ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2644/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2644/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.P., născută N.H. a chemat în

judecată Statul Român prin SC R. SRL Brașov și pe D.M. solicitând să se

constate că întreg imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. Brașov cu nr. top

1983, 1984 și 1982/2 și în C.F. Brașov cu nr. top 1985 constituia proprietatea

reclamantei dobândit prin moștenire legală și să se dispună restituirea

acestuia în natură către reclamantă.

De asemenea, a cerut să se dispună

anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 prin

care R.I.A.L. SRL Brașov a înstrăinat către D.M. un apartament din imobil.

Pe cale de consecință reclamanta a

solicitat și anularea deciziei nr. 179 din 9 aprilie 2003 emisă de SC R.I.A.L.

SRL Brașov, prin care i s-a refuzat restituirea în natură a menționatului

apartament.

În motivarea acțiunii reclamanta a

învederat că imobilul în litigiu, parțial restituit în natură prin decizia

contestată, a aparținut antecesorilor săi încă din secolul XIX, așa cum rezultă

din extrasul de C.F. și a fost numai parțial naționalizat (respectiv cota de

½ ce a aparținut unchiului său H.N. înscrisă în C.F. Brașov). Cota de

½ din imobilul înscris în C.F. Brașov ce a aparținut tatălui

reclamantei, N.V. și cotele de proprietate ale celor doi frați înscrise în C.F.

Brașov nu au fost transcrise în favoarea Statului Român, ca de altfel, nici

contractul de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 privind-o pe

pârâta D.M. și care din acest considerent nu-i era opozabil conform art. 27 din

Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare.

Pe cale de consecință, reclamanta a

solicitat restituirea în natură a întregului imobil, inclusiv a apartamentului

deținut de pârâta D.M. cu titlu precar.

Prin întâmpinare, D.M. și soțul

acesteia D.C. au invocat între altele, excepția prescripției dreptului material

la acțiune pentru capătul de cerere referitor la nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 în raport de dispozițiile art.

46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora prin derogare de la dreptul

comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în

termen de 15 luni de la intrarea în vigoare a legii.

Cum Legea nr. 10/2001 a intrat în

vigoare la 14 februarie 2001 iar termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din

lege este un termen de prescripție, apare cu evidență că promovarea acțiunii la

9 mai 2003 era situată în afara menționatului termen și prin urmare dreptul

material la acțiune era prescris.

La rândul său I.P. și-a precizat

acțiunea în sensul introducerii în cauză a Ministerului Finanțelor Publice

pentru a reprezenta Statul Român, iar în ceea ce privește excepția prescrierii

dreptului material la acțiune pentru cererea de constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458/1997 reclamanta a învederat că

respectivul contract nu-i era opozabil întrucât nu a fost înscris în cartea

funciară și oricum a luat cunoștință de existența lui odată cu comunicarea

Deciziei nr. 179 din 9 aprilie 2003 emisă de SC R.I.A.L. SRL Brașov astfel

încât, era obiectiv imposibil, să solicite constatarea nulității contractului

în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. A mai precizat

că unitatea deținătoare a dat dovadă de rea credință întrucât deși fusese

notificată la 31 octombrie 2001 nu i-a adus la cunoștință că înstrăinase

parțial imobilul și prin urmare acesta nu i-ar putea fi restituit integral.

Tribunalul Brașov, secția civilă,

prin sentința nr. 477/S din 24 noiembrie 2003 a respins contestația precizată

formulată de I.P. în contradictoriu cu SC R.I.A.L. SRL Brașov cu privire la

decizia nr. 179 din 9 aprilie 2003 emisă de pârâtă.

A respins acțiunea formulată și

precizată de reclamanta I.P. în contradictoriu cu pârâții D.M. și SC R.I.A.L.

SRL Brașov pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.

21458 din 22 ianuarie 1997 ca urmare a admiterii excepției prescripției

dreptului material la acțiune.

A respins acțiunea precizată a

reclamantei I.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale

pasive a acestui pârât.

Instanța a reținut că întrucât

pârâta D.M. a cumpărat unul din apartamentele imobilului în litigiul conform

contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 iar acest

contract a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 reclamanta era îndrituită

exclusiv la măsuri reparatorii prin echivalent.

Această regulă nu se mai aplică doar

în ipoteza în care persoana îndreptățită a atacat în termen legal contractul de

vânzare-cumpărare perfectat de stat cu fostul chiriaș și conform art. 48 din

Legea nr. 10/2001 a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare

a nulității respectivului contract.

Or, în speță, cererea de constatare

a nulității contractului de vânzare-cumpărare între pârâții SC R.I.A.L. SRL

Brașov și D.M. a fost promovată cu depășirea termenului legal de prescripție a

dreptului material la acțiune, motiv pentru care în temeiul art. 46 alin. (5)

din lege astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr.

145/2001, în ședința publică din 27 octombrie 2003 a fost admisă excepția

prescripției dreptului material la acțiune cu privire la această cerere, care

nu putea fi promovată decât până la data de 14 august 2002.

Pe cale de consecință, având în

vedere că menționatul contract își păstrează existența și continuă a produce

efecte juridice, reclamanta era îndrituită numai la măsuri reparatorii prin

echivalent conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 și din această

perspectivă decizia nr. 179/2003 emisă de SC R.I.A.L. SRL Brașov era legală.

De asemenea, în baza art. 137 alin.

(1) C. proc. civ. coroborat cu art. 25 din Decretul nr. 31/1954 s-a stabilit că

Ministerul Finanțelor Publice nu avea calitate procesuală pasivă în cauză

întrucât nu a fost parte în raporturile juridice deduse judecății.

Curtea de Apel Brașov, secția

civilă, prin decizia nr. 397/Ap din 29 aprilie 2004 a respins apelul declarat

de reclamanta I.P. împotriva sentinței nr. 477 din 24 noiembrie 2003 a

Tribunalului Brașov, secția civilă.

În motivarea soluției instanța de

apel a reținut că potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, indiferent

de cauza de nulitate, absolută ori relativă, dreptul la acțiune pentru

desființarea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate de stat, cu

sau fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se prescrie

în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001.

Cum, în speță acțiunea pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.

21458 din 22 ianuarie 1997 a fost înregistrată la 9 mai 2003, adică ulterior

datei limită de 14 august 2002 prevăzută de legiuitor, aceasta era prescrisă.

Ca o consecință, instanța nu mai putea

cerceta pe fond acțiunea reclamantei și prin urmare în speță erau aplicabile

dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

În contra menționatei decizii a

declarat recurs, reclamanta I.P. invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și susținând în esență că întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr.

21458 din 22 ianuarie 1997 intervenit între pârâte nu a fost intabulat în

cartea funciară respectivul contract nu-i era opozabil conform art. 6 din

Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de carte funciară ale

judecătoriilor.

Totodată, având în vedere că

existența convenției menționate i-a fost adusă la cunoștință odată cu decizia

nr. 179 din 9 aprilie 2003 a SC R.I.A.L. SRL Brașov, era obiectiv imposibil să

solicite constatarea nulității contractului nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 în

termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, respectiv până la 14 august 2002.

A mai arătat că între plângerea

împotriva deciziei de nerestituire în natură a imobilului în litigiu și

acțiunea în declararea nulității absolute a actului juridic de înstrăinare

exista un raport de conexitate care conducea la extinderea procesului, cauza

urmând a fi soluționată în întregul ei.

De asemenea, referindu-se la fondul

pricinii, recurenta a precizat că ambele părți contractante au fost de rea

credință la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare întrucât cota parte

din proprietatea achiziționată de soții D. nu a fost înscrisă în C.F. înainte

de încheierea contractului de vânzare-cumpărare și prin urmare cunoșteau viciul

dreptului de proprietate al apartamentului respectiv. Astfel, în regimul de

carte funciară, cumpărarea cotei părți indivize din apartament care nu a fost

determinată față de întreg și de la un neproprietar, constituia dovada relei

credințe a părților contractante.

În fine, a menționat că deși prin

cererea din 22 septembrie 2003 a precizat că înțelege să se judece și cu D.C.,

instanța de fond a apreciat greșit că nu ar avea calitate procesuală pasivă.

Recursul este fondat pentru motivele

ce succed.

Din dosar a rezultat că imobilul

situat în Brașov, este cuprins în două cărți funciare și a aparținut autorilor

H.N. și N.V. a căror succesoare era reclamanta (filele 32-35 dosar nr.

256/A/2004 și filele 31-32 dosar nr. 1468/2003).

Reclamanta a notificat SC R.I.A.L.

SRL Brașov, solicitând restituirea în natură a imobilului compus din două

corpuri de casă și teren, iar cu dispoziția nr. 179 din 9 aprilie 2003 i s-a

admis în parte cererea și i s-a restituit în natură numai partea din imobil ce

nu a fost înstrăinată în condițiile Legii nr. 112/1995 și i s-au acordat

despăgubiri bănești pentru partea de imobil vândută (fila 2 dosar nr.

1468/2003).

Contestând menționata dispoziție

reclamanta a solicitat și anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458

din 22 ianuarie 1997 intervenit între SC R.I.A.L. SRL Brașov și dobânditoarea

D.M. pentru unul din apartamentele imobilului în litigiu.

Instanțele au respins acțiunea

motivat de faptul că întrucât a promovat-o la 9 mai 2003 a fost depășit

termenul de 18 luni prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare menționat, astfel că

dreptul material la acțiune pe acest aspect era prescris.

Pe cale de consecință, reclamanta

era îndrituită exclusiv la măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea de

imobil înstrăinată, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Or, în mod constant, reclamanta a

susținut că întrucât a luat cunoștință de înstrăinarea unei părți din imobilul

solicitat numai odată cu comunicarea deciziei nr. 179 din 19 aprilie 2003, iar

convenția de vânzare-cumpărare nu a fost intabulată în cartea funciară era

obiectiv imposibil să atace respectivul act în termenul de 18 luni prevăzut de

art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cât timp cu rea credință unitatea

deținătoare, deși fusese notificată la 31 octombrie 2001, a trecut sub tăcere

înstrăinările efectuate.

Este adevărat că potrivit art. 46

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 anterior modificării ei prin Legea nr.

247/2005, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate,

actele juridice de înstrăinare vizând imobilele ce cad sub incidența legii pot

fi atacate în justiție într-un termen de 18 luni de la data intrării în vigoare

a legii (14 februarie 2001).

Textul art. 46 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 nu distinge între cauzele de nulitate care afectează titlul

dobânditorului și are ca scop consolidarea într-un timp cât mai scurt a acestui

titlu.

După expirarea termenului menționat,

persoana îndreptățită nu mai poate să-și valorifice în justiție pretențiile

sale, orice acțiune pentru apărarea dreptului său fiind prescrisă.

Așadar, fiind vorba de un termen de

prescripție, acesta este supus dispozițiilor de drept comun privitoare la

întreruperea, suspendarea și repunerea în termenul de prescripție (art. 13-19

din Decretul nr. 167/1958).

În acest context, este de menționat

că potrivit art. 19 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă instanța judecătorească poate să dispună judecarea sau rezolvarea

acțiunii, chiar dacă termenul de prescripție s-a împlinit „în cazul în care

constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de

prescripție a fost depășit”. Astfel, este reglementată instituția repunerii în

termen. Prin urmare, la acele împrejurări care constituie împiedicări legitime

de a exercita dreptul la acțiune, fără ca ele să fie absolute (cazuri de forță

majoră) și fără ca titularul dreptului la acțiune să fie în culpă de a nu le fi

înlăturat, intervine instituția repunerii în termen.

Conform art. 19 din Decretul nr.

167/1958, repunerea în termenul de prescripție operează nu numai la cererea

părții interesate ci și din oficiu, dacă cererea de repunere în termen,

respectiv cererea de chemare în judecată, au fost făcute în termen de o lună de

la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

Cu alte cuvinte, urmează a reține că

în raport de dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, dacă partea

interesată a făcut în termenul de o lună arătat, cererea de chemare în judecată,

fără a solicita înăuntrul aceluiași termen, repunerea în termen, aceasta poate

fi dispusă din oficiu de instanța judecătorească.

Astfel fiind, cu referire la cazul

în speță, este de evidențiat că reclamanta I.P. a promovat acțiunea prin care a

solicitat și anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22

ianuarie 1997 intervenit între pârâtele SC R.I.A.L. SRL Brașov și D.M. la 9 mai

2003, respectiv în termen de o lună de la data emiterii deciziei nr. 179 din 9

aprilie 2003 de către SC R.I.A.L. SRL Brașov prin care i s-a adus la cunoștință

despre înstrăinarea apartamentului ce forma obiectul contractului a cărui

anulare a cerut-o.

Totodată, reclamanta a susținut în

acțiune că întrucât operațiunea de vânzare-cumpărare nu a fost înscrisă în cartea

funciară, aceasta nu-i era opozabilă. După invocarea de către pârâtă a

excepției de tardivitate în raport de dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 reclamanta a precizat și că prin neînscrierea actului de

vânzare-cumpărare în cartea funciară a fost obiectiv imposibil să solicite

constatarea nulității contractului în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001

(fila 29 dosar nr. 1468/2003), punct de vedere exprimat constant pe tot

parcursul procesului și invocat și în motivele de recurs.

Or, în raport de dispozițiile art.

19 din Decretul nr. 167/1958 deja evocate și având în vedere că repunerea în

termenul de prescripție constituie un atribut al instanței de judecată ce poate

fi exercitat și din oficiu, în speță, se impune analizarea de către instanța de

fond a motivelor invocate de reclamantă ca reprezentând obstacole în promovarea

acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458

din 22 ianuarie 1997 în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, pentru a vedea dacă acestea constituie împiedicări legitime de a

exercita dreptul la acțiune și pe cale de consecință dacă se justifică

repunerea în termenul de prescripție și judecarea pe fond a acțiunii.

În acest context trebuie subliniat

și faptul că în materie de carte funciară înscrierea valorează titlu de

proprietate conform principiului forței probante absolute a înscrierii în

cartea funciară.

Față de cele ce preced, recursul

urmează a fi admis, a casa hotărârile pronunțate în cauză și a trimite dosarul

la instanța de fond pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta I.P. împotriva

deciziei nr. 397 Ap din 29 aprilie 2004 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Casează decizia atacată precum și

sentința civilă nr. 477 S din 24 noiembrie 2003 a Tribunalului Brașov, secția

civilă, și trimite cauza acestei din urmă instanțe pentru rejudecarea pe fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2006.