ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 205/2022

Ședința publică din data de 1 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 962, art. 966 - 968 și următoarele C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 787 din 10 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei C. S.R.L., cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu această pârâtă, fiind respinsă ca introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Totodată, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei privind cererile având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între cele două pârâte, și repunerea părților în situația anterioară, fiind respinse aceste cereri în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca introduse de o persoană fără calitate procesuală activă.

De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes în privința cererii având ca obiect constatarea dreptului reclamantei de a încasa sulta corespunzătoare cotei de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, B-dul x nr. 23, această pretenție fiind respinsă, ca neîntemeiată și, în consecință, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.700 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.

La termenul de judecată din 30 mai 2018, societatea E. SPA, persoană juridică italiană, a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei B. S.R.L., solicitând admiterea în principiu a acesteia, iar pe fond respingerea apelului ca nefondat.

Prin încheierea de ședință din 13 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea de intervenție accesorie, formulată de E.., ca inadmisibilă, în temeiul art. 61 alin. (3) coroborat cu art. 64 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, din cuprinsul cererii, s-a apreciat că aceasta nu sprijină apărarea pârâtei B. S.R.L., care, de altfel, a solicitat respingerea cererii de intervenție tocmai pentru acest considerent, ci, dimpotrivă, E.. invocă un drept propriu asupra imobilului în litigiu.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs societatea E.., care a fost admis prin prin decizia nr. 1273 din 11 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, fiind casată încheierea atacată și trimisă cererea spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin încheierea de ședință din 20 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de calificare a cererii de intervenție ca fiind intervenție principală și a fost respinsă cererea de intervenție accesorie, ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 1761 din 30 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta E.. împotriva acestei încheieri.

Prin decizia civilă nr. 324 din 24 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat, aceasta fiind obligată la plata către pârâta a sumei de 2.500 RON, cheltuieli de judecată.

În susținerea recursului, se arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile de drept material referitoare la nevalabilitatea cauzei și obiectului actului juridic, pentru lipsa calității de proprietar, și principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, apreciind că toate cele trei cauze de nevalabilitate ale titlului de proprietate contestat se întemeiază pe aceeași situație premisă, în speță, reaua-credință a intimatei-cumpărătoare, motiv pentru care acestea nu sunt întemeiate.

Referitor la nevalabilitatea cauzei, în aprecierea acesteia, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 966 C. civ. de la 1864, întrucât la momentul încheierii acestuia, vânzătoarea C. S.R.L. nu avea calitatea de proprietar, bunul imobil fiind atribuit în totalitate către E.., conform sentinței civile nr. 252 din 22 martie 2002, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Recurenta susține că, atât timp cât cel puțin vânzătoarea cunoștea că nu era titulara dreptului de proprietate pentru a-l putea transmite, contractul nu are o cauză valabilă.

Prin urmare, arată aceasta că au fost aplicate greșit dispozițiile referitoare la valabilitatea cauzei, exclusiv din perspectiva prezumției de bună-credință a cumpărătoarei.

În ceea ce privește nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, recurenta arată că lipsa calității de proprietar a vânzătoarei echivalează cu lipsa obiectului actului juridic civil și este sancționată cu nulitatea absolută, cu excepția situației în care cumpărătorul este de bună-credință, situație în care subzistă teoria proprietarului aparent. Făcând aplicarea acesteia, instanța de apel a apreciat că, atât timp cât intimata a fost de bună-credință, nu mai este necesară o analiză din perspectiva lipsei calității de proprietar și, pe cale de consecință, a obiectului actului juridic civil.

Recurenta apreciază că în mod greșit instanța de apel a reținut teoria proprietarului aparent, întrucât nu există o eroare comună și invincibilă privind calitatea înstrăinătorului de proprietar aparent.

Recurenta consideră că intimata, cu minime diligențe, putea lua cunoștință de litigiile existente cu privire la imobilul tranzacționat, astfel cum a luat și de hotărârea de partaj, prin care bunul a fost atribuit în integralitate celor doi coindivizari, aspect dovedit de cererea pe care a formulat-o pentru introducerea sa în dosarul nr. x/2001, având ca obiect ieșirea din indiviziune, finalizat cu pronunțarea sentinței civile nr. 252 din 22 martie 2002, pentru repunerea pe rol a dosarului nr. x/2002, având ca obiect apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 252 din 22.03.2002, aspect relevant în analiza incidenței principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

În ceea ce privește principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, recurenta susține că există și excepții întemeiate pe principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros și pe necesitatea menținerii securității și stabilității circuitului civil.

Principiul asigurării stabilității circuitului juridic civil trebuie analizat independent de cel al bunei-credințe, or instanța de apel a apreciat că prevalează principiul ocrotirii bunei-credințe, fără a face analiza principiului asigurării stabilității circuitului juridic civil.

Astfel, având în vedere că imobilul se află în integralitate în proprietatea altei persoane, fiind atribuit celorlalți coproprietari prin sentința civilă nr. 252 din 22.03.2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 215A din 22.03.2010, pronunțată de Curtea de Apel București, se impunea anularea contractului, tocmai pentru asigurarea stabilității și securității circuitului civil, fiind de neacceptat ca, în același timp, să existe doi proprietari cu două titluri valabile asupra aceluiași bun, respectiv E.., proprietara bunului în integralitate prin sentința civilă nr. 252 din 22.03.2002, a Tribunalului București, secția a V-a civilă, iar intimata S.C. B. S.R.L., proprietara unei cote de 1/3 din bun, prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat prin încheierea nr. 742 din 27.04.2005, de B.N.P. D., ambele drepturi de proprietate fiind intabulate în Cartea Funciară.

Potrivit recurentei, prioritar cauzelor de nulitate invocate, instanța de apel a analizat buna-credință a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reținând puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 232 din 30 aprilie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, privind buna-credință a intimatei la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Recurenta mai arată că prezumția de bună-credință a intimatei-cumpărătoare privind calitatea de proprietar a vânzătoarei C. S.R.L. a fost răsturnată, având în vedere cererea pe care a făcut-o intimata B. S.R.L. pentru introducerea sa în dosarul nr. x/2001, având ca obiect ieșirea din indiviziune.

Totodată, recurenta susține că există indicii rezonabile că intimata cunoștea sau, cel puțin, cu minime diligențe putea lua cunoștință de situația litigioasă a bunului, astfel că și-a asumat o eventuală anulabilitate a contractului său pentru lipsa unui titlu valabil al autorului său, dobândind astfel un drept de proprietate anulabilă.

Față de repunerea părților în situația anterioară prin anularea contractului, recurenta consideră întemeiată și solicitarea de constatare a dreptului acesteia de a încasa sulta, având în vedere că prin soluția din contestația la executare recurenta nu mai are calitatea de titular al dreptului de creanță privind sulta, urmare a înstrăinării succesive a cotei de 1/3 din imobil.

Prin întâmpinarea depusă la 23 iunie 2021, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat anularea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, deși recurenta își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu indică, în mod concret, care sunt normele de drept material încălcate de instanța de apel, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 6 mai 2021.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 1 februarie 2022.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității căii extraordinare de atac, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat formal pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind indicate normele de drept material aplicate ori interpretate greșit de către instanța de apel, Înalta Curte subliniind că în recurs nu se pot completa deductiv criticile formulate de parte.

Prin criticile privind nevalabilitatea cauzei, lipsa obiectului și anularea actului juridic subsecvent urmare a anulării actului inițial, se reiterează întocmai motivele de apel și susținerile din cererea de chemare în judecată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material în soluționarea cauzei, în limitele în care a soluționat cauza prima instanță, pe excepție și respectiv pe fond.

Instanța de prim control judiciar a reținut ca argumente pentru respingerea apelului reclamantei faptul că se impun cu putere de lucru judecat considerentele instanței privind buna-credință a intimatei-cumpărătoare la dobândirea imobilului, astfel cum s-a dezlegat în dosarul nr. x/2007, soluționat în mod definitiv prin decizia nr. 232 din 30.04.2008, pronunțată de Curtea de Apel București, și în consecință, având în vedere cauzele de nevalabilitate a contractului de vânzare-cumpărare dedus judecății în litigiul pendinte întemeiate pe aceeași situație premisă, în speță reaua-credință a intimatei-cumpărătoare, a constatat că nu sunt întemeiate, fiind valabilă operațiunea de înstrăinare a bunului imobil.

Astfel, limitându-se la reiterarea motivelor din acțiune și apel privind nevalabilitatea cauzei pentru lipsa calității de proprietar a vânzătoarei, lipsa obiectului sancționată cu nulitatea absolută a convenției având în vedere reaua-credință a intimatei-cumpărătoare, care ar fi cunoscut situația litigioasă a imobilului și nulitatea actului juridic subsecvent urmare a anulării actului inițial în virtutea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis cu constatarea subsecventă a dreptului recurentei-reclamante de a încasa sulta, memoriul de recurs nu conține o motivare în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., prin prezentarea criticilor de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, respectiv prin prezentarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod, de strictă interpretare și aplicare.

Mai mult, toate aceste critici, inclusiv cu privire la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat nu reprezintă nimic altceva decât trimiteri la situația de fapt reținută de instanța de apel în aprecierea bunei-credințe a părților la încheierea contractului de vânzare analizată de instanțele de fond prin prisma probatoriului administrat. În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel și nu temeinicia soluției pronunțate.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, cum se tinde prin recurs, având în vedere conținutul acestuia, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, sub aspectul nerespectării regulilor de drept, fiind necesar să existe, sub acest aspect, o corespondență față de considerentele hotărârii atacate.

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate de intimata-pârâtă B. S.R.L., prin întâmpinare, privind nulitatea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

În consecință, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 324 din 24 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-pârâte privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 324 din 24 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 februarie 2022.