ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3418/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Brașov, înregistrată la data de 20 decembrie 2007, reclamanta SC A.P. SA Brașov a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S., solicitând ca aceasta să fie obligată să-i plătească suma de 213.000 RON, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a obligării sale, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, la vânzarea apartamentului înscris în C.F. nr. 291 Brașov sub nr.top 5326. La data de 24 iunie 2008 reclamanta a precizat acțiunea, în sensul obligării pârâtei A.V.A.S. la plata sumei de 192.200 lei, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit. Prin sentința civilă nr. 2324/C din 19 noiembrie 2008, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâta A.V.A.S., a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.P.

SA Brașov, astfel cum a fost precizată, și a obligat-o pe pârâtă să plătească acesteia suma de 192.200 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciu și suma de 5.096,20 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Analizând excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii, instanța a constatat că sunt nefondate, reținând că cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul de o lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 și că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ.

privind concilierea directă, deoarece reglementarea specială se completează, în mod corespunzător, cu dispozițiile înscrise în Codul de procedură civilă, numai în măsura în care acestea nu contravin prevederilor exprese ale actelor normative evocate sau scopului urmărit de legiuitor prin instituirea acestor proceduri, iar concilierea directă, care presupune un anumit interval de timp ar afecta însuși termenul de o lună în care poate fi promovată acțiunea. Pe fondul acțiunii, instanța a constatat că art. 32 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, instituie obligația de plată a unei despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea imobilului, prejudiciul suferit de reclamantă nefiind limitat la valoarea contabilă a bunurilor înregistrate în registrele contabile ale societății la data privatizării, ci la valoarea de piață.

Instanța a reținut, de asemenea, că nu pot fi primite susținerile pârâtei în sensul că obligarea la plata despăgubirilor trebuie să se facă numai în proporție de 26,0373 %, deoarece A.V.A.S. a vândut acțiuni reprezentând doar acest procent din capitalul social al reclamantei, întrucât pârâta, succesoare a FPS, reprezintă instituția publică implicată în privatizare prevăzută de art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Curtea de Apel Brașov, secția comercială, a admis apelul declarat de A.V.A.S.

împotriva acestei sentințe pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepția inadmisibilității acțiunii și în consecință a respins acțiunea, așa cum rezultă din decizia nr. 30/Ap din 26 martie 2009. Instanța de apel a reținut că acțiunea nu privește drepturi născute din procedura de privatizare, nefiind supuse regulilor procedurale cuprinse în actele normative referitoare la privatizare, și a considerat, având în vedere calitatea de comerciant a reclamantei și natura contractului pe care își întemeiază pretențiile, că aceasta este o acțiune comercială de drept comun, bazată pe obligația de garanție pentru evicțiune, supusă prevederilor cap. XIV din Codul de procedură civilă, și că reclamanta nu a făcut dovada convocării părții adverse la conciliere directă, conform dispozițiilor art. 720 1 C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A.P. SA Brașov a formulat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 402 din 4 februarie 2010, potrivit căreia hotărârea atacată a fost casată și cauza trimisă aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului pe fondul acestuia. Analizând excepția inadmisibilității acțiunii față de neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., instanța de recurs a apreciat că această excepție a fost greșit admisă de instanța de apel, față de regimul pierderii imobilului pentru care se solicită despăgubiri. Curtea de Apel Brașov, secția comercială, în rejudecare, a respins apelul declarat de apelanta pârâtă A.V.A.S., așa cum rezultă din decizia nr. 42/Ap din 3 iunie 2010, reținând că art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 nu stabilește criteriul „valorii contabile” ca bază de calcul al despăgubirilor cuvenite societăților comerciale privatizate.

Prin decizia nr. 264 din 21 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de A.V.A.S. împotriva sentinței instanței de apel dată în rejudecare, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că instanța de apel nu a examinat motivul de apel de la punctul trei, referitor la apărarea de fond a pârâtei cu privire la neaplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Rejudecând apelul, Curtea de Apel Brașov, secția comercială, a constatat că, potrivit alin. (2) al art.32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari și că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, întrucât restituirea în natură a imobilului nu s-a realizat către foștii proprietari, instanța de fond apreciind în mod greșit că rațiunea reparării prejudiciului instituită de art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 subzistă și în situația restituirii imobilului către foștii chiriași, o asemenea situație nefiind prevăzută expres de dispozițiile legale mai sus menționate. În consecință a fost admis apelul, desființată hotărârea atacată și respinsă acțiunea formulată de reclamantă, așa cum rezultă din decizia nr. 22/Ap din 24 martie 2011. Împotriva acestei din urmă hotărâri reclamanta a formulat recurs, solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului, și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Temeiul de drept invocat în susținerea cererii de recurs este art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea recursului recurenta a criticat hotărârea atacată având în vedere cea de-a doua ipoteză a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a art. 32 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, apreciind că în mod greșit instanța de apel a constatat că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță. A arătat că, prin sentința civilă a Judecătoriei Brașov nr. 8961/2006, a fost obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având ca obiect apartamentul nr. 1 situat la etajul 2 al imobilului din Brașov, imobil înscris în C.F. 31236 Brașov, sub nr. top 5235, în temeiul Legii nr. 112/1995, ca urmare a faptului că imobilul nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 și în consecință are dreptul la despăgubiri.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Art. 32 4 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, prevede că instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, despăgubirile urmând a reprezenta echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Ca urmare, textul de lege precitat obligă instituțiile publice să asigure repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea imobilelor preluate de stat, către foști proprietari, în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Această categorie de imobile nu face obiectul Legii nr. 112/1995, care în art. 9 reglementează posibilitatea chiriașilor de a opta pentru cumpărarea imobilelor care nu s-au restituit foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora în baza Legii nr. 10/2004, cumpărarea urmând a se face cu plata integrală sau în rate.

Legiuitorul a înțeles, ca în situația imobilelor restituite proprietarilor, prin care se produce o micșorare a patrimoniului societății comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea imobilului, să acorde o despăgubire reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului astfel cauzat, pe când în situația imobilelor aflate sub incidența art. 9 a Legii nr. 112/1995, societatea care a fost obligată să încheie un contract de vânzare-cumpărare nu este prejudiciată, întrucât nu se poate discuta de o micșorare a patrimoniului acestuia și implicit de o prejudiciere a ei, deoarece prin vânzare se înlocuiește activul din patrimoniu cu suma de bani reprezentând contravaloarea lui. În speță, prin sentința civilă nr. 8961/2006, Judecătoria Brașov a obligat-o pe reclamantă să încheie contract de vânzare-cumpărare cu chiriașii imobilului în litigiu, în temeiul art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995.

Raportând această dispoziție la prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, Înalta Curte constată că imobilul asupra căruia s-a dispus obligarea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu intră sub incidența dispozițiilor legale precitate și că instanța de apel a apreciat corect asupra inaplicabilității în cauză a acestor prevederi, hotărârea atacată fiind legală și la adăpost de orice critică. Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.P. SA BRAȘOV, împotriva deciziei nr. 22/Ap. din 24 martie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2011.