Decizia nr. 143/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — Acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui teren prin efectul uzucapiunii de lungă durată

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, în data de 11.05.2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primar general și Sectorul 5 al Municipiului București, prin primar, solicitând constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani cu privire la imobilul teren în suprafață de 516 mp, situat în Municipiul București, precum și constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra construcției la nivel de fundație existente pe teren.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1347 din 23.09.2020, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Sectorul 5 al Municipiului București, prin primar și în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 5 al Municipiului București, prin primar, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general; a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiunea de lungă durată dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 518 mp, situat în București, identificat prin punctele de contur 1-2-3-4, cu următoarele vecinătăți: la nord pe o distanță de 53,04 ml cu proprietatea X; la est pe o distanță de 9,54 ml cu teren viran din str. O.; la sud pe o distanță de 52,85 ml cu proprietatea Y.; la vest pe o distanță de 10,05 ml cu strada V., teren identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar Z., pe care 1-a omologat; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcției în suprafață de 165 mp, aflată pe terenul în suprafață de 518 mp, situat în București.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 266A din 2.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin primar general, împotriva sentinței civile nr. 1347 din 23.09.2020, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. (decedată), C. (moștenitor al defunctei B.) și D. (moștenitor al defunctei B.).

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 266 A/2022, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În dezvoltarea motivului de recurs, pârâtul Municipiul București a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, reprezentate de art. 4, art. 6 și art. 25 din Legea nr. 213/1998, art. 21 și art. 23 din Legea nr.215/2001, precum și art. 477 Cod civil din 1864. Astfel, instanța de apel a reținut că Municipiul București ar fi proprietarul nediligent al terenului în litigiu (în suprafață de 518 mp), însă acest aspect esențial (care ar conferi legitimare procesuală pasivă instituției pârâte) nu rezultă din acte și nu este dovedit cu înscrisuri care să ateste preluarea în administrare a terenului litigios, în perioada 1948-1989, de către Sfatul Popular al Municipiului București, precum și eventuala dobândire a dreptului de proprietate de către unitatea administrativ-teritorială după apariția Legii nr. 18/1991. În opinia recurentului-pârât, în lipsa unui probatoriu adecvat din care să rezulte fără echivoc faptul că Municipiul București este proprietarul nediligent al terenului în litigiu, interpretarea dată de către instanța de apel normelor materiale prevăzute de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 215/2001 și de Codul civil din 1864 (în mod deosebit a art. 477) este total eronată și nefundamentată juridic, fiind grefată pe un probatoriu insuficient administrat în cauză, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept evocate anterior. Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru administrarea unui probatoriu adecvat cu privire la criticile de netemeinicie ce vizează lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București în prezentul litigiu, respectiv dacă instituția pârâtă are sau nu are, în speță, calitatea de proprietar nediligent, neglijent, așa cum statuează Codul civil din 1864 în materia prescripției achizitive.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Sectorul 5 al Municipiului București a depus întâmpinare , prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea excepției nulității recursului, intimatul a arătat că prin motivele de recurs invocate, recurentul tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului. Pe fondul cauzei, intimatul-pârât s-a apărat, susținând că recurentul este singurul care ar putea pretinde vreun drept asupra terenului în litigiu, având în vedere că în litigiile care pun în discuție dreptul de proprietate al bunurilor care fac parte din domeniul privat, doar unitatea administrativ-teritorială este subiect al raportului dedus judecății. În continuare, intimatul a arătat că nu s-a făcut dovada existenței vreunui proprietar care să fi dobândit terenul în litigiu printr-un înscris autentic, astfel că reclamanții își puteau valorifica pretențiile numai în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială din al cărei domeniu privat face parte terenul în litigiu, astfel cum rezultă din situația juridică a imobilului, comunicată de Primăria Municipiului București. De vreme ce nu există o hotărâre în baza căreia Sectorul 5 al Municipiului București să administreze terenul în cauză, iar intimații nu au depus nicio probă de unde să rezulte că terenul în litigiu se află ori s-ar fi aflat vreodată în proprietatea sa, acesta nu are calitate procesuală în cauză, prin raportare la dispozițiile art. 81 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001. Intimații-reclamanți A., C. și D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea poziției lor procesuale, intimații-reclamanți au arătat că, de vreme ce din înscrisurile administrate în cauză nu rezultă apartenența terenului la domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și nici că alte persoane ar putea afirma un drept real asupra acestuia, prin raportare la dispozițiile art. 477 din vechiul Cod civil, coroborate cu cele ale art. 4 și art. 25 din Legea 213/1998, în mod corect instanța de apel a reținut că terenul în litigiu se află în proprietatea privată a Municipiului București, acesta din urmă fiind singura autoritate administrativă care ar putea pretinde un drept asupra terenului în litigiu. Au evocat intimații-reclamanți jurisprudența instanței supreme în cauze similare, făcând trimitere la decizia nr. 1513 din 15 iulie 2020, publicată în Buletinului Casației nr. 2/2020. Intimatul-pârât Sectorul 5 al Municipiului București a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-reclamanți.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin.(2) și (3) C.proc.civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 10.11.2022 completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Sectorul 5 al Municipiului București, prin primar, și a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei nr. 266 A/2022, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, stabilind termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul pârâtului Municipiul București a fost întemeiat pe motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ. Prin criticile concrete de nelegalitate, încadrabile însă în tezele de casare prevăzute de pct. 5 și 8 ale art. 488, recurentul-pârât a susținut, în esență, greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, rezultat al aplicării greșite a prevederilor Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 215/2001 și ale Codul civil din 1864 (cu referire specială la art. 477). Criticile sunt nefondate. Înalta Curte constată că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului-recurent, validată de instanța de prim control judiciar, este rezultatul interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente. Astfel, este cunoscut că, în cadrul condițiilor generale de exercitare a acțiunii civile, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, fiind vorba, în mod evident, despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existența însăși a acestuia. În acest sens sunt dispozițiile art. 36 C.proc.civ., potrivit cu care „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”. Așadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. În speță, din perspectiva elementelor cadrului procesual configurat la judecata în fond și care interesează examinarea criticilor din recurs, Înalta Curte are a observa că prima instanță a fost învestită cu cererea în uzucapiune, de lungă durată (de 30 de ani), formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, având ca obiect imobilul teren în suprafață de 518 mp, situat în București. Producerea efectului achizitiv de proprietate presupune îndeplinirea celor două condiții specifice prevăzute de art. 1847 și art. 1890 din Codul civil din 1864 (aplicabil, sub aspect material, dat fiind momentul începerii posesiei), referitoare la utilitatea posesiei (sub aspectul calităților de a fi continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar) și la durata de 30 de ani a posesiei exercitate. În plan procedural, sub aspectul cadrului procesual subiectiv determinat de prezența părților în proces, Înalta Curte reține că, într-adevăr, din interpretarea normelor de drept comun anterior enunțate, uzucapiunea trebuie opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancțiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, față de proprietarul nediligent care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său. Ca atare, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane care își dispută dreptul în litigiu, poate avea legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acțiune în constatare numai persoana care este adevăratul proprietar sau succesorul în drepturi al adevăratului proprietar al bunului. Este admis, cu titlu de excepție, în jurisprudența consolidată a instanțelor, faptul că, în împrejurări de fapt anume probate, poate avea calitate procesuală pasivă și „aparentul adevărat proprietar” ori unitatea administrativ-teritorială de la locul situării imobilului litigios, ca subiect de drept privat, atunci când nu s-a putut identifica adevăratul proprietar. Aceasta întrucât, în măsura în care nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unității administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului. În cauza pendinte, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului pe baza unui amplu probatoriu administrat în proces (înscrisuri, martori, expertiză topografică) relevă că terenul în litigiu în suprafață de 518 mp din București, str. V., f.n. este amplasat vis-a-vis de terenul în suprafață de 165 mp din București, str. V. nr. 22 A, cu privire la care reclamantul A. a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, potrivit sentinței civile nr. 2219 din 24.03.2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/302/2015, și că probele administrate cu privire la situația juridică a terenului nu au condus la identificarea unor terțe persoane care ar putea afirma vreun drept real asupra imobilului litigios. Raportat acestor circumstanțe factuale premisă, ce ies din sfera controlului de legalitate îngăduit instanței de recurs, Înalta Curte reține că în mod corect a concluzionat instanța de apel, în cadrul raționamentului judiciar expus, asupra apartenenței terenului în discuție la domeniul privat al Municipiului București. Astfel, în mod legal a argumentat instanța de apel faptul că, întrucât imobilul nu face parte dintre bunurile aparținând domeniului public al statului ori unităților administrativ-teritoriale, nefiind enumerat printre bunurile prevăzute de art.3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și nefiind depus la dosar vreun înscris care să ateste apartenența acestuia la domeniul public, sunt incidente dispozițiile art. 4 din aceeași lege. Contrar susținerilor recurentului, în cadrul silogismului judiciar instanța de apel a realizat cuvenita și necesara interpretare corelată a dispozițiilor art. 477 din Codul civil din 1864, potrivit cu care „Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public” , cu cele stipulate în Legea nr. 213/1998, mai exact în art. 25 („În accepțiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din Codul civil, se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, după caz”) și art.4 („Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată”). Cât privește pretinsa interpretare „total eronată și nefundamentată juridic” a prevederilor Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 213/1998 și ale Legii nr. 215/2001, se cuvine subliniat faptul că prin memoriul de recurs nu sunt aduse critici punctuale deciziei atacate, în sensul de a se arăta în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, astfel că o atare afirmație a recurentului nu atrage obligația instanței de recurs de analiză și de răspuns, întrucât aparența de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat. Așadar, întrucât în evidențele oficiale ale recurentului-pârât și ale celorlalte instituții nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului București și există prezumția că face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, recurentul pârât Municipiul București este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reținerea calității procesuale pasive a acestuia. Altminteri, s-ar putea ajunge, în situațiile particulare a inexistenței unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, la respingerea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripției achizitive, deși sunt îndeplinite condițiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă (legitimatio ad causam) , ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut existența unui drept protejat de Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultat din situații de fapt cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice (a se vedea, în acest sens, par. 89 din decizia nr. 24/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei , hotărârea din 9 decembrie 1994). Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, a respins recursul, ca nefondat. Notă: În același sens, prin deciziile nr. 371 din 23 februarie 2022 și nr. 884 din 14 aprilie 2022 , pronunțate de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitor la calitatea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale, instanța de recurs a reținut că, „în situația în care nu se poate identifica proprietarul imobilului referitor la care s-a invocat prescripția achizitivă, se prezumă că acesta aparține unității administrativ teritoriale în raza căreia se află, prin efectul dispozițiilor art. 477, art. 646 Cod civil din 1864 și art. 4 din Legea nr. 213/1998”. Astfel, s-a arătat că, potrivit art. 477 C.civ., „Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public”, sintagma „domeniu public” fiind explicitată de art. 25 din Legea nr. 213/1998 ca semnificând domeniul privat al statului sau unității administrativ teritoriale. S-a mai reținut în decizia sus menționată că aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 646 C.civ., conform cărora „bunurile fără stăpân sunt ale statului” și reprezintă fundamentul juridic pe care se grevează calitatea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale în astfel de litigii. Prin urmare, a concluzionat instanța de recurs că, întrucât, în speță, nu s-a dovedit că există alte persoane, fizice sau juridice, care să exhibe un titlu de proprietate cu privire la terenul în litigiu, în mod corect, s-a reținut prezumția (prevăzută de lege) că imobilul se regăsește în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, situație față de care aceasta justifică legitimare procesuală pasivă. De asemenea printr-o altă decizie de speță, nr. 1181 din 26 mai 2022 , pronunțată de Secția I civilă într-o cauză având ca obiect acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată și joncțiunea posesiilor asupra unei suprafețe de teren situată în curtea imobilului deținut de reclamanți, suprafață care nu a figurat în actele de proprietate ale autorilor părților reclamante, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „în măsura în care, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, ori a altor persoane care ar fi interesate în contestarea uzucapiunii sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unităților administrativ – teritoriale, în a cărei rază teritorială se află imobilul, ca titulare ale patrimoniului imobiliar.” S-a mai reținut prin aceeași hotărâre că legitimarea procesuală pasivă a unității administrativ teritoriale nu decurge, în mod arbitrar, din faptul neidentificării unui alt pârât, ci se întemeiază pe dispozițiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potențial de bun fără stăpân al terenului în litigiu, care statuează că terenurile situate în intravilanul localității care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec in proprietatea comunei, orașului sau municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor. Prin urmare, instanța de recurs a conchis că „în condițiile în care în evidențele oficiale ale pârâtului nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului București operând prezumția că face parte din domeniul privat al unității administrativ – teritoriale, pârâtul este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios”, astfel că „având în vedere că nu există o persoană care să revendice drepturi asupra imobilului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al imobilului, unitatea administrativ-teritorială este singura care ar putea ridica pretenții în legătură cu imobilul din litigiu”.