ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1548/2017

Decizia nr. 1548/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 decembrie 2007 pe rolul Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. de dosar x/86/2007 reclamanta Compania Națională Loteria Română București a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL Suceava solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea acesteia din urmă la predarea imobilului - spațiu comercial (obligație de a face) situat în Suceava, jud. Suceava, proprietate a C.N. Loteria Română SA, având suprafața construită de 158,54 mp și suprafața utilă de 114,38 mp, spațiu comercial a cărui folosință este deținută în prezent de societatea pârâtă fără niciun titlu. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii în cuantum de 200 euro/zi de întârziere în cazul refuzului îndeplinirii obligației de predare a imobilului în litigiu, calculate începând cu data pronunțării hotărârii, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta SC A. SRL Suceava a formulat întâmpinare, cerere reconvențională, precum și cerere de chemare în garanție.

Prin cererea de chemare în garanție a SC B. SRL București, pârâta a solicitat introducerea acesteia în cauză, având în vedere că societatea vânzătoare este ținută să garanteze societatea cumpărătoare de orice evicțiune conform art. 1337 C. civ., inclusiv de obligația de predare a folosinței bunului vândut și cum obligația de predare a folosinței bunului imobil dobândit îi revine în mod evident societății vânzătoare, conform clauzei contractuale coroborată cu dispozițiile art. 1336 pct. 1 C. civ., pârâta nu are calitate procesuală pasivă față de cererea reclamantei.

Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat ca, în cazul admiterii acțiunii, să se dispună instituirea unui drept de retenție asupra spațiului din municipiul Suceava, adus ca aport în asociere, până la plata integrală a sumei de 9.100 lei, reprezentând c/val. îmbunătățirilor aduse spațiului comercial în litigiu, în baza facturilor nr. 3461190/01.07.2000 și nr. 401444/02.08.2001, având în vedere că prin adresa nr. 839 din 19.04.2000 emisă de SC C. SA București (absorbită de SC D. SA), aceasta i-a dat acordul să efectueze lucrări de amenajare și reamenajare a spațiului în discuție, în virtutea contractului de asociere nr. 595 din 21.03.2000.

În cauză, au fost formulate de către SC B. SRL București și SC E. SA (fosta SC D. SA) cereri de intervenție în interesul reclamantei C.N. Loteria Română SA București.

Prin sentința nr. 775 din 5.06.2008, Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondate acțiunea promovată de reclamantă, cererea reconvențională formulată de pârâtă, cererea de chemare în garanție și cererile de intervenție în interesul reclamantei, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 500 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta, intervenienta și chemata în garanție, iar prin decizia nr. 15 din 26 ianuarie 2009, Curtea de Apel Suceava a admis apelurile, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cauza fiind reînregistrată sub nr. de dosar x/86 din 04 martie 2009.

La data de 05.10.2009, având în vedere că prin încheierea nr. 107 din 27.04.2009 a fost admisă cererea de abținere formulată de președintele completului de judecată, dosarul a fost închis, formându-se dosar nou cu nr. x/86/2009.

În rejudecare, prin sentința nr. 1739 din 26 octombrie 2009, Tribunal Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă și, admițând acțiunea principală, având ca obiect „obligația de a face” formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL Suceava, intervenienta SC D. SA București, chemată în garanție fiind SC B. SRL București și cererile de intervenție în interesul reclamantei, formulate de intervenientele SC B. SRL București și SC D. SA București, a obligat pârâta SC A. SRL Suceava să predea reclamantei folosința imobilului - spațiu comercial situat în mun. Suceava, în suprafață construită de 158,54 m.p. și suprafață utilă de 114,38 mp; de asemenea, a respins, ca nefondate, cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție, formulate de pârâtă, precum și cererea reclamantei de obligare la plata daunelor cominatorii și cererea pârâtei de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 679 din 2 noiembrie 2004 de B.N.P. F. de la vânzătoarea SC B. SRL, societate care la rândul ei a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3662 din 18 octombrie 2004 de B.N.P. G. încheiat cu SC D. SA, iar pârâta a deținut folosința imobilului în temeiul contractului de asociere nr. 595 din 21 martie 2000 încheiat între aceasta și fosta SC C. SA (preluată prin absorbție de către SC D. SA), modificat prin actul adițional nr. 36 din 20 ianuarie 2003, contract care a expirat prin ajungerea la termen - 21.03.2006, având în vedere dispozițiile art. 4 din contract prevede că acesta se încheie pe o perioadă de 6 ani de la data de 21.03.2000, nefiind prelungit ulterior acestei date.

În consecință, instanța de fond a constatat că, ulterior datei de 21.03.2006, societatea pârâtă SC A. SRL deține folosința imobilului în cauză fără niciun titlu, impunându-se a se proceda la predarea spațiului comercial către C.N. Loteria Română SA, persoana juridică ce deține dreptul de proprietate asupra imobilului și care este astfel îndrituită să beneficieze de toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv folosința acestuia.

Referitor la cererea reconvențională, tribunalul a reținut că, prin contractul nr. 595/2000, pârâta SC A. SRL Suceava și-a asumat expres obligația de amenajare a spațiului prin eforturi proprii, astfel că pretenția de plată a contravalorii îmbunătățirilor aduse și, respectiv de instituire a unui drept de retenție nu este fondată.

Totodată, instanța a apreciat că, în speță, nu sunt date condițiile prevăzute de art. 60 și urm. C. proc. civ., referitoare la cererea de chemare în garanție, întrucât contractul nr. 595/2000 nu-și mai poate produce efectele între părți, durata acestuia expirând la data de 21.03.2006 și, de asemenea, că nu se impune nici obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii, având în vedere că obligația de predare a imobilului poate fi adusă la îndeplinire prin intermediul executorului judecătoresc, iar acțiunea de față prezintă și caracterele unei acțiuni în revendicare.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, pârâta SC A. SRL Suceava a declarat apel, iar prin decizia nr. 56 din 1 iulie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în opinia majorității, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională Loteria Română SA și cererea de intervenție formulată în interesul acesteia de intervenienta SC D. SA, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii; de asemenea, a obligat reclamanta să plătească pârâtei intimate SC A. SRL suma de 1.004,15 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată din fond și apel.

Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 687 din 16 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, care a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe cu recomandarea că, în situația în care cadrul procesual a fost stabilit în mod irevocabil prin decizia nr. 15 din 26 ianuarie 2009, instanța apelului avea obligația de a analiza apelul cu care a fost sesizată în limitele arătate, neputând să mai aprecieze și să revină asupra cauzei juridice a litigiului ce fusese deja stabilită.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/86/2009*.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2011 a fost suspendată judecata apelului, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce constituie obiectul Dosarului nr. x/3/2007 al Curții de Apel București, secția a V-a comercială, măsura suspendării fiind menținută până la data de 22.05.2017, când, față de soluționarea irevocabilă a dosarului susmenționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 720 din 13.04.2017, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei, fixându-se termen de judecată la data de 9 iunie 2017.

Prin decizia nr. 243 din 16 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta SC A. SRL Suceava, împotriva sentinței nr. 1739 din 26 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/86/2009, intimați fiind reclamanta C.N. Loteria Română SA București, intervenienta SC D. SA București, și chemata în garanție SC B. SRL București.

A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1739 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în sensul că: s-a luat act de renunțarea pârâtei la judecarea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligată apelanta să plătească intimatei C.N. Loteria Română suma de 11.398,87 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat că, în speță, criticile formulate de către pârâtă cu privire la sentința atacată se circumscriu în critici cu privire la modul de soluționare a acțiunii principale, care a fost admisă cu consecința obligării acesteia la predarea către reclamantă a spațiului comercial ce a constituit obiectul litigiului, și critici cu privire la modul de soluționare a cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, care au fost respinse.

Cu privire la aceste ultime două cereri s-a constatat că administratorul societății apelante, prezent în ședința de judecată din data de 14 octombrie 2011, a precizat că înțelege să renunțe la judecată, sens în care au fost făcute demersuri în vederea de stabilirii calității acestuia de reprezentant al societății, aspect care a fost demonstrat prin înscrisurile de la dosar.

Față de această situație de fapt și având în vedere că intimata a arătat că nu se împotrivește acestei renunțări, curtea, în temeiul dispozițiilor art. 296 și art. 246 alin. (4) C. proc. civ. a admis apelul și a luat act de renunțarea pârâtului la judecarea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție.

În ceea ce privește criticile aduse sentinței cu privire la modul de soluționare a acțiunii principale instanța de apel a constatat că acestea vizează două aspecte, respectiv calificarea greșită a acțiunii și lipsa calității procesuale pasive.

Au fost apreciate ca fiind neîntemeiate criticile vizând calificarea juridică a acțiunii, curtea, reținând că în primul ciclu procesual instanța de apel a statuat prin decizia nr. 15 din 26 ianuarie 2009, rămasă definitivă prin nerecurare, că temeiul juridic al acțiunii deduse judecății este art. 480 C. civ., cauza fiind trimisă pentru rejudecare primei instanțe cu îndrumarea de a face aplicarea acestor dispoziții legale.

În ceea ce privește criticile referitoare la lipsa calității procesuale pasive, curtea a reținut că aceasta este una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, reclamanta având obligația să dovedească identitatea dintre pârâtul chemat în judecată și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății.

Potrivit art. 480 C. civ., dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv și perpetuu care conferă titularului, exercițiul liber și nestingherit al tuturor prerogativelor sale - posesia, folosința și dispoziția - afară de cazul în care dreptul este dezmembrat prin voința acestuia din urma.

Cel mai energic mijloc de apărare al dreptului de proprietate este acțiunea în revendicare, definită ca fiind acțiunea reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

Posesia constă în stăpânirea unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt, în cadrul căreia posesorul se comportă ca și când el ar fi titular al unui drept real asupra lucrului.

În concordanță cu cele reținute de prima instanță, instanța de apel a arătat că pârâta a deținut folosința imobilului în cauză în temeiul contractului de asociere nr. 595 din 21 martie 2000 încheiat între aceasta și fosta SC C. SA (preluată prin absorbție de către SC D. SA), modificat prin actul adițional nr. 36 din 20 ianuarie 2003, contract care a expirat prin ajungerea la termen - 21.03.2006, avându-se în vedere dispozițiile art. 4 din contract care prevăd că acest contract se încheie pe o perioadă de 6 ani de la data de 21.03.2000, nefiind prelungit ulterior acestei date.

În consecință, s-a reținut că, ulterior datei de 21.03.2006, societatea pârâtă SC A. SRL deține folosința imobilului în cauză fără niciun titlu, așa încât aceasta se află în situația unui posesor neproprietar, având astfel calitate procesuală în cauză, criticile formulate fiind neîntemeiate și cu privire la acest aspect.

Pentru considerentele expuse, curtea, constatând apelul întemeiat numai în ceea ce privește aspectele vizând cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul că a luat act de renunțarea pârâtului la judecarea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, menținând dispozițiile referitoare la modul de soluționare a acțiunii principale și a cererii de intervenție.

În termen legal, împotriva deciziei nr. 243 din 16 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, pârâta SC A. SRL a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ..

În motivarea recursului, pârâta arată, în esență, că prezenta acțiune are ca obiect „obligația de a face”, respectiv obligația pârâtei apelante de a preda spațiul din mun. Suceava, pentru care reclamanta a devenit proprietară în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 679 din 2 noiembrie 2004 la B.N.P. F., prin cumpărare de la SC B. SRL București.

Cu ocazia încheierii contractului nr. 679 din 2 noiembrie 2004, intervenienta în interesul reclamantei SC B. SRL și-a asumat obligația de predare a spațiului până cel mai târziu la data de 30.03.2006, și, chiar mai mult decât atât, asumându-și obligația de plată a fructelor civile pentru toată perioada în care C.N.L.R. SA nu are folosința imobilului ce face obiectul prezentului contract.

SC B. SRL mai arată recurenta, și-a asumat riscul de a vinde (după două săptămâni de la cumpărare), deși preluarea posesiei bunului cumpărat de la SC E. era imposibilă până la data de 30.06.2006 și era imposibilă până la data vânzării bunului către reclamantă: 2.11.2004.

Astfel, susține recurenta-pârâtă, vorbim despre atitudinea de asumarea a riscului de a nu prelua posesia bunului cumpărat, ceea ce implică aplicarea dispozițiile art. 971 C. civ., care prevăd care sunt consecințele asumării acestui risc.

Cât privește obligația de predare a bunului vândut, recurenta apreciază că vânzătoarei SC B. SRL îi incumbă această obligație contractuală, prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare nr. 679/2004, și, totodată, obligație legală, potrivit dispozițiilor art. 1336 C. civ., în sensul că: „Vânzătorul răspunde către cumpărător de liniștita posesie a lucrului”.

Între reclamantă și pârâta apelantă nu există nicio obligație contractuală, însă între reclamantă și intervenienta SC B. SRL există o obligație contractuală cu clauză penală, respectiv: „Pentru toată perioada în care C.N.L.R. SA nu are folosința imobilului ce face obiectul prezentului contract de v/c, vânzătorul va ceda către cumpărătoarea din prezentul contract toate fructele civile obținute, dar nu mai puțin de echivalentul a 350 dolari S.U.A. /lună, plătibili în lei la cursul B.N.R., valabil în ziua emiterii facturii”.

Or, potrivit art. 1068 C. civ.: „creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care n-a executat la timp sau îndeplinirea clauzei penale sau aceea a obligației principale”.

Solicită aplicarea dispozițiilor art. 1069 alin. (2) C. proc. civ., în sensul de a se reține că reclamanta (creditoarea obligației de predare bun) nu poate cere deodată și penalitatea și obiectul obligației principale.

Față de această dispoziție, arată că reclamanta a optat între cele două variante, a solicitat și a obținut, pe cale judiciară, îndeplinirea clauzei penale, respectiv prin sentința nr. 1640 din 15.02.2011 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, irevocabilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009, intervenienta SC B. SRL a fost obligată la îndeplinirea clauzei penale din contract în sensul că a fost obligată la plata sumei de 325.736,84 lei din care 285.678,88 lei - c/val. facturilor emise și neîncasate în perioada octombrie 2006 - decembrie 2009 și 40.057,96 lei - dobânda legală calculată până la data de 31.12.2009.

Pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada că ar fi solicitat pe cale judiciară fie rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, fie obligarea vânzătoarei de a-i preda bunul cumpărat, conform dispozițiilor legale menționate, astfel că, susține recurenta, pârâta apelantă nu poate fi obligată la predarea către reclamantă a bunului, câtă vreme aceasta a solicitat îndeplinirea clauzei penale.

Sub un ultim aspect, în opinia recurentei-pârâte, în mod greșit instanța a obligat-o la plata sumei de 11.398,87 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, fără a se ține cont și de faptul că aceste cheltuieli se impuneau a fi compensate cu sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru aferente apelului (329 lei, 3.803 lei, 329 lei și chitanțele reprezentând onorariu avocat).

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea în totalitate a apelului formulat de pârâta SC A. SRL și, în consecință, respingerea ca nefondată a acțiunii formulate de reclamanta Compania Națională Loteria Română București.

Intimatele nu au formulat întâmpinare.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Deși recurenta a invocat, în drept, motivul de nelegalitate instituit de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că indicarea acestuia are un caracter pur formal, întrucât textul legal menționat vizează situațiile în care instanța procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății cu toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele fiind clare și precise, dar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată fără a argumenta în ce constată nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva textului legal invocat

Este de necontestat că reclamanta Compania Națională Loteria Română București a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 679 din 2 noiembrie 2004 de B.N.P. F. de la vânzătoarea SC B. SRL, societate care la rândul ei a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3662 din 18 octombrie 2004 de B.N.P. G. încheiat cu SC D. SA.

Se constată că recurenta-pârâtă SC A. SRL a deținut folosința imobilului în temeiul contractului de asociere nr. 595 din 21 martie 2000 încheiat între aceasta și fosta SC C. SA (preluată prin absorbție de către SC D. SA), modificat prin actul adițional nr. 36 din 20 ianuarie 2003, contract care a expirat prin ajungerea la termen - 21.03.2006, având în vedere dispozițiile art. 4 din contract care stipulau faptul că acesta se încheie pe o perioada de 6 ani de la data de 21.03.2000, contractul nefiind prelungit ulterior acestei date.

Este evident că ulterior datei de 21.03.2006, societatea pârâtă SC A. SRL deține folosința imobilului în cauză fără niciun titlu, așa încât criticile vizând obligația de predare a bunului ce ar aparține intervenientei SC B. SRL, precum și susținerile referitoare la asumarea riscului de a nu prelua posesia bunului de la SC D. SA etc., sunt lipsite de justificare.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la faptul că acțiunea are ca obiect „obligația de a face”, respectiv obligația pârâtei de a preda spațiul în discuție, instanța de control judiciar apreciind în mod legal cu privire la calificarea juridică a acțiunii.

S-a arătat cu justețe că în primul ciclu procesual instanța de apel a statuat prin decizia nr. 15 din 26 ianuarie 2009, rămasă definitivă prin nerecurare, că temeiul juridic al acțiunii deduse judecății este art. 480 C. civ., cauza fiind trimisă pentru rejudecare primei instanțe cu îndrumarea de a face aplicarea acestor dispoziții legale.

Aspectele statuate prin decizia nr. 15 din 26 ianuarie 2009, rămasă definitivă prin nerecurare, se impun cu putere de lucru judecat, astfel că nici instanța de apel nu mai putea și nici prezenta instanță de recurs nu mai poate să repună în discuție aspectul privind calificarea căii de atac, de care se prevalează recurenta, aspect asupra căruia s-a statuat cu putere de lucru judecat prin hotărâre irevocabilă.

Prin urmare, nu se mai poate repune în discuție pe calea prezentului recurs calificarea juridică a acțiunii, întrucât nu poate fi ignorată nici consecința insecurității raporturilor juridice.

Unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (cauza Brumărescu contra României, parag. 61).

Cu privire la criticile recurentei-pârâte vizând obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în apel, se reține că aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate.

Astfel, aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată este în căderea instanței și în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care în speță nu au fost încălcate.

Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 243 din 16 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, ca nefondat, menținând hotărârea atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 243 din 16 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2017.