștenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației pendinte. Cât timp reclamanta a apelat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar, așa cum au reținut instanțele fondului, nu s-a conformat prescripțiilor acesteia, hotărârea judecătorească obținută fiindu-i astfel defavorabilă, nu mai poate apela ulterior, într-un alt cadru procesual, la dispozițiile aceleiași legi, cu intenția vădită de reluare a procedurilor de restituire a imobilului în litigiu.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C.civ. În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, în cauza de față această procedură fiind deja finalizată, prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile. Critica referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție nu poate fi primită, întrucât prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate - o limitare stabilită de însuși legiuitorul - s-a urmărit asigurarea stabilității circuitului civil a imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a acestor imobile.

Statul Român a adoptat Legea nr. l0/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecințele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri. Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001. Instanța supremă a decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența CEDO - cauza Brumărescu contra României din 1997. Accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile cu privire la situația reclamantei fiind dovada concretă a acestei susțineri. Concluzia ce se impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condițiile legii speciale ce se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 din Codul civil.

Aceasta soluție a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin.(2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Situația cauzei pendinte nu poate ignora decizia nr. 33 din data de 09.06.2008, pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii - cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - prin care s-a decis în sensul următor: „concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant , chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice. În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația juridică a recurentei-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie conducând, pe de o parte, circumstanțele de fapt concrete reținute de instanțele fondului, valorizate din perspectiva principiului securității raporturilor juridice, și, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia in interesul legii.

În cauză, nu a existat un refuz al instanței de a pronunța o soluție cu privire la valabilitatea titlului statului și prin aceasta nu s-a produs o restrângere a dreptului de acces la justiție, câtă vreme Legea nr. 10/2001, în accepțiunea de lege specială, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii pronunțat, a statuat în mod explicit că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu există suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative - art. 480 C.civ.

și Legea nr. 10/2001 - nu poate fi primit. În cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un bun imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de reparație - Legea nr. 10/2001 - titularul acțiunii nu poate valorifica pretenții referitoare la constatarea nevalabilitătii titlului statului, întrucât, așa cum s-a subliniat, legea specială de reparație acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care staul le-a efectuat în perioada de referință a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlul valabil, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii identice pentru ambele cazuri.

Cât privește criticile întemeiate în mod formal pe dispozițiile art. 17 și 18 din Convenție - referitoare la interzicerea abuzului de drept și limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor - Înalta Curte le privește ca neîntemeiate, cât timp circumstanțele cauzei pendinte nu au relevat premisele de fapt ale unei astfel de abordări, simpla redare a conținutului acestor norme fiind irelevantă în cauză. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul reclamantei, ca nefondat.