ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 773/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 773/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 10 ianuarie

2006 reclamanta SC E. SRL Brașov cheamă în judecată pe pârâta A.V.A.S.

București solicitând instanței obligarea pârâtei la achitarea sumei de

902.529,81 lei, echivalent al sumei de 245.700 euro, cu titlu de daune

interese, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr.

237/ C din 20 martie 2006 Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, admite excepția de necompetență teritorială a Tribunalului

Brașov, invocată de pârâtă, și declină competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, reținând incidența dispozițiilor art. 5 și 10 alin.

(1) pct. 1 și 4 C. proc. civ.

Prin Sentința comercială

nr. 4685 din 8 iunie 2006 Tribunalul București, secția a-VI-a comercială,

respinge excepția de necompetență teritorială, invocată de reclamantă, admite

excepția prematurității invocată de pârâtă, și respinge acțiunea reclamantei ca

prematură, față de faptul că reclamanta nu a dovedit parcurgerea procedurii de

conciliere directă cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ.

Apelul declarat de

apelanta reclamantă împotriva sentinței menționate este admis prin Decizia comercială

nr. 171 din 26 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a-V-a comercială,

care desființează în parte sentința apelată în sensul că respinge excepția

prematurității acțiunii ca neîntemeiată și trimite cauza aceleiași instanțe

pentru continuarea judecății, menținând celelalte dispoziții, instanța

apreciind că pârâta intimată nu a făcut dovada vătămării pe care a suferit-o ca

urmare a convocării la conciliere cu o zi mai devreme decât durata prevăzută de

art. 720

1

alin. (3) C. proc. civ.

Recursul declarat de

pârâtă împotriva deciziei de mai sus este respins ca nefondat prin decizia nr. 3330

din 25 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială,

care reține că acțiunea nu este prematur introdusă, procedura prealabilă a

concilierii prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. fiind îndeplinită,

termenul de 15 zile prevăzut de art. 720

1

alin. (3) C. proc. civ.

fiind unul de recomandare și nu de decădere, iar recurenta pârâtă nedovedind o

vătămare prin reducerea acestui termen cu o zi.

Prin Sentința comercială

nr. 12959 din 27 noiembrie 2008, pronunțată în reluarea judecății, Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, admite cererea precizată la 27 noiembrie

2008, formulată de reclamantă, și obligă pârâta să plătească reclamantei suma

de 1.211.310 lei despăgubiri, cu 16.814,22 lei cheltuieli de judecată în

sarcina pârâtei, reținând, în acest sens, că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1977, modificată prin Legea nr.

99/1999, aplicabile în lumina art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 întrucât

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 110, invocat, s-a încheiat la 6

aprilie 1995, iar pârâta, ca instituție implicată în procesul de privatizare –

ca succesoare a F.P.S. și A.P.A.P.S., are obligația legală de a plăti

reclamantei o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al

prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a spațiului comercial din

litigiu în temeiul Deciziei civile nr. 1312 din 16 decembrie 2003 a

Tribunalului Brașov, rămasă irevocabilă, echivalentul bănesc al prejudiciului

suportat de reclamantă fiind reprezentat, în lipsa altor criterii stabilite de

legea incidentă, de valoarea de circulație a imobilului în litigiu din momentul

pronunțării hotărârii, valoare stabilită - în speță - prin expertiza

administrată. Mai reține instanța că nici excepția mali procesus, invocată de

pârâtă, nu poate fi reținută, pe de o parte pentru că este aplicabilă numai în

materia contractului de vânzare cumpărare - în condițiile art. 1351 C. civ.,

iar, pe de altă parte, pentru că pârâta nu a indicat ce excepții peremptorii

sau ce apărări de fond, care ar fi putut duce la anularea sau respingerea

cererii de retrocedare a imobilului din litigiu către foștii proprietari, ar fi

fost în măsură să le ridice, spre a se putea aprecia temeinicia acestora.

Apelul declarat de

apelanta pârâtă împotriva sentinței instanței de fond este respins ca nefondat

prin Decizia comercială nr. 204 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel București,

secția a VI-a comercială, care, confirmând soluția primei instanțe, reține că,

întrucât în cauză nu se urmărește valorificarea unui drept născut în cursul

procesului de privatizare, ci valorificarea dreptului la despăgubire, născut

ulterior acestui proces, sub aspectul prescripției extinctive nu sunt incidente

dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 și ale art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, cum susține pârâta apelantă, ci dispozițiile de drept comun ale

Decizia nr. 167/1958 care prevăd un termen de 3 ani, ce curge de la data

rămânerii irevocabile a Deciziei nr. 1312 din 16 decembrie 2003 de restituire a

imobilului în discuție, astfel că înregistrarea acțiunii la 10 ianuarie 2006

s-a făcut înainte de împlinirea menționatului termen, precum și că acțiunea

reclamantei se întemeiază pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

rămase aplicabile în speță pentru contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, și care instituie

în mod expres o răspundere specială în sarcina apelantei, și în favoarea

intimatei, în sensul plății despăgubirii, nefiind incidente dispozițiile art. 1336

C. civ., cum susține apelanta, astfel că intimata reclamantă are calitate

procesuală activă, imobilul retrocedat găsindu-se în patrimoniul său la

momentul restituirii, iar apelanta pârâtă are calitate procesuală pasivă ca

autoritate implicată în procesul de privatizare în cauză. Reține, de asemenea,

instanța de apel că și excepția mali procesus a fost corect respinsă de

instanța de fond, întrucât ea nu a fost susținută cu probe de către pârâta

apelantă, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 1351 C. civ. care ar fi

justificat invocarea ei, iar opozabilitatea hotărârii de retrocedare a

imobilului neprezentând relevanță câtă vreme acțiunea reclamantei nu se

întemeiază pe dispozițiile respectivei hotărâri, ci pe răspunderea instituită

în baza art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997. Mai reține instanța de

control judiciar, că în lipsa stabilirii prin dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 a unor criterii pentru evaluarea imobilului restituit,

s-a aplicat corect principiul de drept comun referitor la repararea integrală a

prejudiciului, în raport cu care valoarea reală a imobilului este valoarea sa

de piață, ceea ce nu echivalează sub aspectul material cu o îmbogățire fără

just temei a reclamantei, valoarea contabilă neconstituind un criteriu just

câtă vreme poate fi scăzută sau crescută în mod artificial, iar numărul de

acțiuni deținute de pârâta apelantă asupra capitalului social al societății

comerciale privatizate, și vândute în procesul de privatizare, neavând

relevanță în stabilirea coparticipării altor acționari la repararea

prejudiciului în litigiu, câtă vreme obligația legală de reparare revine

integral autorității implicate în menționatul proces, deci apelantei pârâte,

imobilul retrocedat fiind preluat anterior de la adevărații proprietari de

către stat, în speță nefiind incidente nici dispozițiile art. 30 alin. (1) din

Legea nr. 137/2002.

Împotriva deciziei de

mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia și

fie modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului în sensul

admiterii excepției prescripției, cu respingerea în consecință a cererii de

chemare în judecată, sau în sensul admiterii celorlalte excepții invocate, iar

pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fie în principal casarea

hotărârilor criticate în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea

stabilirii cadrului procesual și administrării probatoriului ce poate duce la

soluționarea corectă a cauzei, iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei

recurate, admiterea apelului în sensul admiterii în parte a cererii de chemare

în judecată, respectiv stabilirea despăgubirii la valoarea contabilă a

imobilului din momentul privatizării din care să se scadă amortizarea și să fie

aplicat indicele de inflație.

În fundamentarea

recursului său pârâta recurentă critică instanța de apel pentru încălcarea

dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002, privind termenul special de

prescripție de 1 lună, și a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

privind termenul special de prescripție de 3 luni, dispoziții incidente în

cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul

privatizării, deci incidente – potrivit opiniei recurentei – și în cauza de

față, întrucât reclamanta intimată cere valorificarea unui drept prevăzut de O.U.G.

nr. 88/1997 – art. 32

4

, respectiv repararea prejudiciilor cauzate

prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat,

reparare ce cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de

privatizare, astfel că în mod eronat instanța nu a admis excepția prescripției

acțiunii introdusă după împlinirea termenelor speciale de prescripție

menționate.

Recurenta critică

instanța de control judiciar și pentru respingerea nelegală a excepției lipsei

calității sale procesuale pasive, încălcând astfel art. 20 alin. (2) din Legea nr.

15/1990, întrucât nu a reținut că recurenta nu a avut calitatea de proprietar

al imobilului retrocedat, drept ce i-a fost transmis reclamantei intimate,

recurenta nefiind astfel răspunzătoare de mișcările din patrimoniul intimatei,

ori de litigiile privind imobile proprietate a acesteia.

Recurenta reproșează,

de asemenea, instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 135

1

C.

civ. prin respingerea nelegală a excepției procesului rău condus, reținând

greșit că recurenta ar fi fost partea obligată să intervină în procesul de

revendicare, deși intimata s-a aflat în culpă prin neformularea în acel proces

a unei cereri de chemare în garanție a recurentei.

Mai critică recurenta

instanța de apel și pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 cu privire la cuantumul despăgubirilor care trebuia

raportat la valoarea contabilă a imobilului din litigiu, cum era consemnată în

registrele contabile ale intimatei la data când societatea a fost privatizată,

și nu la „valoarea de piață”, amortizarea trebuind să fi fost aplicată doar la

data de 6 aprilie 1995, data încheierii contractului de privatizare, expertiza

administrată în cauză fiind eronată sub acest aspect, expertul nerăspunzând –

de altfel – nici la obiecțiunile formulate de pârâtă. Cu privire la

determinarea aceluiași cuantum susține recurenta și că ar fi trebuit eventual

să suporte doar 70% din valoarea contabilă a imobilului restituit, așa cum a

fost ea precizată în dosarul de privatizare, proporțional cu cota deținută din

capitalul social al societății privatizare, obligarea sa la un cuantum mai mare

fiind lipsită de fundament legal, fiind și nedrept ca ceilalți acționari să nu

suporte și ei o cotă corespunzătoare din menționatul cuantum.

Recurenta reproșează

instanței de apel și ignorarea faptului că art. 32

4

din Legea nr. 99/1999

nu cuprinde nici o mențiune referitoare la acordarea de despăgubiri la nivelul

valorii de piață a activului, precum și încălcarea dispozițiilor art. 30 din

Legea nr. 137/2002, care modifică O.U.G. nr. 88/1997 și Legea nr. 99/1999, și

care precizează că despăgubirea acordată nu poate depăși cumulat 50% din prețul

efectiv plătit de cumpărător pentru acțiunile preluate, în caz contrar

ajungându-se la o îmbogățire fără justă cauză a intimatei reclamante.

Examinând recursul

pârâtei prin prisma motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta nu

este fondat, decizia recurată fiind legală și temeinică, iar criticile

recurentei împotriva acesteia neputând fi admise.

Se constată, în acest

sens, că toate criticile avansate de recurentă în recurs au fost formulate de

aceeași parte și în faza apelului, fiind judicios respinse de instanța de

control judiciar, care a confirmat întemeiat soluția primei instanțe.

Se reține în acest

sens că acțiunea reclamantei intimate a fost întemeiată pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 și nu pe dispozițiile art. 1336 și următoarele C. civ.,

pârâta recurentă, ca autoritate implicată în procesul de privatizare, fiind

obligată prin lege să despăgubească pe reclamanta intimată, ca societate

privatizată, pentru prejudiciul suportat prin retrocedarea imobilului din

patrimoniul său către foștii proprietari, despăgubirea nefiind raportată de

lege la procentul deținut de menționata autoritate în capitalul social al

societății care se privatizează, precum și că, în speță fiind vorba de un

contract de vânzare cumpărare de acțiuni încheiat în 1995, nu sunt incidente

dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, precum și că acțiunea

reclamantei intimate nu vizează un act îndeplinit în procesul de privatizare,

sau valorificarea unui drept decurgând din acest proces, pentru a fi incidente

dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 sau ale art. 39 din

Legea nr. 137/2002, astfel că în mod judicios instanța de apel a respins atât

excepția prescripției dreptului reclamantei la acțiune - apreciind corect ca

incidente în cauză dispozițiile Decizia nr. 167/1958 și a termenului de prescripție

de drept comun de 3 ani, neîmplinit până la data introducerii acțiunii de față,

cât și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente - care

este autoritatea vizată de lege, implicată în procesul de privatizare și în

sarcina căreia legea prevede această răspundere legală invocată în speță, ca și

excepția mali procesus - față de faptul că menționata răspundere a pârâtei

recurente decurge din dispozițiile legii și nu din hotărârea judecătorească de

retrocedare a imobilului din litigiu, aflat anterior în patrimoniul reclamantei

intimate și care nu-i fusese vândut acesteia de către recurenta pârâtă. Se

reține, deasemenea, că în mod judicios instanța criticată a dat eficiență

principiului de drept comun de reparare integrală a prejudiciului suportat de

reclamanta intimată, ca urmare a retrocedării imobilului, față de inexistența

în dispozițiile legale speciale a unor criterii de evaluare a acestuia și față

de neincidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 137/2002, respectiv ale art. 30

alin. (1), care nu pot retroactiva, criticile recurentei cu privire la

cuantumul despăgubirilor acordate intimatei fiind, de altfel, critici de

netemeinicie, vizând în special expertiza administrată în cauză, și nu critici

de nelegalitate.

Față de cele de mai

sus toate criticile recurentei, întemeiate pe greșita aplicare a legii de către

instanța de apel, nu sunt fondate și urmează a fi respinse, astfel că, dându-se

eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurentei

pârâte, declarat împotriva deciziei instanței menționate, urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate de

voturi:

Respinge

recursul declarat de

pârâta A.V.A.S. București împotriva Deciziei comerciale nr. 204 din 23 aprilie

2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2010.