ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1362/2019

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 18.12.2008, sub nr. x/2008, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul intravilan în suprafață de 4000 mp situat în București, str. x, precum și evacuarea acestora de pe terenul în litigiu, conform identificării din titlul de proprietate nr. x/28.09.2007.

Prin Sentința civilă nr. 4404/07.06.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în Dosarul nr. x/2008, a fost declinată competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 21.07.2011, sub nr. x/2011.

Prin cererea distinctă, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 10.08.2011 sub nr. x/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B., C. și D., solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul intravilan în suprafața de 4000 mp situat în București, str. x și evacuarea acestora de pe terenul în litigiu, conform identificării din titlul de proprietate nr. x/28.09.2007.

Prin încheierea din 08.06.2012, instanța a admis excepția de litispendență și a dispus atașarea dosarului nr. x/2011 la dosarul mai vechi, respectiv nr. x/3/2011.

La data de 08.06.2012, pârâtul B. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. x/28.09.2007 emis de Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, precum și a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/33.06.2007. S-a solicitat introducerea în cauza în calitate de pârâți a Comisiei Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor și a Comisiei Locale pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor Sector 4.

La termenul de judecată din data de 07.09.2012, instanța a dispus disjungerea cererii având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. x/28.09.2007 emis de Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor și a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/33.06.2007 și constituirea unui nou dosar, respectiv dosarul cu nr. x/2012

Prin încheierea din data de 05.10.2012, instanța a dispus, în temeiul disp. art. 244 alin. (1) C. proc. civ., suspendarea dosarului nr. x/2011, având ca obiect revendicare și evacuare, până la soluționarea irevocabilă a dosarului cu nr. x/2012, ce are ca obiect nulitate parțială titlu de proprietate.

Prin încheierea din data de 18.09.2015, a fost repusă cauza pe rol ca urmare a soluționării irevocabile a dosarului cu nr. x/2012

Pe parcursul soluționării procesului a decedat reclamantul A., la data de 15.03.2014, fiind introduși în cauza în calitate de moștenitori numiții E., F. și G., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 26/24.04.2014.

Pârâții C. și D. și B. și H. au formulat cerere reconvențională la data de 16.09.2015, prin care au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului revendicat, exercitând o posesie utilă mai mare de 10 ani, de buna-credință și întemeiată pe un just titlu.

Prin încheierea din 18.09.2015, această cerere a fost respinsă de tribunal (ca și cerere reconvențională) ca inadmisibilă.

Prin încheierea din data de 22.01.2016, instanța a dispus introducerea în cauza în calitate de pârâtă și a numitei H., având în vedere că din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.09.2002, rezulta că B. era căsătorit cu aceasta la data dobândirii imobilului.

Ulterior, la data de 10.06.2016, pârâții C., B. și H. au invocat excepția de uzucapiune ca apărare de fond, excepție apreciată ca fiind admisibilă prin încheierea din 09.09.2016 a primei instanțe.

Prin încheierea din data de 13.04.2017, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a numitei D., având în vedere că prin Sentința civilă nr. 5180/17.10.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în Dosarul nr. x/2006, numitului C. i-au revenit toate bunurile mobile și imobile dobândite în timpul căsătoriei.

Prin Sentința civilă nr. 1240/22.06.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunile conexe formulate de reclamanții E. F. și G., în contradictoriu cu pârâții B., C. și H. ca neîntemeiate și a obligat reclamanții la plata către pârâții B. și C. a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a stabilit că are a soluționa o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, dat fiind că atât reclamantul, cât și pârâții se prevalează fiecare de titluri de proprietate în legătură cu terenul revendicat, stabilind totodată că incidente în cauză sunt dispozițiile vechiul cod de procedură, respectiv art. 480 și următoarele C. civ. de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., având în vedere că acțiunea a fost formulată în anul 2008.

Sub aspectul situației de fapt a cauzei, s-a reținut pe baza raportului de expertiză în specialitatea topografie efectuat de expertul I. (avizat prin procesul-verbal de recepție nr. x/02.04.2018 de către OCPI) că reclamanții dețin o suprafață de teren de 9920 mp iar pârâții o suprafața de 4024 mp, între acestea existând o suprapunere de 2526 mp, identificată ca făcând parte din imobilul cu nr. CF x.

Prin Sentința civilă nr. 12318/14.11.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 în Dosarul nr. x/2000, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/27.01.2005, a fost obligată Subcomisia la punerea în posesie a reclamantului A. asupra terenului în suprafață de 10.000 mp, conform raportului de expertiză topometrică omologat, întocmit de expert J., situat în str. x, București, având ca vecinătăți proprietatea K., 468 ml, la Nord; proprietatea L., 468 m, la Sud; drumul x, 21.35 m, la Est și drumul y, 21,35 m, la Vest. Prin aceeași sentință s-a dispus obligarea Comisiei la eliberarea titlului de proprietate pentru terenul în suprafață de 10.000 mp, situat în București, str. x, respectiv anularea Titlurilor de proprietate nr. x/1995 și nr. y/1995 emise de Comisie, în favoarea numiților M. și N. (pârâți).

Prin încheierea din 31.03.2006, Judecătoria sector 4 a încuviințat executarea silită a hotărârii judecătorești împotriva Subcomisiei, astfel că reclamantul a fost pus în posesia terenului prin procesul-verbal din 19.05.2006 întocmit de BEJ "O.", în dosarul de executare nr. 255/2006, ce privește Sentința civilă nr. 12318/14.11.2000 definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/27.01.2005.

Prin art. 27 din Hotărârea nr. 917/20.04.2006 adoptată de Comisie s-a aprobat amânarea soluționării propunerii, înaintată de subcomisie în 21.03.2006, privind punerea în aplicare a Sentinței civile nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei Sectorului 4 București, având în vedere notificările formulate de SC "P." SA și numiții B., Q..

Având în vedere hotărârea adoptată de Comisie, A. a înregistrat la Judecătoria Sectorului 5 București Dosarul nr. x/2006, soluționat prin Sentința civilă nr. 6598/23.10.2006, prin care s-a dispus obligarea debitoarei Comisia la plata daunelor cominatorii, în cuantum de 100 de RON, pentru fiecare zi de întârziere, în executarea obligației stabilită în titlul executoriu - Sentința civilă nr. 12318/14.11.2000, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea obligației. Deși a fost formulat recurs împotriva sentinței, acesta a fost respins, în mod irevocabil, ca nefondat, la data de 15.03.2007.

Prin procesul-verbal de punere în posesie încheiat de Consiliul local a sectorului 4 al municipiului București, în data de 20.06.2007, s-a procedat la măsurarea suprafeței de 1 ha teren, situat în intravilanul sectorului 4 București, între strada x și Drumul x și punerea în posesie a domnului A., efectuată de către executorul judecătoresc prin procesul-verbal din 19.05.2006. În procesul-verbal de punere în posesie s-a precizat că terenul de 1 ha are dimensiunile consemnate în planul de situație întocmit de expert J., în raportul de expertiză tehnică judiciară privind Dosarul nr. x/1995, vizat de primare. La finalul actului s-a notat că terenul este împrejmuit de SC P. SA..

La data de 28.09.2007, Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a emis Titlul de proprietate nr. x/28.09.2007 prin care s-a reconstituit reclamantului A. dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafața de 10000 mp situat între Drumul x și Drumul y, București, acest titlu având menționat pe verso:

"Amplasamentul reconstituit se suprapune cu imobilele care au primit numerele cadastrale x și au fost înscrise în Cărțile Funciare nr. x".

Cu referire la situația pârâților, tribunalul a reținut că autoarei N. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate conform titlului de proprietate x/20.11.1995 eliberat de Comisia municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru o suprafață de 16.200 mp, din care o suprafață de 14.242 mp (compusă din 11.742 mp și 2.500 mp), în str. x.

La data de 23.02.1996, N. a vândut suprafața de teren de 2.500 mp în str. x, sector 4 și suprafața de teren de 6742 mp în str. x, către numitul R., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.02.1996. La rândul său, numitul R. a transmis dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 4000 mp către B. și soții C. și D., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/05.09.2002.

La rândul lor, pârâții C. și D. au vândut o suprafață de teren de 2742 mp din suprafața deținută, către Q., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004. După defuncta Q., unicul moștenitor a rămas C., potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor nr. x/27.01.2015.

Întrucât ambele părți invocă titluri de proprietate apte din punct de vedere formal să facă dovada dreptului de proprietate, tribunalul a stabilit că trebuie comparate titlurile de proprietate pentru a determina care este preferabil.

Titlurile de proprietate nr. x/1995 și nr. y/1995 eliberate de Comisia municipiului București, care au stat la baza dobândirii terenului de către pârâți, au fost desființate prin Sentința civilă nr. 12318/2000 a Judecătoriei Sectorului 4 București. Titlul dobândit de reclamanți este ulterior celui dobândit de pârâți, care și-au intabulat în Cărțile funciare drepturile de proprietate, aspecte menționate încă de la data punerii în posesie a reclamantului. Pârâții, însă, apare că au dobândit de la un autor al cărui titlu de proprietate a fost anulat prin Sentința civilă nr. 12318/14.11.2000 definitivă și irevocabilă, astfel că autoarea N., deși a avut un titlu de proprietate din anul 1995 și a vândut ulterior numitului R. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23.02.1996 (care, la rândul său, a vândut reclamantului B. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/05.09.2002) nu poate justifica existența unui titlu valid emis anterior celui al reclamantului, din moment ce acest titlu a fost anulat prin hotărârea prin care a fost obligată Comisia să emită titlu de proprietate pe acel amplasament pe numele reclamantului A..

Totuși, s-a observat că, deși titlul autoarei pârâților a fost desființat, titlurile acestora nu au fost desființate, fiind considerați dobânditori de buna-credință, astfel că și ei se pot prevala de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

S-a evocat, pe acest aspect, existența Sentinței civile nr. 1010/07.07.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, prin care au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1996 și nr. y/1996, ca fiind formulate în contradictoriu cu persoane fără capacitate procesuală de folosință și au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2002 și nr. y/2004, ca nefondate.

La adoptarea acestei soluții s-a avut în vedere faptul că reclamanții nu au făcut dovada înscrierii în Cartea Funciară a vreunei mențiuni de natură a determina răsturnarea prezumției de bună credință în persoana pârâților, nerealizând niciun demers în acest sens decât în data de 13.01.2009. De aceea, s-a apreciat că în privința pârâților devin aplicabile pe deplin prevederile art. 36, pct. 1 și 38 din Legea nr. 7/1996, fiind vorba despre subdobânditori de bună credință, cu titlu oneros, ai unor imobile, care s-au întemeiat pe cuprinsul cărții funciare, aceasta constituind o excepție de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial. Instanța ce a pronunțat acea soluție a subliniat că, și în condițiile existenței unei clauze de scutire de verificări în cartea funciară (nu în toate actele juridice supuse analizei, după cum s-a susținut), aceasta nu poate concluzionă, singular, în sensul reținerii relei credințe a pârâților întrucât ar fi trebuit probat de către reclamanți că, dacă s-ar fi realizat aceste verificări, rezultatul lor ar fi determinat cunoașterea aspectului că titlul vânzătorului inițial este desființat. Or, înscrierea în cartea funciară a unui litigiu abia în anul 2009, cu mult după încheierea ultimului contract de vânzare-cumpărare în cauză, nu este de natură a atrage această concluzie a relei-credințe a pârâților.

Tribunalul a reținut că revine sarcina instanței care compară titlurile de proprietate să aprecieze dacă în raport de criteriile de preferabilitate, unul sau altul dintre titluri este mai bine caracterizat.

Totodată, tribunalul a reținut că adevăratului proprietar neînscris în cartea funciară nu îi poate fi opusă publicitatea materială a cărții funciare și îi rămâne deschisă acțiunea în revendicare împotriva subachizitorului de la un neproprietar înscris în cartea funciară, astfel încât pe calea acțiunii în revendicare se pot compara aceste titluri de proprietate.

S-a arătat că, deși aparent titlul reclamanților ar fi preferabil, având în vedere că titlul autoarei inițiale a pârâților a fost anulat prin hotărâre judecătorească, pârâții au invocat pe cale de excepție, ca apărare de fond, uzucapiunea de scurtă durată.

Practica și doctrina de specialitate au admis că invocarea beneficiului prescripției achizitive în procesul civil poate fi făcută, fie pe calea unei apărări de fond în cadrul unei acțiunii în revendicare (introdusă împotriva posesorului) fie, printr-o acțiune în constatare a dreptului dobândit prin efectul uzucapiunii introdusă împotriva unui terț sau împotriva titularului inițial. Invocarea uzucapiunii constituie o apărare de fond, neavând caracterul unei pretenții de sine stătătoare atât timp cât există o legătură cu raportul juridic dedus judecății (reclamantul pretinzând că este proprietarul bunului aflat în stăpânirea pârâtului, iar acesta din urmă că a dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiași bun prin prescripția achizitivă), apărare permisă de art. 1842 din C. civ. de la 1864, care dă posibilitatea invocării acesteia până la pronunțarea hotărârii definitive de către instanța de fond, ori în apel.

Astfel, tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare poate fi paralizată prin invocarea de către pârât a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, legiuitorul permițând din considerente ce vizează stabilitatea raporturilor juridice, recunoașterea de efecte juridice aparenței de proprietate creată în persoana celui care se comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului. Acesta este, de altfel, și interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prevederilor înscrise în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, instanța europeană admițând că o atare ingerință este compatibilă cu dispozițiile convenționale care garantează dreptul de proprietate, deoarece prescripția achizitivă de un anumit termen urmărește un scop legitim, de interes general, de natură a favoriza securitatea juridică, prin paralizarea eventualei acțiuni în revendicare introduse de adevăratul proprietar. Curtea europeană a statuat că și atunci când un drept real imobiliar este supus regimului de publicitate imobiliară, legislativul național este îndreptățit să acorde preponderență unei posesii de lungă durată și necontestată față de formalitatea înregistrării funciare. [Cauza J.A.Pye (Oxford) - hotărârea din 30 august 2007, Marea Cameră].

Pentru a fi admisibila aceasta uzucapiune de scurtă durată, trebuie ca posesia să fie exercitată cu bună-credință și să existe un just titlu.

Condiția bunei-credințe a pârâților și a autorilor acestora trebuie înțeleasă ca fiind credința greșită a posesorului că a dobândit de la adevăratul proprietar [art. 1898 alin. (1) C. civ.]. Potrivit art. 1898 alin. (2) C. civ., este suficient ca buna-credință să fi existat la momentul dobândirii imobilului, faptul că ulterior posesorul și-a dat seama de greșeala sa neavând nicio importanță potrivit adagiului "mala fides superveniens non impedit usucapionem".

De asemenea, conform dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., bună credință se prezumă. Prezumția fiind una simplă, este permisă proba contrară.

Tribunalul a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada că autorii pârâților au fost de rea-credința, deoarece la niciuna dintre datele încheierii actelor translative succesive menționate a fi avut loc, nu a existat vreo notificare sau vreo chemare în judecată a deținătorului titlului de proprietate. La momentul chemării în judecată a deținătorilor inițiali, respectiv M. și N., prin cererea modificatoare depusă la Judecătoria sectorului 4 București, la data de 16.12.1998, fiecare dintre aceștia înstrăinaseră parcelele de teren către numitul R., încă din anul 1996.

În contractul prin care R. vinde pârâților în anul 2002, nu există o clauză prin care s-a renunțat la verificarea sarcinilor, iar în ceea ce privește opozabilitatea hotărârilor, Sentința civilă nr. 12314/14.11.2000 nu le este opozabilă pârâților întrucât nu au fost parte în litigiu, abia la data de 13.01.2009 s-a notat în CF existența unui litigiu având ca obiect revendicare teren de 4.000 mp, astfel că atât la data primelor înstrăinări, cât și la înstrăinările ulterioare, cumpărătorul considera că a contractat cu adevăratul proprietar.

Reclamanții nu au făcut dovada înscrierii în Cartea Funciară a vreunei mențiuni de natură a determina răsturnarea prezumției de bună credință în persoana pârâților, nerealizând niciun demers în acest sens decât în data de 13.01.2009. Prin urmare, în privința pârâților devin aplicabile pe deplin prevederile art. 36, pct. 1 și 38 din Legea nr. 7/1996, fiind vorba despre subdobânditori de bună credință, cu titlu oneros, ai unor imobile, care s-au întemeiat pe cuprinsul cărții funciare

Așadar, tribunalul a reținut că existența litigiului înregistrat sub nr. x/2000 început de A. în anul 1998 nu a fost notat în Cartea Funciară sau în Registrul de Transcripțiuni, și, reținând inopozabilitatea Sentinței civile nr. 12318/2000, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/27.01.2005 pronunțată în Dosarul nr. x/2004, față de alte persoane decât părțile litigiului, nici din existența litigiului și nici din conținutul Registrului de Transcripțiuni sau a cărții funciare, nu se poate reține vreun element care să atragă concluzia relei-credințe la momentul dobândirii imobilului pentru pârâți sau pentru vreunul dintre autorii acestora.

Tribunalul nu a reținut reaua credință a pârâților pentru faptul că au dobândit dreptul fără verificarea registrelor de transcripțiuni, întrucât acesta a fost dobândit de la un proprietar tabular, care la rândul său a dobândit în regim de Carte Funciară, fiind transcris sub nr. x/05.03.1996 de Judecătoria Sectorului 4, iar încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut în temeiul unui Extras de Carte Funciară pentru autentificare nr. x/04.09.2002 eliberat de Judecătoria Sectorului 4 București în Cartea Funciara nr. x, care arăta că nu există sarcini sau alte servituți. În plus, reclamanții nu au probat că în conținutul Registrului de Transcripțiuni ar fi existat elemente care să poată naște un dubiu în ceea ce privește calitatea de proprietar a vânzătorului.

Pe de altă parte, Tribunalul a reținut că posesia exercitată de pârâți și autorii acestora a fost utilă, respectiv continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

Tribunalul a mai reținut că s-a probat că titlurile de proprietate care au dus la dobândirea succesivă a imobilului de către pârâți au fost transcrise în Registrul de Transcripțiuni, iar din anul 2002 înscrise în Cartea Funciară. În plus, pârâții au obținut autorizație de construire încă din anul 2003 ce a fost emisă de către autorități, astfel încât este evident că posesia exercitată nu a fost exercitată pe ascuns, pentru a se reține că este afectată de viciul clandestinității.

S-a probat și caracterul continuu și sub nume de proprietar al posesiei, dovadă fiind transmiterile succesive prin act autentic precum și recunoașterea posesiei chiar de către reclamanți, dar și existența justului titlu.

Amintind conținutul art. 1897 C. civ., tribunalul a reținut că, invocându-se joncțiunea posesiilor, pentru fiecare intrare în posesie este nevoie de un nou just titlu, care este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare succesive prin care s-a transmis bunul imobil ce face obiectul prezentei cauze, contracte ce nu au fost anulate, cererea de anulare a acestora fiind respinsă de către instanță.

Instanța de fond a reținut că reclamantul inițial a fost cunoscut cu singurul domiciliul în municipiul București, începând din 01.11.1950 și până la deces, astfel că, locuind din totdeauna în aceeași circumscripție în care se află și imobilul litigios, termenul în care devine operantă uzucapiunea scurtă este cel de 10 ani (art. 1895 C. civ.).

În condițiile în care pârâții s-au prevalat de joncțiunea posesiei cu autorii lor, imobilul fiind dobândit prin act autentic în anul 2004 de la C. și D., care l-a rândul lor l-au dobândit prin contractul din anul 2002 alături de B., de la R. care, la rândul său, îl dobândise în anul 1996, de la N., al cărui titlu a fost anulat, este evident că începând cu anul 1996 termenul necesar prescripției achizitive scurte s-a împlinit.

S-a apreciat, totodată, că în sistemul C. civ. de la 1864, uzucapiunea este prescripție, din ansamblul reglementării rezultând dubla natură a acesteia: nu doar mod de dobândire al proprietății, ci și sancțiune; sancțiunea îl privește pe proprietar și se fundamentează pe o prezumție de culpă a acestuia, constând în neglijența sa pentru conservarea dreptului.

Tribunalul a reținut că, din punct de vedere logic, prescripția este mai întâi sancțiune și abia apoi mod de dobândire a proprietății, întrucât nașterea dreptului în patrimoniul posesorului este subsecventă pierderii acestui drept de către proprietar (sancționării proprietarului).

Împrejurarea că pe parcursul duratei unei posesii a unui bun de către un neproprietar se întâmplă că dreptul de proprietate să se transmită de la adevăratul proprietar la o altă persoană care devine (preia calitatea de) proprietar, nu face să se nască câte un nou termen de prescripție pentru fiecare din titularii succesivi de proprietate, cu sarcina posesorului de a începe o nouă prescripție de fiecare dată.

Tribunalul a reținut că în cauză sunt îndeplinite și condițiile pentru joncțiunea posesiei, reglementate de art. 1860 C. civ., potrivit cu care orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său.

Astfel, cumpărătorii succesivi din cauză au exercitat o posesie asupra terenului, nu o detenție precară, fiecare dintre aceștia au fost succesori cu titlu particular ai autorului lor, fiecare dintre aceștia au dobândit terenul în temeiul unui just titlu, așa cum s-a arătat anterior. De asemenea, în persoana fiecăruia s-a reținut îndeplinirea condiției bunei-credințe, motiv pentru care posesia astfel joncționată este aptă să atragă operarea uzucapiunii de scurtă durată.

În măsura în care adevăratul proprietar înstrăinează bunul a cărei posesie nu o are și nu o întrerupe după mai mult de 10 ani de când a fost lipsit de posesie, dobânditorul bunului îl va prelua sub condiția rezolutorie ca posesorul să nu invoce uzucapiunea (proprietate rezolubilă); de asemenea, în măsura în care adevăratul proprietar înstrăinează bunul de a cărei posesie este lipsit de o anumită perioadă de timp, bunul se transmite însoțit de obligația dobânditorului de a ține seama de durata posesiei exercitată de către posesor și de a-și conserva dreptul doar în limita perioadei rămase până la împlinirea termenului de 10 ani, după care posesorul este în drept să invoce uzucapiunea scurtă. Argumentul acestei interpretări rezultă din aceea că o interpretare contrară ar avea ca urmare apariția unei cauze de întrerupere a prescripției (schimbarea titularului dreptului de proprietate), care nu se regăsește în enumerarea limitativă a art. 1864 C. civ. sau art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Cu alte cuvinte, proprietarul actual preia bunul în starea juridică în care se afla la momentul dobândirii, adică afectat de posesia și termenul de prescripție curs până la momentul dobândirii. Aceasta este și situația în speță: posesia de bună-credință pe o durată de 10 ani întemeiată pe un just titlu s-a desfășurat în contra adevăratului proprietar iar lipsa de diligență prezumată a vizat pe proprietarul existent de-a lungul exercitării posesiei, fiind lipsit de relevanță că reclamantul, adică persoana căreia ulterior comisia de fond funciar i-a transmis dreptul (stabilirea dreptului de proprietate în materia Legii nr. 18/1991 având caracter constitutiv, iar nu declarativ de drepturi) nu a mai avut la îndemână un nou termen de 10 ani pentru a acționa, terenul fiind deja afectat de dreptul posesorilor la a invoca uzucapiunea.

Pentru toate aceste titluri, tribunalul a reținut că sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile art. 1897 C. civ., întrucât reprezintă titluri translative de proprietate, care nu emană de la un adevăratul proprietar.

Sub aspectul incidenței în cauză a art. 15 din Legea nr. 54/1998, tribunalul a apreciat că dispoziția legală se poate considera că prevede o inalienabilitate, dar nu și o imprescriptibilitate.

De altfel, în cuprinsul Legii nr. 54/1998 nu există niciun fel de prevedere prin care terenurile vizate de art. 15 să fie declarate imprescriptibile achizitiv, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1 din Legea nr. 54/1998 terenurile în proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt și rămân în circuitul civil.

În plus, s-a apreciat că în cauză este necontestat faptul că nu s-a notat existența litigiului în termenul de 10 ani necesar operării uzucapiunii, motiv pentru care nu se poate reține că simpla existență a litigiului în care niciunul dintre posesori nu a fost parte la momentul exercitării posesiei, în lipsa notării acestuia în registrele de publicitate imobiliară, cumulat cu lipsa înregistrării unei opoziții la vânzare ar putea atrage scoaterea terenului din circuitul civil, în sensul imprescriptibilității achizitive a acestuia.

În aceste condiții, tribunalul a reținut că în cauză pârâții au invocat cu succes uzucapiunea de scurtă durată, paralizând astfel acțiunea în revendicare formulată de reclamanți.

De altfel, o soluție similară a fost pronunțată și în cauza ce a avut ca obiect revendicarea suprafețelor de teren ce au fost înstrăinate de către M., al cărui titlu de proprietate nr. x/1995 a fost anulat prin aceeași sentința civilă în temeiul Sentinței civile nr. 12318/2000 al Judecătoriei Sectorului 4 București, prin care a fost anulat și titlul de proprietate x/1995 pe numele N., ambele titluri stând la baza înstrăinărilor succesive către mai mulți cumpărători.

Ca situație de fapt, acestea sunt asemănătoare, deoarece prin titlul de proprietate nr. x/11.08.1995, lui M. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 5000 mp, situată în str. x. Prin titlul de proprietate nr. x/20.11.1995, lui N. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 16.200 mp, din care o suprafață de 14.242 mp (compusă din 11.742 mp și 2.500 mp), în str. x. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1995, M. vinde suprafața de 5.000 mp către S. și T.. Aceștia vând prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1996, către U. și V., suprafața de 5.000 mp, care, la rândul lor, o transmit mai departe, către fiica lor, W., prin contractul de donație nr. x/09.04.2003. W. vinde mai departe către SC P. SA aceeași suprafață de teren, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.02.1996, N. vinde soților X. și Y., o suprafață de teren de 5000 mp în str. x. Aceștia transmit dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de teren către U. și V., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/20.09.1996, care îl donează fiicei lor, pârâta W., prin contractul nr. x/2003, iar aceasta, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005, transmite dreptul de proprietate către pârâta P. SA.

La data de 23.02.1996, N. mai vinde suprafața de teren de 2.500 mp în str. x, și suprafața de teren de 6742 mp în str. x, către pârâtul R., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 368. Pârâtul R. transmite dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 4000 mp către B. și soții C. și D., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/05.09.2002, la rândul lor, pârâții C. și D. vând o suprafață de teren de 2742 mp din suprafața deținută, către Q., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004. După defuncta Q., unicul moștenitor a rămas C., potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor nr. x/27.01.2015.

Deci autorii inițiali au vândut în anii 1995 și 1996 către primii subdobânditori care, ulterior, au înstrăinat succesiv terenurile iar titlurile autorilor au fost anulate prin aceeași hotărâre judecătoreasca ce stă la baza emiterii titlului de proprietate pe numele reclamantului.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 661A/25.02.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă, a fost admis apelul și a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu parata SC P. SA pentru terenul în suprafața de 10000 mp, situația de fapt fiind identică cu cea din prezența cauza, astfel că identitatea de situație impune identitate de raționament, ca urmare a puterii de lucru judecat determinat de o hotărâre definitivă.

Instanța de fond a făcut aplicarea principiului puterii lucrului judecat și a apreciat că, întrucât prezumția de lucru judecat are caracter absolut față de părți, reclamanții nu pot să pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește față de ei în litigiul anterior, cu privire la condițiile uzucapiuni de scurtă durată, respectiv buna-credință și justul titlu și joncțiunea posesiilor, pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile sus-menționate.

Pentru aceste considerente, tribunalul a respins acțiunile conexe formulate de reclamanți, ca neîntemeiate.

În temeiul disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ. având în vedere culpa procesuală a reclamanților, instanța i-a obligat pe aceștia la plata către pârâții B. și C. a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind că acestea respectă principiul proporționalității în raport cu complexitatea dosarului, vechimea acestuia și munca efectivă prestata de apărătorul acestora.

Împotriva sentinței au formulat apel reclamanții E. F. și G., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, apelanții reclamanți au criticat hotărârea apelată pentru aprecierea greșită a probelor și interpretarea greșită a stării de fapt, motivarea greșită a hotărârii în sensul că devine operantă uzucapiunea de scurtă durată prin joncțiunea posesiei, paralizând astfel acțiunea în revendicare a reclamanților.

Astfel, apelanții reclamanți au arătat că titlul lor de proprietate este preferabil contractului de vânzare-cumpărare al pârâților și mai bine caracterizat, deoarece are la bază o hotărâre definitivă și irevocabilă în timp ce titlul pârâților a fost încheiat pe riscul acestora - "cunoaște situația juridică". Mai mult, titlul de proprietate al apelanților reclamanți atestă dreptul de proprietate al autorilor acestora, în timp ce actul pârâților are la origine un titlu nul constatat de instanța de judecată definitiv și irevocabil.

De asemenea, titlul de proprietate al apelanților reclamanți are la bază reconstituirea dreptului de proprietate la care au fost îndreptățiți potrivit legii, dobândit cu bună credință în calitate de moștenitori legitimi, în timp ce actul pârâților a fost încheiat cu rea-credință, deoarece a menționat în contract că are cunoștință de situația juridică a terenului.

Titlul lor de proprietate se bucură de validitate atât din punct de vedere al Sentinței civile nr. 12318/2000, definitivă și irevocabilă, cât și a Sentinței civile nr. 963/27.06.2014 a aceleiași instanțe Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, prin care instanța a constatat că titlul de proprietate al apelanților a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale, în consecință două instanțe s-au pronunțat irevocabil pe validitatea titlului apelanților reclamanți.

Apelanții susțin că argumentarea instanței este făcută nu numai cu nerespectarea flagrantă a prevederilor legale în materie de uzucapiune, dar această interpretare este de natură a goli de conținut atât Sentința civilă nr. 12318/2000, cât și actul administrativ-titlu de proprietate nr. x/2007, emis de Prefectura București.

Uzucapiunea este un mod de a dobândi o proprietate împotriva unui proprietar nediligent, care nu are grijă de bunul său, apelantul a devenit proprietar în anul 2007, după un proces care a durat 10 ani, judecându-se cu instituțiile statului, nu i se poate imputa lipsa de diligență.

Cât privește motivarea instanței de fond privind uzucapiunea prin joncțiunea posesiei, în sensul că paralizează acțiunea în revendicare a apelanților reclamanți, apelanții au arătat că aceasta nu poate fi primită având în vedere că nu operează joncțiunea posesiei, atâta timp cât pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București există acțiune introdusă de pârâtul B., dosar înregistrat sub nr. x/2009 din 07.01.2009, având ca obiect contestație la executare privind punerea în posesie a autorului reclamanților A., respectiv că orice acțiune introdusă, întrerupe prescripția, iar potrivit încheierii din 26 05 2016 a Judecătoriei Sector 4 București - Dosar nr. x/2009, cauza este suspendată până la finalizarea dosarului de față nr. x/2011, încheiere depusă la dosarul cauzei.

În consecință, apelanții reclamanți au solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

Nu au fost administrate probe noi în apel.

Prin Decizia nr. 407 A/29.03.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat, obligându-i pe apelanții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3300 RON.

Instanța de apel a reținut, că în raport de data sesizării, 18.10.2008, prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, a reținut că reclamanții s-au prevalat în susținerea cererii lor în revendicare de Sentința civilă nr. 12318/14.11.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 în Dosarul nr. x/2000, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/27.01.2005 și de Titlul de proprietate nr. x/28.09.2007 prin care s-a pus în executare hotărârea menționată, în sensul că s-a reconstituit autorului acestora, A., dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafața de 10.000 mp situat între Drumul x și Drumul y, București. Potrivit mențiunilor emitentului acestui titlu, amplasamentul terenului reconstituit se suprapune cu imobilele care au primit numerele cadastrale x, înscrise în Cărțile Funciare nr. x.

Potrivit procesului-verbal de punere în posesie încheiat de Consiliul local al sectorului 4 București, în data de 20.06.2007, s-a procedat la măsurarea suprafeței de 1 ha teren, situat în intravilanul sectorului 4 București, între strada x și Drumul x și la punerea în posesie a autorului A., precizându-se că terenul de 1 ha are dimensiunile consemnate în planul de situație întocmit de expert J., anexat la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în Dosarul nr. x/1995 fiind împrejmuit de SC P. SA.

Potrivit concluziilor expertului judiciar în specialitatea topografie I., administrat în cauza de față, există o suprapunere de 2526 mp între titlurile de proprietate ale părților.

Pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat în speță, astfel cum a fost acesta identificat prin expertiza menționată, prin cumpărare, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/05.09.2002, încheiat cu vânzătorul R., în convenția menționată precizându-se că vânzătorul, deținea terenul înstrăinat în suprafața de 4.000 mp, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.02.1996 de la autoarea N., căreia îi fusese reconstituit dreptul de proprietate conform titlului de proprietate x/20.11.1995 eliberat de Comisia de fond funciar de pe lângă Prefectura București, pentru o suprafață de 16.200 mp, din care o suprafață de 14.242 mp (compusă din lotul 11.742 mp și lotul de 2.500 mp), în str. x.

Deși reclamanții au revendicat suprafața de 4.000 mp, teren situat în București str. x (parte din suprafața deținută de aceștia în temeiul titlului de proprietate nr. x/28.09.2007), suprapunerea între terenurile posedate de părțile litigante în privința cărora acestea opun titlurile de proprietate anterior prezentate, vizează doar o suprafață de 2526 mp, astfel că, în privința restului suprafeței revendicate, nefăcându-se dovada că aceasta ar fi în posesia pârâților, în mod judicios au fost respinse pretențiile reclamanților.

Prin Sentința civilă nr. 12318/14.11.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 în Dosarul nr. x/2000, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/27.01.2005, s-a dispus anularea titlurilor de proprietate nr. x/1995 și nr. y/1995 emise de Comisia de fond funciar de pe lângă Prefectura București, în favoarea numiților M. și N.

Raportat la această stare de fapt s-a apreciat, contrar argumentelor din apel, că prima instanță a dat în mod corect eficiență regulilor aplicabile în situația vânzării lucrului altuia, în sensul că dreptul de proprietate se consideră a nu fi fost transmis către achizitori în urma declarării ca fiind nul a titlului primului vânzător, fără ca această situație să echivaleze cu anularea contractelor subsecvente.

Astfel, deși până la acest moment nu s-a constatat pe cale judiciară nulitatea convenției exhibate de pârâți, anterior menționate, în justificarea dreptului de proprietate în privința terenului care se suprapune cu cel asupra căruia reclamanții dețin titlul de proprietate nr. x/28.09.2007 și nici a titlului autorului pârâților, R., raportat la ipoteza cauzei deduse judecății - în care titlurile exhibate de părțile adverse provin de la autori diferiți - criteriul determinant în soluționarea revendicării vizează stabilirea titlului mai bine caracterizat. O atare operațiune, presupune ca analiza să regreseze spre titlurile autorilor părților din prezentul litigiu, pentru a determina ce putea fiecare transmite, în lumina principiului conform căruia nimeni nu poate transmite ceea ce nu are (nemo dat quod non habent sau nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet), deci să se compare între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, pentru a stabili care drept este preferabil.

Or, raportat la aceste criterii, câtă vreme titlul autoarei N. a fost constatat nul pe cale judiciară, în mod judicios a apreciat Tribunalul că titlul exhibat de pârâți, deși rămâne valabil, a transmis un drept, care, așa cum s-a statuat irevocabil, pe cale judiciară, nu exista valabil în patrimoniul vânzătorului inițial (N.).

Se poate considera că primul vânzător nu a fost niciodată proprietar și, prin urmare, nici subachizitorii, astfel că, titlul exhibat de pârâți în privința terenului care se suprapune cu cel al reclamanților, deși valabil, nu este eficient și în consecință, nici preferabil.

În cauză, însă, apărarea pârâților a fost întemeiată pe uzucapiunea reglementată de prevederile art. 1895 și urm. din C. civ. de la 1864, norme care reglementează tocmai situația dobânditorului unui imobil printr-un titlu valabil de la un neproprietar.

De altfel, apelanții nu evidențiază prin cererea de apel, o situație concretă de apreciere eronată a probelor în speță sau în care prima instanță să fi ignorat modalitatea stabilită pe cale doctrinară în care se realizează, de principiu, compararea de titluri de titluri specifică acțiunii în revendicare, ci, susținerea acestora vizează criteriile de comparație și tind la a susține că, analiza tribunalului trebuia să se limiteze la constatarea că titlurile pârâților nu sunt preferabile; or, o atare susținere nu a fost validată, câtă vreme intimați pârâți au optat să formuleze, în speță, și o apărare subsecventă, întemeiată uzucapiune - ca mod originar de dobândire a proprietății asupra terenului revendicat.

S-a arătat și că invocarea beneficiului prescripției achizitive în procesul civil poate fi făcută, fie pe calea unei apărări de fond în cadrul unei acțiunii în revendicare (introdusă împotriva posesorului), fie, printr-o acțiune în constatare a dreptului dobândit prin efectul uzucapiunii introdusă împotriva unui terț sau împotriva titularului inițial.

Or, deși în apel se critică aprecierea Tribunalului vizând posibilitatea pârâților de a invoca în speță o atare apărare și de a administra probe în dovedirea incidentei uzucapiunii, apelul este formulat exclusiv împotriva Sentinței civile nr. 1248/22.06.2018, iar nu și împotriva încheierii de ședință premergătoare, așa cum s-ar fi impus potrivit art. 282 alin. (2) din C. proc. civ.

În mod constant s-a statuat pe cale doctrinară, dar și în jurisprudență, faptul că invocarea uzucapiunii poate constitui o apărare de fond, care neavând caracterul unei pretenții de sine stătătoare este permisă de art. 1842 din C. civ. de la 1864, atât timp cât există o legătură cu raportul juridic dedus judecății (reclamanții pretinzând că sunt proprietarii bunului aflat în stăpânirea pârâților, iar aceștia din urmă că au dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiași bun prin prescripția achizitivă. Cum o atare apărare de fond, poate fi invocată, până la pronunțarea hotărârii definitive de către instanța de fond, ori în apel, nu se poate reține incidența unui motiv de nelegalitate a sentinței apelate în cauză, ca urmare a aprecierii Tribunalului, realizată prin încheierea de ședință din 18.09.2015, în sensul că cererea reconvențională formulată de pârâți cu acest obiect nu poate fi primită, fiind formulată cu nerespectarea termenului procedural. Astfel, primind apărarea pârâților întemeiată pe excepția de uzucapiune, Tribunalul nu a revenit asupra măsurii dispuse la termenul din 18.09.2015, prin încheierea interlocutorie de la acest termen, pe această cale pârâții urmărind nu obținerea unui titlu pentru terenul revendicat ci, respingerea acțiunii reclamanților. De altfel, Curtea constată că, la termenul ce a urmat celui din 10.06.2016 - la care pârâții au invocat, de această dată, pe cale de excepție, uzucapiunea ca apărare de fond - termen acordat tocmai pentru a se pentru a se putea lua act de această apărare, reclamanții nu s-au opus, la primirea ei. În considerarea acelor anterior evocate, Curtea raportându-se și la prevederile art. 1862 din C. civ. și art. 118 din C. proc. civ. de la 1865, în forma în vigoare la acea dată, nu a validat susținerea din apel în sensul că Tribunalul nu se putea considera învestit legal cu analiza acestei apărări.

În egală măsură, invocarea acestei apărări,nu reprezintă o situație care ar goli de conținut instituția revendicării prin comparare de titluri și nicio situație de intervertire eronată a unei stări de drept, ci vizează exercitarea dreptului de opțiune cu privire la uzucapiune, drept recunoscut de lege oricărui dobânditor care exercită o posesie utilă asupra unui imobil, pe timpul prevăzut de lege, în temeiul unui just titlu, de la un non dominus.

Astfel, acțiunea în revendicare poate fi paralizată prin invocarea de către pârât a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, legiuitorul permițând din considerente ce vizează stabilitatea raporturilor juridice, recunoașterea de efecte juridice aparenței de proprietate creată în persoana celui care se comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului. Acesta este, de altfel, și interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prevederilor înscrise în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, instanța europeană admițând că o atare ingerință este compatibilă cu dispozițiile convenționale care garantează dreptul de proprietate, deoarece prescripția achizitivă de un anumit termen urmărește un scop legitim, de interes general, de natura a favoriza securitatea juridică, prin paralizarea eventualei acțiuni în revendicare introduse de adevăratul proprietar. Curtea europeană a statuat că și atunci când un drept real imobiliar este supus regimului de publicitate imobiliară, legislativul național este îndreptățit să acorde preponderență unei posesii de lungă durată și necontestată față de formalitatea înregistrării funciare. [Cauza J.A.Pye (Oxford) - hotărârea din 30 august 2007, Marea Cameră].

În conformitate cu art. 1895 vechiul C. civ., nefiind contestat că, în speță, domiciliul autorului reclamanți, a fost stabilit în municipiul București, începând cu anul 1950, rezultă că, locuind în aceeași circumscripție în care se află și imobilul litigios, termenul în care devine operantă uzucapiunea scurtă este, în speță, cel de 10 ani.

De asemenea, este real că pârâții au dobândit terenul ocupat de aceștia, ce se suprapune cu cel în privința căruia reclamanții exhibă un titlu de proprietate, prin act autentic în anul 2002, însă o atare împrejurare nu era de natură a conduce la concluzia că apărarea acestora întemeiată pe uzucapiune este nefondată, aceștia putând invoca joncțiunea posesiei lor cu cea a autorului R., care a exercitat posesia terenului în litigiu începând cu 23.02.1996 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.02.1996 între autoarea N. și autorul R.).

Potrivit dispozițiilor art. 1860 din C. civ. de la 1864 incident în speță, "orice posesor are facultatea spre a putea opune prescripția să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său".

Apelanții reclamanții nu au contestat exercitarea posesiei asupra terenului ce constituie obiect al litigiului nici de către pârâți chemați în judecată în cauza de față și nici de către autorul R..

Curtea nu a validat nici argumentul că efectele Sentinței civile nr. 12318/2000 a Judecătoriei Sectorului 4 București și ale titlului de proprietate nr. x/2007 ar fi anihilate, observând că hotărârea judecătorească, ce reprezintă temeiul emiterii titlului de proprietate menționat, nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții și nici cu autorul R., astfel că, potrivit art. 1201 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data pronunțării acesteia, ea nu este opozabilă decât părților care au stat în acel litigiu, neputând profita și nici vătăma terților.

Argumentul apelanților că uzucapiunea nu era operabilă, în condițiile în care autorul lor a devenit proprietar doar în anul 2007, situația sa nefiind aceea a unui proprietar nediligent, care nu are grijă de bunul său, nu a fost validat întrucât se omite fără temei faptul că terenul în litigiu a mai avut un alt proprietar înaintea autorului reclamanților, proprietar anterior împotriva căruia au posedat pârâții și autorii acestora, ale căror posesii au fost unite și împotriva căruia a curs prescripția.

Astfel așa cum s-a statuat în jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale, "chiar dacă naționalizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naștere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituției, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei Legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietății. Așa fiind, dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naște în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care îi reconstituie acest drept. Prevederile privind garantarea și ocrotirea proprietății, potrivit art. 44 din Constituție, se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate".

Schimbarea titularului dreptului de proprietate nu se regăsește între cauzele enumerate limitativ de dispozițiile Decretului nr. 167/1958. În aplicarea acestor norme, transmisiunea dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar la o altă persoană care devine (preia calitatea de) proprietar, nu naște în sarcina posesorului obligația de a începe o nouă prescripție, în raport cu fiecare dintre titularii succesivi ai dreptului proprietate, ci proprietarul actual preia bunul în starea juridică în care se afla la momentul dobândirii, adică afectat de posesia și termenul de prescripție curs până la momentul dobândirii.

Or, în speță, posesia pe o durată de 10 ani a intimaților întemeiată pe just titlu