ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 720/2017

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 07 octombrie 2005, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L. și COMPANIA NAȚIONALĂ LOTERIA ROMÂNĂ S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. B. S.A. și S.C. C. S.R.L., autentificat sub nr. x din 18 octombrie 2004, contract ce are ca obiect imobilul spațiu comercial în suprafață de 158,54 mp, împreună cu suprafața indiviză de teren în suprafață de 21,81 mp, situat în Suceava, județul Suceava, cu nr. cadastral x; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. C. S.R.L. și COMPANIA NAȚIONALĂ LOTERIA ROMÂNĂ S.A., autentificat sub nr. x din 02 noiembrie 2004, contract ce are ca obiect același imobil și să fie obligată pârâta S.C. B. S.A. să-i vândă reclamantei imobilul respectiv, la prețul de 867.226.891 ROL fără TVA.

Prin sentința nr. 5565 din 23 iunie 2006, Tribunalul București, secția a VI-a Comercială a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, secția a V-a Comercială, prin decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2007, a admis apelul formulat de reclamantă, apreciind că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

La 13 martie 2007, reclamanta a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, solicitând completarea acestuia.

Prin încheierea din 27 martie 2007, Curtea de Apel București, secția a V-a Comercială a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2007, în sensul că a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva deciziei și a încheierii pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a Comercială, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și a încheierii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin decizia nr. 2577 din 28 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Comercială a respins recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială cauza a fost din nou înregistrată, în al doilea ciclu procesual, sub nr. x/2007.

La termenul din 10 aprilie 2008, reclamanta a depus precizări în ceea ce privește temeiul de drept al capetelor unu și trei din acțiune, arătând că înțelege să invoce prevederile art. 969 C. civ., față de faptul că acordarea dreptului de preferință reprezintă o obligație asumată de pârâta S.C. B. S.A.

Prin sentința comercială nr. 6518 din 22 mai 2008, Tribunalul București, secția a VI-a Comercială, a respins cererea, ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta S.C. C. S.R.L. și la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta S.C. B. S.A. (fosta S.C. B. S.A.).

În motivarea acestei sentințe, prima instanța a reținut că între reclamanta S.C. A. S.R.L. și S.C. D. S.A., (care a fost apoi absorbită de către pârâta S.C. B. S.A.), la 21 martie 2000 a fost încheiat contractul de asociere în participațiune înregistrat sub nr. x, pentru o perioadă de 6 ani de la data încheierii acestuia, respectiv până 21 martie 2006.

Contractul de asociere în participațiune avea ca scop realizarea unor activități profitabile pentru ambii asociați și ca obiect de activitate cel descris la art. 2 din contract. Printre bunurile aduse ca aport de către S.C. D. S.A. (actuală S.C. B. S.A.) se afla și spațiul situat în Suceava, județul Suceava.

Pârâta S.C. B. S.A., în calitate de vânzătoare a încheiat cu S.C. C. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 octombrie 2004, contract ce a avut ca obiect imobilul spațiu comercial situat în Suceava, județul Suceava.

Ulterior, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 02 noiembrie 2004, între S.C. C. S.R.L., în calitate de vânzătoare și COMPANIA NAȚIONALĂ LOTERIA ROMÂNĂ S.A., în calitate de cumpărătoare, contract ce a avut ca obiect același imobil.

Prima instanță a avut în vedere faptul că în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 octombrie 2004, calitatea de vânzător a avut-o pârâta S.C. B. S.A., societate care nu îndeplinea una dintre condițiile esențiale prevăzute de Legea nr. 133/1999, respectiv nu era o societate cu capital majoritar de stat, astfel încât nu erau aplicabile în cauză prevederile acestui act normativ.

Totodată, în primă instanță s-a reținut că reclamanta nu era nici titulara unui drept de preferință convențional, nefiind aplicabile prevederile art. 969 C. civ. pe care le invocă în precizarea temeiului de drept, câtă vreme în contractul de asociere în participațiune nu s-a prevăzut existența unui asemenea drept.

Ca o consecință a respingerii acestui capăt de cerere, precum și a faptului că primul contract de vânzare-cumpărare era valabil încheiat, au fost respinse și celelalte două capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Intimata S.C. B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 1032 din 14 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței comerciale nr. 6518 din 22 mai 2008, a Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.A. S.C. C. S.R.L. și COMPANIA NAȚIONALĂ LOTERIA ROMÂNĂ S.A.

În motivarea acestei decizii, s-a reținut că soluția dată capătului doi din cererea de chemare în judecată (nulitatea absolută subsecventă pentru cauză ilicită și imorală) depindea de soluția dată primului capăt de cerere, întrucât această cauză presupus ilicită și imorală provenea, conform reclamantei, tocmai din viciul, presupus cunoscut, al titlului de proprietate al S.C. C. S.R.L., care ar fi știut sau ar fi trebuit să știe că vânzarea s-a făcut cu încălcarea unui drept de preemțiune sau preferință, aceasta fiind singura cauză ilicită indicată de reclamantă.

În continuarea raționamentului s-a arătat că, dacă dreptul de preempțiune sau preferință ar fi fost constatat ca inexistent sau inaplicabil, ar fi fost imposibil să se treacă la analiza unei astfel de cauze ilicite, care ar fi devenit cel mult putativă (existentă doar în percepția cocontractanților, fără însă a se sprijini pe situații legale), deci fără consecințe juridice.

În ceea ce privește capătul trei din cererea de chemare în judecată, s-a reținut că posibilitatea de a se dispune obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la vânzarea către reclamantă a imobilului din prezenta cauză ar fi existat doar în situația constatării existenței dreptului de preferință sau preempțiune, deci în situația în care ar fi fost admis primul capăt de cerere.

Cu privire la primul capăt de cerere, instanța de apel a constat că reclamantul a invocat, inițial, un drept de preempțiune legală, iar, ulterior, un drept de preemțiune convențională, deși în apel nu este permisă schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată.

S-a reținut că prima instanță, analizând primul capăt de cerere din perspectiva ambelor drepturi invocate, a indicat în mod corect faptul că art. 12 din Legea nr. 133/1999 nu era aplicabil vânzătoarei la data încheierii contractului, aceasta din urmă nefiind, la acel moment, o societate cu capital majoritar de stat.

Astfel, s-a stabilit că eventuala deținere a bunului, anterior acestui moment, de către o societate care se încadra în prevederile actului normativ anterior evocat nu poate atrage anularea contractului autentificat sub nr. x din 18 octombrie 2004, deoarece la acel moment dreptul de preemțiune legal nu mai exista.

În aceste condiții, instanța de apel a reținut că nu s-ar putea imputa în niciun caz cumpărătorului o rea-credință derivând din necunoașterea unor situații juridice sau demersuri anterioare ale reclamantei, deci nici coparticiparea la fraudarea acesteia.

În legătură cu încălcarea dreptului de preemțiune convențional la care a făcut referire reclamantul, s-a reținut că încălcarea unei convenții de preferință sau a unui pact de preferință, nu atrage nulitatea relativă a contractului încheiat între vânzător și un alt cumpărător, ci, eventual, doar obligarea la plata de daune-interese către beneficiarul pactului de preferință, nesolicitate în prezenta cauză.

Instanța de apel a arătat că această soluție se explică prin aceea că nulitatea, inclusiv cea relativă, sancționează încălcarea unei norme imperative (legale), iar nu încălcarea unei convenții pentru care sancțiunile sunt cu totul altele. Or, în aceste condiții, chiar și dacă s-ar fi dovedit existența unui astfel de pact, soluția în privința primului capăt de cerere nu putea fi în sensul declarării nulității relative a contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, s-a concluzionat că reclamanta, neputând beneficia de sancțiunea nulității relative pentru infirmarea actului inițial, nu putea obține nici constatarea nulității actului subsecvent și, cu atât mai puțin, obligarea vânzătoarei inițiale la vânzarea unui bun care îi ieșise din patrimoniu, aspect care nu a fost infirmat față de soluția dată primului capăt de cerere.

Împotriva deciziei civile nr. 1032 din 14 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării sentinței primei instanțe și admiterii acțiunii.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat în mod detaliat situația de fapt care a stat la baza nașterii prezentului litigiu.

În esență, aceasta a susținut că prin actul adițional nr. x din 20 ianuarie 2003 la contractul de asociere în participațiune nr. 595 din 21 martie 2000, încheiat între S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.A. s-a convenit ca această din urmă parte să își asume toate obligațiile care îi incumbau societății S.C. D. S.A., decurgând din respectivul contract.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că nu și-ar fi asumat obligațiile ce decurgeau din contractul de asociere în participațiune, prelungit prin actul adițional anterior evocat, dacă ar fi știut că nu va mai dobândi proprietatea asupra imobilului în litigiu, conform dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 133/1999, motiv pentru care atât actul adițional, cât și contractul de asociere în participațiune au fost fondate pe o cauză falsă, conform art. 966 și 970 alin. (1) și (2) C. civ.

De asemenea, s-a arătat că reaua-credință a intimatei-pârâte S.C. B. S.A. a existat la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune, întrucât aceasta a urmărit să vândă imobilul în litigiu altui cumpărător decât recurentei-reclamante.

Astfel, s-a concluzionat că încheierea contractelor de înstrăinare s-a făcut cu scopul de a se evita aplicarea dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 133/1999, ceea ce constituie o cauză de nulitate absolută a contractelor respective.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ LOTERIA ROMÂNĂ S.A., s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă de intimatele-pârâte S.C. B. S.A. și S.C. C. S.R.L. a fost invocată excepția nulității cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând cu prioritate excepția nulității cererii de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1), precum și cele ale art. 302

1

alin. (1) lit. c) prin raportare la art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că excepția invocată este fondată pentru urmatoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2)".

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

În raport de aceste considerații, se reține că, deși formal sunt invocate motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

Astfel, simpla reluare a situației de fapt a cauzei nu răspunde exingențelor cerute de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin formularea unor critici de netemeinicie deja analizate în fața instanțelor de fond, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că, în materia căilor de atac, efectul devolutiv este recunoscut numai în cazul apelului, nu și a recursului.

Dispozițiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unei hotărâri judecătorești a cărei modificare sau casare se poate obține numai pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute de lege.

Astfel, criticile din cererea de recurs trebuie să vizeze legalitatea hotărârii judecătorești recurate, iar nu doar reiterarea unor aspecte care vizează situația de fapt definitiv stabilită de instanțele de fond.

În prezenta cauză, se constată că criticile din cererea de recurs referitoare la împrejurările în care părțile au încheiat actul adițional nr. x din 20 ianuarie 2003 și contractul de asociere în participațiune nr. 595 din 21 martie 2000 reprezintă critici de netemeinicie ce nu pot fi analizate în etapa procesuală a recursului, întrucât vizează chestiuni referitoare la situația de fapt a căror analiză ar presupune reevaluarea probelor administrate în cauză.

Mai mult decât atât, deși prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate succesiv în legatură cu același imobil, prin cererea de recurs este invocată pretinsa cauză falsă care a existat la încheierea contractului de asociere în participațiune nr. 595 din 21 martie 2000 și a actului adițional nr. x din 20 ianuarie 2003, ceea ce echivalează cu schimbarea cauzei cererii în caile de atac, aspect nepermis de dispozițiile art. 294 alin. (1) teza 1 prin raportare la cele ale art. 316 C. proc. civ.

Pentru considerentele evocate anterior, constatând pe de o parte, că criticile formulate prin cererea de recurs nu răspund exigențelor prevăzute la art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. care impun ca acestea să vizeze motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ. și, pe de alte parte, că nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și va aplica cererii de recurs sancțiunea nulității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1032 din 14 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2017.