ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 773/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 10 ianuarie 2006 reclamanta SC E. SRL Brașov cheamă în judecată pe pârâta A.V.A.S. București solicitând instanței obligarea pârâtei la achitarea sumei de 902.529,81 lei, echivalent al sumei de 245.700 euro, cu titlu de daune interese, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 237/ C din 20 martie 2006 Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, admite excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Brașov, invocată de pârâtă, și declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând incidența dispozițiilor art. 5 și 10 alin. (1) pct. 1 și 4 C. proc.

civ. Prin Sentința comercială nr. 4685 din 8 iunie 2006 Tribunalul București, secția a-VI-a comercială, respinge excepția de necompetență teritorială, invocată de reclamantă, admite excepția prematurității invocată de pârâtă, și respinge acțiunea reclamantei ca prematură, față de faptul că reclamanta nu a dovedit parcurgerea procedurii de conciliere directă cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ.

Apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinței menționate este admis prin Decizia comercială nr. 171 din 26 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a-V-a comercială, care desființează în parte sentința apelată în sensul că respinge excepția prematurității acțiunii ca neîntemeiată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății, menținând celelalte dispoziții, instanța apreciind că pârâta intimată nu a făcut dovada vătămării pe care a suferit-o ca urmare a convocării la conciliere cu o zi mai devreme decât durata prevăzută de art. 720 1 alin. (3) C. proc. civ. Recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei de mai sus este respins ca nefondat prin decizia nr. 3330 din 25 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, care reține că acțiunea nu este prematur introdusă, procedura prealabilă a concilierii prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ. fiind îndeplinită, termenul de 15 zile prevăzut de art. 720 1 alin. (3) C. proc. civ. fiind unul de recomandare și nu de decădere, iar recurenta pârâtă nedovedind o vătămare prin reducerea acestui termen cu o zi. Prin Sentința comercială nr. 12959 din 27 noiembrie 2008, pronunțată în reluarea judecății, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite cererea precizată la 27 noiembrie 2008, formulată de reclamantă, și obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 1.211.310 lei despăgubiri, cu 16.814,22 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reținând, în acest sens, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1977, modificată prin Legea nr. 99/1999, aplicabile în lumina art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 întrucât contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 110, invocat, s-a încheiat la 6 aprilie 1995, iar pârâta, ca instituție implicată în procesul de privatizare – ca succesoare a F.P.S.

și A.P.A.P.S., are obligația legală de a plăti reclamantei o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a spațiului comercial din litigiu în temeiul Deciziei civile nr. 1312 din 16 decembrie 2003 a Tribunalului Brașov, rămasă irevocabilă, echivalentul bănesc al prejudiciului suportat de reclamantă fiind reprezentat, în lipsa altor criterii stabilite de legea incidentă, de valoarea de circulație a imobilului în litigiu din momentul pronunțării hotărârii, valoare stabilită - în speță - prin expertiza administrată.

Mai reține instanța că nici excepția mali procesus, invocată de pârâtă, nu poate fi reținută, pe de o parte pentru că este aplicabilă numai în materia contractului de vânzare cumpărare - în condițiile art. 1351 C. civ., iar, pe de altă parte, pentru că pârâta nu a indicat ce excepții peremptorii sau ce apărări de fond, care ar fi putut duce la anularea sau respingerea cererii de retrocedare a imobilului din litigiu către foștii proprietari, ar fi fost în măsură să le ridice, spre a se putea aprecia temeinicia acestora.

Apelul declarat de apelanta pârâtă împotriva sentinței instanței de fond este respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 204 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care, confirmând soluția primei instanțe, reține că, întrucât în cauză nu se urmărește valorificarea unui drept născut în cursul procesului de privatizare, ci valorificarea dreptului la despăgubire, născut ulterior acestui proces, sub aspectul prescripției extinctive nu sunt incidente dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 și ale art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, cum susține pârâta apelantă, ci dispozițiile de drept comun ale Decizia nr. 167/1958 care prevăd un termen de 3 ani, ce curge de la data rămânerii irevocabile a Deciziei nr. 1312 din 16 decembrie 2003 de restituire a imobilului în discuție, astfel că înregistrarea acțiunii la 10 ianuarie 2006 s-a făcut înainte de împlinirea menționatului termen, precum și că acțiunea reclamantei se întemeiază pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, rămase aplicabile în speță pentru contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, și care instituie în mod expres o răspundere specială în sarcina apelantei, și în favoarea intimatei, în sensul plății despăgubirii, nefiind incidente dispozițiile art. 1336 C. civ., cum susține apelanta, astfel că intimata reclamantă are calitate procesuală activă, imobilul retrocedat găsindu-se în patrimoniul său la momentul restituirii, iar apelanta pârâtă are calitate procesuală pasivă ca autoritate implicată în procesul de privatizare în cauză. Reține, de asemenea, instanța de apel că și excepția mali procesus a fost corect respinsă de instanța de fond, întrucât ea nu a fost susținută cu probe de către pârâta apelantă, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 1351 C. civ.

care ar fi justificat invocarea ei, iar opozabilitatea hotărârii de retrocedare a imobilului neprezentând relevanță câtă vreme acțiunea reclamantei nu se întemeiază pe dispozițiile respectivei hotărâri, ci pe răspunderea instituită în baza art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Mai reține instanța de control judiciar, că în lipsa stabilirii prin dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 a unor criterii pentru evaluarea imobilului restituit, s-a aplicat corect principiul de drept comun referitor la repararea integrală a prejudiciului, în raport cu care valoarea reală a imobilului este valoarea sa de piață, ceea ce nu echivalează sub aspectul material cu o îmbogățire fără just temei a reclamantei, valoarea contabilă neconstituind un criteriu just câtă vreme poate fi scăzută sau crescută în mod artificial, iar numărul de acțiuni deținute de pârâta apelantă asupra capitalului social al societății comerciale privatizate, și vândute în procesul de privatizare, neavând relevanță în stabilirea coparticipării altor acționari la repararea prejudiciului în litigiu, câtă vreme obligația legală de reparare revine integral autorității implicate în menționatul proces, deci apelantei pârâte, imobilul retrocedat fiind preluat anterior de la adevărații proprietari de către stat, în speță nefiind incidente nici dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia și fie modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului în sensul admiterii excepției prescripției, cu respingerea în consecință a cererii de chemare în judecată, sau în sensul admiterii celorlalte excepții invocate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fie în principal casarea hotărârilor criticate în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii cadrului procesual și administrării probatoriului ce poate duce la soluționarea corectă a cauzei, iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, respectiv stabilirea despăgubirii la valoarea contabilă a imobilului din momentul privatizării din care să se scadă amortizarea și să fie aplicat indicele de inflație.

În fundamentarea recursului său pârâta recurentă critică instanța de apel pentru încălcarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002, privind termenul special de prescripție de 1 lună, și a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, privind termenul special de prescripție de 3 luni, dispoziții incidente în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, deci incidente – potrivit opiniei recurentei – și în cauza de față, întrucât reclamanta intimată cere valorificarea unui drept prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997 – art. 32 4 , respectiv repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, reparare ce cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare, astfel că în mod eronat instanța nu a admis excepția prescripției acțiunii introdusă după împlinirea termenelor speciale de prescripție menționate.

Recurenta critică instanța de control judiciar și pentru respingerea nelegală a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, încălcând astfel art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, întrucât nu a reținut că recurenta nu a avut calitatea de proprietar al imobilului retrocedat, drept ce i-a fost transmis reclamantei intimate, recurenta nefiind astfel răspunzătoare de mișcările din patrimoniul intimatei, ori de litigiile privind imobile proprietate a acesteia. Recurenta reproșează, de asemenea, instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 135 1 C. civ. prin respingerea nelegală a excepției procesului rău condus, reținând greșit că recurenta ar fi fost partea obligată să intervină în procesul de revendicare, deși intimata s-a aflat în culpă prin neformularea în acel proces a unei cereri de chemare în garanție a recurentei.

Mai critică recurenta instanța de apel și pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 cu privire la cuantumul despăgubirilor care trebuia raportat la valoarea contabilă a imobilului din litigiu, cum era consemnată în registrele contabile ale intimatei la data când societatea a fost privatizată, și nu la „valoarea de piață”, amortizarea trebuind să fi fost aplicată doar la data de 6 aprilie 1995, data încheierii contractului de privatizare, expertiza administrată în cauză fiind eronată sub acest aspect, expertul nerăspunzând – de altfel – nici la obiecțiunile formulate de pârâtă.

Cu privire la determinarea aceluiași cuantum susține recurenta și că ar fi trebuit eventual să suporte doar 70% din valoarea contabilă a imobilului restituit, așa cum a fost ea precizată în dosarul de privatizare, proporțional cu cota deținută din capitalul social al societății privatizare, obligarea sa la un cuantum mai mare fiind lipsită de fundament legal, fiind și nedrept ca ceilalți acționari să nu suporte și ei o cotă corespunzătoare din menționatul cuantum. Recurenta reproșează instanței de apel și ignorarea faptului că art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 nu cuprinde nici o mențiune referitoare la acordarea de despăgubiri la nivelul valorii de piață a activului, precum și încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, care modifică O.U.G.

nr. 88/1997 și Legea nr. 99/1999, și care precizează că despăgubirea acordată nu poate depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător pentru acțiunile preluate, în caz contrar ajungându-se la o îmbogățire fără justă cauză a intimatei reclamante. Examinând recursul pârâtei prin prisma motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta nu este fondat, decizia recurată fiind legală și temeinică, iar criticile recurentei împotriva acesteia neputând fi admise. Se constată, în acest sens, că toate criticile avansate de recurentă în recurs au fost formulate de aceeași parte și în faza apelului, fiind judicios respinse de instanța de control judiciar, care a confirmat întemeiat soluția primei instanțe.

Se reține în acest sens că acțiunea reclamantei intimate a fost întemeiată pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 și nu pe dispozițiile art. 1336 și următoarele C. civ., pârâta recurentă, ca autoritate implicată în procesul de privatizare, fiind obligată prin lege să despăgubească pe reclamanta intimată, ca societate privatizată, pentru prejudiciul suportat prin retrocedarea imobilului din patrimoniul său către foștii proprietari, despăgubirea nefiind raportată de lege la procentul deținut de menționata autoritate în capitalul social al societății care se privatizează, precum și că, în speță fiind vorba de un contract de vânzare cumpărare de acțiuni încheiat în 1995, nu sunt incidente dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, precum și că acțiunea reclamantei intimate nu vizează un act îndeplinit în procesul de privatizare, sau valorificarea unui drept decurgând din acest proces, pentru a fi incidente dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 sau ale art. 39 din Legea nr. 137/2002, astfel că în mod judicios instanța de apel a respins atât excepția prescripției dreptului reclamantei la acțiune - apreciind corect ca incidente în cauză dispozițiile Decizia nr. 167/1958 și a termenului de prescripție de drept comun de 3 ani, neîmplinit până la data introducerii acțiunii de față, cât și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente - care este autoritatea vizată de lege, implicată în procesul de privatizare și în sarcina căreia legea prevede această răspundere legală invocată în speță, ca și excepția mali procesus - față de faptul că menționata răspundere a pârâtei recurente decurge din dispozițiile legii și nu din hotărârea judecătorească de retrocedare a imobilului din litigiu, aflat anterior în patrimoniul reclamantei intimate și care nu-i fusese vândut acesteia de către recurenta pârâtă.

Se reține, deasemenea, că în mod judicios instanța criticată a dat eficiență principiului de drept comun de reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamanta intimată, ca urmare a retrocedării imobilului, față de inexistența în dispozițiile legale speciale a unor criterii de evaluare a acestuia și față de neincidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 137/2002, respectiv ale art. 30 alin. (1), care nu pot retroactiva, criticile recurentei cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate intimatei fiind, de altfel, critici de netemeinicie, vizând în special expertiza administrată în cauză, și nu critici de nelegalitate. Față de cele de mai sus toate criticile recurentei, întemeiate pe greșita aplicare a legii de către instanța de apel, nu sunt fondate și urmează a fi respinse, astfel că, dându-se eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul recurentei pârâte, declarat împotriva deciziei instanței menționate, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate de voturi: Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva Deciziei comerciale nr. 204 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.